joi, 28 aprilie 2011

Turnul Spart, straja Oltului

      Când mergi spre Râmnicu Vâlcea, la volan sau cu trenul, poţi vedea, pe malul Oltului, o construcţie care parcă a apărut dintr-un film eroico-fantastic hollywoodian. Un turn rotund din piatră, parcă tăiat pe jumătate de o spadă gigantică, ce pare a răsări din apele râului. Este Turnul Spart. Una din porţile de intrare în Transilvania din perioada medievală. O construcţie impunătoare care are nenorocul de a fi admirat doar din viteza maşinii ("a, uite un turn") sau de a servi ca "decor" pentru grataragii de ocazie pe care îl folosesc ori ca apărătoare de vânt pentru focul unde se pârlesc micii sau cotletul, ori ca pubelă pentru rămăşiţele festinului "la iarbă verde". Pe vremuri, era o componentă a unui amplu complex militar de apărare a frontierei transilvane de atacurile venite dinspre sud alături de cetăţile Lotrioarei, Turnu Roşu şi Tălmaciu/Landskrone. Acum, este doar un turn înghesuit între Olt şi drumul naţional supraînălţat după "sistematizarea" ceauşistă a Văii Oltului. şi punctul unde, cu secole în urmă, era frontiera cu Valahia.







Legendă, istorie şi aberaţie

      Un merit are, din start, Turnul Spart din Valea Oltului. Este cel mai "legendar". Alura sa masivă, decorul în care se află şi faptul că arată mult mai vechi decât este de fapt, a făcut din el un fel de "ciucă a legendelor" şi a povestirilor pseudoistorice. A fost considerat, prin secolul al XIX-lea, turn roman, componentă a "Porţii lui Traian" sau "Poarta Romanilor", pentru că pe aici au trecut o parte a trupelor lui Traian când au invadat Dacia. însă această poveste romantică are meritul de a fi cel puţin pitorească şi cu ceva sămânţă de realitate: în defileul Oltului au existat castrele romane Arutela şi Caput Stenarum.
      Dar Turnul Spart a reuşit, cel puţin în ultimii ani, să adune cele mai  ulte informaţii care se bat cap în cap (dacă nu bat chiar câmpii), adevărul istoric – "subţire" şi el în materie de informaţii - lăsând locul unor eopoei demne de o nouă serie a Stăpânului Inelelor. Aflăm astfel că Turnul Spart sau Halberturm sau, dupe alte surse, Gebrochener Turm, a fost construit de.... daci (?!?) cu sclavi romani, că avea la subsol un întreg complex de tuneluri desigur secrete prin care dacii lui Decebal (evident!) loveau din spate trupele cotropitorilor romani care "zadarnic încercau aceştia să le dea de urmă, vitejii lui Decebal erau asemenea unor fantome ce răsăreau în diverse locuri, pentru ca, apoi, să dispară pe drumuri subpământene numai de ei știute". Am citat din povestea, pardon articolul publicat de pagina web "Vacanțe şi călătorii". Tot aici găsim şi povestea... spargerii turnului "Sfărâmat", cum este numit el:  în 1438, de către turci. De ce l-or fi "sfărâmat" doar pe jumătate, aceasta nu se mai spune...
      O descriere mai "cu picioarele pe pământ" o avem într-o ediție din Dilema Veche, unde ni se spune că Turnul Spart a fost zidit în 1501 şi s-a prăbușit parțial în 1533, din cauza unei revărsări a Oltului. Lucru plauzibil dar destul de nesigur, deoarece tocmai latura dinspre Olt a rămas întreagă.
Dincolo de speculaţii sau fantezii jurnalistico-romantice, fortificația de la Turnul Spart a fost ridicată, conform specialiştilor, în secolele XV-XVI, săpăturile arheologice efectuate aici în anul 1991 scoţând la iveală urme ale fortificaţiei medievale, ale clădirilor construite ulterior plus "evidențierea unor nivele de arsură sau depuneri rezultate din inundaţii".
       Turnul Spart a fost, clar, o fortificație de graniţă şi un, în limbaj actual "Punct de control la trecerea frontierei" dintre Valahia şi Transilvania. Aşezat în aşa fel încât să controleze total  drumul care trecea pe malul Oltului de la Câineni către Boiţa, ansamblul fortificației mai era compus dintr-un zid care pornea de pe coasta muntelui, cu un pasaj boltit la nivelul drumului şi prelungit dincolo de turn până în albia Oltului. Unele reconstituiri ne arată Turnul spart ca având la nivelul superior guri de păcură şi de tragere şi un acoperiş circular, iar zidul având doi contraforţi şi un drum de strajă.
       Picturile şi desenele de epocă ni-l arată aproape în starea actuală, observându-se zidul care traversa vechiul drum (pictura lui Fr. Neuhauser) sau o construcție cu un etaj, probabil punct de control dincoace de carantina care era la Râu Vadului. Era un loc de popas "peste noapte" pentru cei care mergeau spre Transilvania cu negustorie, pictura lui Neuhauser arătând chiar o "tabără" de acest gen cu oameni îmbrăcaţi în port românesc  care au campat aici cu familie, cai şi vite.

Un supravieţuitor

       Acum, din fortificaţia de graniţă de dincolo de Boiţa a rămas doar jumătatea de turn, cu faţa spre Olt, şi o urmă de zid pe coasta muntelui, la marginea şoselei care duce spre Râmnicu Vâlcea. Este relativ uşor de ajuns în preajma lui, treptele din zona podului peste pârâul Meghiş sau "devierea" care "întoarce" dinspre DN7 fiind accesibile şi pietonului, şi conducătorului auto. Un indicator confirmă că acest edificiu este monument istoric, iar o parcare mică poate ajuta pe cel de la volan să oprească fără a perturba traficul înnebunitor din zonă.
       Dacă de pe drum turnul nu impresionează prea mult, apropierea de el îţi dă o altă viziune.
Ziduri groase, din piatră, pe alocuri, în zona deschiderilor, boltite cu cărămidă, ca şi la nivelul crenelurilor din partea superioară. Urme masive de bolţi, intrarea de la nivelul drumului de strajă de pe fostul zid, sunt uşor de identificat, la fel ca şi urma zidului care "intra" în Olt. Deschiderile practicate în turn sunt boltire semicircular, iar o secţiune  săpată  în timpul  cercetărilor arheologice de la 1991 este vizibilă şi acum. în jur, bucăţi de piatră şi cărămidă. Tencuiala de pe zidul dinspre Olt este în stare relativ bună.
       Terenul este denivelat spre şosea, datorită lucrărilor de supraînălţare a ei din perioada comunistă, urme ale drumului vechi – resturile unui pod fiind încă vizibile.
        Locul este şi acum unul de popas. Mulţimea de gunoaie, recipiente de băuturi de orice fel, urme de foc "de grătar" observându-se peste tot, chiar şi la baza zidului turnului.
        Decorul mai este – să-i zicem – stricat şi de o grămadă de balast, rămășită a unei probabile lucrări de protejare a zonei de inundații.
        Un farmec aparte în are tocmai spărtura Turnului Spart. Este ca o secţiune practicată de un specialist, şi cu puţină fantezie, îţi poţi face idee despre cum arăta atunci când era funcţional şi îţi explică şi cauzele care au dus la inventarea atâtor legende despre el. în primul rând nu are eleganţa turnurilor cetăţii Sibiului. Este brut, în special din cauza materialului folosit, piatra. Este masiv, zidurile sunt groase, tocmai pentru a face faţă eventualelor inundaţii ale Oltului sau prăvălirilor de bolovani de pe coasta muntelui.
Se află – încă – într-un decor aparte, chiar romantic pe malul apei, mărginit de munţi împăduriţi. şi totuşi, a fost doar o fortificaţie de graniţă.
       Din nefericire, nu poţi "urca" în Turnul Spart decât dacă ai veleităţi de alpinist. Putem spune că este un supravieţuitor. A fost inundat, focurile făcute de trecători de-a lungul sutelor de ani de "trafic" l-au ars (masivitatea sa oferind şi protecţie împotriva veşnicului vânt care bate pe Valea Oltului, multele lucrări de extindere a drumului spre Sibiu au mai rupt din el şi din zidurile care erau aici. Totuşi, "Jumătatea de turn" este în picioare şi acum, după sute de ani.
      Da, aparenţa de loc de netrecut încă se mai simte. Imaginaţi-vă ce simţea călătorul sau negustorul care trecea "graniţa" pe aici, ce sentiment de "pe aici nu trece nici musca". Totuşi, trecea. Paralel cu drumul de pe Valea Oltului, mai există un drum, vizibil şi azi. Pornește de la Boiţa, o ia pieptiş peste munţi şi ocolea orice vamă: "drumul hoţilor", pe unde românii puteau trece nestingheriți de vreun control sau de plătirea vreunei taxe.

Ce se mai poate face...

       A avea pretenția ca Turnul Spart să fie restaurat complet este o utopie. în primul rând pentru că nimeni nu ştie cum arăta înainte de a fi spart, iar reconstituirea a la turnurile de pe strada Cetăţii din Sibiu nu prea bate cu realitatea din teren aducând aici ca argument urmele crenelurilor zidite şi aspectul turnului din secolul al XIX-lea, din pictura lui Neuhauser. Totuşi, ar fi necesar urgent amplasarea undeva, a unei bene de bunoi, pentru a nu da motiv excursionistului grataragiu să îşi lase resturile pe unde apucă. La fel, un panou explicativ dincolo de indicatorul că aici este un turn spart care e monument istoric ar fi binevenit, ca şi nişte minime lucrări de protecţie împotriva inundaţiilor, dat fiind că nivelul Oltului este la câţiva zeci de centimetri mai jos faţă de baza turnului. Ar fi bine şi ca istoricii  -istorici să se mai coboare la nivelul omuluid e rând şi să publice monografii accesibile ca lectură, pentru a se contracara dacismele şi poveştile historic fantasy din publicaţiile gen "Vacanţe şi călătorii". Poate şi includerea într-un circuit turistic al cetăţilor de graniţă din zona Sibiului. Astfel, turnul poate fi salvat, dacă nu de "spargerea" şi celeilalte jumătăți, măcar de uitare şi de mistificare. 

     Turnul Spart a fost martorul multor mişcări de oşti, de la expediţiile înspre şi dinspre Valahia, la luptele Primului Război Mondial. Pe lângă el au trecut ţărani, negustori, meşteşugari, nobili şi voievozi. A fost locul de unde se termina Transilvania şi începea Valahia. Cum şi de ce s-a spart, nu se ştie încă sau nu am aflat noi. Cert este că şi acum este mişcare pe lângă el, graţie şoselei. şi ar fi plăcut ca, atunci când treceţi pe aici, să faceţi un popas la Turnul Spart. Dacă se poate, fără bere la pet sau cutie aruncată pe jos şi fără grătar. Şi gândiţi-vă că călcaţi pe urmele străjilor care păzeau Transilvania, sau pe ale generaţiilor întregi de drumeţi care mergeau spre sau veneau dinspre Ardeal.

joi, 21 aprilie 2011

Turnul Pielarilor din Sibiu, un mare supravieţuitor

Puţine urme au mai rămas din cea de-a patra centrură de fortificaţii a vechiului Sibiu, care era menită să apere partea de jos a oraşului. Pe vremuri, linia zidurilor, care începea de la Bastionul Soldisch, atingea râul Cibin în zona actualei pieţe cu acelaşi nume, ”ţinând” cursul apei până la actuala/fostă fabrică "Independenţa”, ajungea spre gară pentru a se ”întâlni” cu centura a III-a la Biserica Ursulinelor, avea trei turnuri de poartă, două bastioane, o rondelă de artilerie şi nu mai puţin de 20 de turnuri de apărare (numărate pe planul de la 1699 al lui Giovanni Morando Visconti). Acum, în anul 2011, mai există doar două turnuri ”sigure” (cel al Pielarilor şi cel cu Pulbere), unul probabil modificat (cel de la vechiul arsenal) şi câteva resturi de ziduri. Restul au fost demolate în secolul a XIX-lea şi în a doua jumătate a secolului XX. Turnul Pielarilor este unul dintre supravieţuitori. Un mare supravieţuitor putem spune, dat fiind că el a fost, de-a lungul istoriei sale, distrus şi refăcut de mai multe ori. E uşor de găsit: la intersecţia dintre strada Rimski-Korsakov cu Zidului. Este mai greu de căutat, deoarece traseele ”turistice” sibiene îl ocolesc în general, deoarece zona nu are ”look”-ul turistic al centrului. Totuşi, ne vom opri la el, deoarece are şi el povestea sa.






*
Turnul Pielarilor. În germană, Lederer Turm. Cunoscut, mai mult de specialiştii în istoria Sibiului ca ”Turnul cu Pulbere cel mic” (Kleiner Pulverturm), pentru a îl diferenţia de turnul cu pulbere/Pulberăriei ”cel mare”, aflat în curtea Grupului şcolar Industrial Construcţii de Maşini ”Independenţa” asupra căruia vom reveni într-o ediţie viitoare. Aproape invizibil dacă intri pe strada Zidului, datorită caselor construite în jurul său, el îţi sare în faţă dacă vii spre el dinspre strada Rimski-Korsakov. Este o construcţie impresionantă, robustă, care încă ne mai spune că zidurile sale au fost ridicate pe vremea când artileria deja era o armă de temut. Acum, este doar o construcţie cu o arhitectură mai aparte undeva, în Oraşul de Jos, zona intrării fiind folosită mai ales ca loc de parcare sau ca pubelă ”neoficială” de gunoi.

Turn de apărare/Turn-depozit

Studiind planurile vechi ale cetăţii Sibiului, realizezi că faimoasa invincibilitate a sa s-a datorat combinaţiei dintre construcţiile defensive şi cadrul natural. Aici, de exemplu, cei care ar fi atacat din această parte Sibiul, ar fi avut multe obstacole de trecut. În primul rând Cibinul. Apoi, terenul mlăştinos la care se adaugă câteva iazuri la care s-ar fi adăugat ”focul” apărătorilor de la porţile/bastioanele Ocnei şi Burger/Turnului. Apoi, ceea ce a mai rămas din atacatori s-ar fi lovit de un val de pământ şi de replica apărătorilor celor patru turnuri din zonă. Deci, aproape ”misiune imposibilă”.
Cercetările arheologice efectuale în octombrie anul trecut au scos la iveală faptul că aici, iniţial, a fost doar un zid de apărare, turnul fiind construit ulterior anului 1457, anul construirii celei de-a patra centuri de fortificaţii a oraşului. Zidul a fost ridicat pe locul unde curgea un braţ al Cibinului, ulterior transformat în mlaştină, care a fost asanat şi umplut cu resturi menajere, printre care fragmente ceramice şi oase de animale. Fundaţia din piatră a turnului este, datorită şi terenului pe care a fost construit, extrem de groasă - 4 m. Au mai fost descoperite urme de arsură, o groapă cu var din perioada construirii fortificaţiilor, urmele zidului de la culoarul de acces în turn, şi obiecte din fier neidentificabile din cauza ruginei depuse de-a lungul sutelor de ani.
Turnul Pielarilor deţine şi un record inedit: a explodat de trei ori: la 31 martie 1566 şi la 7 septembrie 1570, când au avut loc la Sibiu două incendii de proporţii, iar pulberea depozitată aici a luat foc. A mai explodat la 28 august 1638, din cauza unui trăznet. De fiecare dată a fost reconstruit. Denumirea o are de la breasla pielarilor, care aveau ateliere în această parte a oraşului şi care se ocupau cu paza şi întreţinerea lui.
Turnul are formă octogonală şi este construit în patru nivele, dintre care ultimul ieşit în afară, cu un acoperiş de formă piramidală. Fiecare latură a turnului are guri de păcură (care era aruncată, arzând asupra atacatorilor) şi goluri de tragere pentru artileria uşoară, mai numeroase pe latura exterioară. Este poziţionat puţin mai înainte faţă de zidurile de apărare, pentru a asigura şi focul pe flancuri.
În momentul de faţă, turnul are două nivele. Cel inferior, a cărui intrare, obturată foarte multă vreme, a fost re-deschisă anul trecut, avea destinaţia de magazie/depozit. Tavanul este boltit semicilindric, cu o cheie de boltă de formă circulară, în părţile laterale – în direcţiile zidului de apărare, fiind vizibile două nişe, boltite tot semicilindric, in zidărie observându-se patru ancadramente in arc de cerc (probabil firide) şi o gură (horn?) de aerisire. La momentul vizitei noastre acolo se mai găseau şi câteva zeci de ţigle, rămăşiţe ale unei încercări de restaurare de prin anii 60-70. La intrare mai sunt vizibile resturile unor balamale metalice, de la vechea uşă.
Vechea intrare, vizibilă în lucrările de epocă, se făcea printr-o construcţie de mici dimensiuni, acoperită, prin care, coborând câteva trepte, ajungeai aici.
Nivelul superior, era aceesibil de pe vechiul drum de strajă al zidurilor, printr-o intrare vizibilă şi acum şi prin care, cu puţin ”alpinism”, aveai ocazia să vizitezi interiorul. Odatră ajuns înăuntru, realizezi că celelalte două niveluri superioare sunt, fizic, desfiinţate, doar câteva grinzi de lemn mai amintind de structura multietajată a turnului. Gurile de tragere ”dau” acum nu în lunca Cibinului, ci în curtra fostei ”Independenţa” şi în grădinile caselor de pe strada Malului. ”Tavanul” este boltit aproape circular, în ciuda formei exterioare de octogon a turnului. Gurile de tragere de la ultimul nivel sunt zidite. Din păcate, doar o latură a turnului poate fi vizitată, cealaltă ”dând” parţial într-o grădină a unei locuinţe particulare. Totuşi, dacă doriţi să vedeţi şi ”faţa nevăzută” a Turnului Pielarilor, este posibil, de pe malul Cibinului, peste curţile caselor dintre fabricile PIM şi Independenţa.
Pe latura dinspre stânga a turnului, dincolo de un gard, încă mai este vizibil un rest de arcadă a zidului celei de-a IV-a centuri de fortificaţii. Restul zace sub pavajul străzii Zidului fiind redescoperit în timpul unor lucrări de reabilitare.
Acoperişul are în vârg un steguleţ de vânt din metal, dreptunghiular, dar fără a avea imprimată vreo dată, însă, conform reprezentărilor mai vechi ale construcţiei, acesta a apărut după prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Diverse destinaţii...

Aşa cum am mai pomenit, destinaţia Turnului Pielarilor era apărarea porţiunii dintre porţile Ocnei şi Burger la care se adaugă cea de depozit de pulbere, de unde şi cel de-al doilea nume al său, de Turnul cu Pulbere cel mic”. În ultima vreme, a servit de ”locuinţă socială”, depozit de gunoi sau wc pentru diverşi vagabonzi sau cerşetori, care astfel aveau un acoperiş – chiar istoric- deasupra capului. În anul 2007, Ministerul Culturii a predat, municipalităţii sibiene o documentaţie pentru restaurarea a şase obiective istorice, orintre care şi Turnul Pielarilor, dar aceasta încă nu a demarat. A mai existat, în 2008 intenţia ca aici să funcţioneze, după restaurare, filiala locală aOrdinului Arhitecţilor din România-Filiala Sibiu Vâlcea. Intenţie despre care iar nu se mai ştie, public, nimic.

Reprezentări...

Turnul Pielarilor nu a fost niciodată un răsfăţat al pictorilor, desenatorilor sau fotografilor. Localizarea sa într-o zonă de ”categoria a II-a”, departe de strălucirea centrului, l-au făcut să treacă ceva mai neobservat. Totuşi, am (re)găsit câteva reprezentări ale sale, de-a lungul timpului. Am putea spune că prima confirmare ”grafică” a existenţei sale o avem de la planul lui Visconti şi cele ulterioare lui, incluzând aici şi Harta Iosefină/Josephinische Landaufnahme. Nu am luat în considerare unele reprezentări ale Cetăţii Sibiului care erau mai mult fanteziste decât reale. Turnul se regăseşte şi în pictura de la 1808 a lui Franz Neuhauser, fiind cel din extremitatea dreaptă a imaginii. Cea mai cunoscută şi răspândită imagine de epocă a Turnului Pielarilor aparţine lui Johann Boebel, din Albumul său cu vechile fortificaţii sibiene unde se vele clar zidirea gurilor de foc, pasajele de intrare la nivelul inferior şi superior, şi zidurile centurii de fortificaţii. Au fost editate în prima jumătate a secolului XX, şi câteva cărţi poştale – inclusiv cu vederea dinspre Cibin, apoi această rămăşiţă a fortificaţiilor Unterstadt-ului a căzut într-o oarecare dizgraţie, imagini ale sale mai regăsindu-se doar ân ghidurile turistice sau în publicaţiile care tratează istoria locală.

*
Turnul Pielarilor rezistă, după secole, pe poziţia sa defensivă de la malul Cibinului. Robusteţea construcţiei l-a ajutat să treacă peste toate tulburările vremii şi ale vremurilor mao vechi sau contemporane, şi chiar aşa, cu tencuiala căzută, cu cărămizile de la faţadă mâncate, el impersionează pe cel care îl priveşte. şi care nu va şti că de aici s-au scos câteva tone de gunoaie şi că gratiile acelea destul de inestetice montate anul trecut la cele două intrări au utilitatea lor şi sunt un obstacol pentru cei care vor sâ-l transforme în hotel de o noapte sau depozit de gunoaie. Dar va vedea că clădirile din jur îl cam sufocă, că gunoaiele aruncate de sibieni sunt omniprezente, de la sticle şi peturi la wc-uri sparte sau pisici moarte şi că are nevoie destul de urgentă de măsuri care să îi dea strălucirea din picturile de odinioară. Cu ajutorul vostru, ar putea fi posibil aşa ceva, pentru că noi nu prea credem că monumentele sunt ca roşiile din mall, de categoria I sau a II-a.


Text şi foto: D. CHISELIŢĂ

joi, 14 aprilie 2011

Pictura Bisericii din Colun, judetul Sibiu / Colun Church, painted by Grecu brothers, 1811

video

Biserica din Colun: ... şi tencuiala cade, cade...



Zece femei din Colun au fost biciuite în Piaţa Mare din Sibiu. Se întâmpla în 1760, ca pedeapsă pentru faptul că au încercat să–şi ia înapoi biserica ortodoxă. Astăzi, după 252 de ani, Biserica ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din Colun pare să fie şi mai vitregită de soartă: pictura realizată de zugravi din familia Grecu e mult deteriorată, bucăţi de tencuială şi pictură se tot desprind de pe cupolă şi cad, iar satul, unul mic şi îmbătrânit, nu are fondurile necesare pentru consolidări şi restaurări. Iată de ce, Biserica din Colun este unul dintre monumentele incluse în Campania „Salvează–ţi trecutul! Salvează monumentul”.

Noroc că are balta peşte, adică noroc că sunt pescari şi lacuri de pescuit, că altfel nici nu a-i da de Colun pe Internet, iar pe harta Sibiului – nici atât. Colunul e un sătuc, cu câteva zeci de case, multe pricăjite sau părăsite, cu vreo 170 de suflete, şi cu o mândreţe de biserică. Aşa e: în biserica din Colun se găseşte una dintre cele mai frumoase picturi, zic eu, care au ieşit din mâinile de aur ale zugravilor din familia Grecu. Măcar şi pentru atât şi tot merită să mergeţi la Colun. Oricum, aveţi drum întins pe şosea, iar odată ce cotiţi la stânga de pe drumul naţional, priveliştea merită toţi bani: lacuri în prim plan, munţi – în depărtare.

Biserica

De cum te apropii de Colun, Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” îţi veghează drumul: e aşezată pe coasta unui deal. O poartă veche din lemn e primul indiciu că aici vei regăsi ceva din farmecul şi bogăţia vremurilor de altădată. Biserica e simplă, sobră, de un alb scorojit ce lasă să se vadă urme ale unei zugrăveli gălbui aşezate odinioară pe exteriorul clădirii.
Pe cât de sobru este exteriorul, pe atât de bogat e interiorul. Chipuri de sfinţi şi îngeri, scene biblice te înconjoară într-o pace care nu pare să aibă început sau sfârşit. Dar e numai o impresie pentru că şi aici, la fel ca la Săsăuş sau Ţichindeal, crăpăturile se întind pe pereţi săpându-şi rădăcini tot mai adânci şi tot mai dureroase în pictura meşteşugit aşezată de zugravii din familia Grecu, în urmă cu mulţi, mulţi ani.
"Eu cred că de-asta a vrut Dumnnezeu ca eu să ajung aici, în Colun: ca să sălvam biserica", spune Iulian Cîntea, preot paroh în localitate de cinci ani. Prea multe pentru salvarea lăcaşului nu a putut să facă, deocamdată: a reparat acoperişul bisericii şi al turlei, măcar să nu intre apa şi să nu se deterioreze şi mai mult pictura sau structura edificiului. De restaurarea picturii şi consolidarea întregii construcţii e neapărată nevoie, puterea financiară e însă mai mult decât limitată: în sat abia mai sunt 68 de familii, iar numărul vârstnicilor e ridicat. "Inimă au oamenii, dar mai multe nu pot face", spune preotul. Pe toate ţi le povesteşte Iulian Cîntea cu glas aşezat, plin de speranţă şi de un soi de durere pentru o biserică tot mai bătrână şi mai îmbătrânită. Durere simte şi sâmbata şi duminica şi în orice altă zi a săptămânii atunci când, deschizând lăcaşul, vede că peste noapte alte bucăţi de tencuială şi pictură s-au desprins. Ştie însă că într-un sat ai cărui oameni au fost biciuiţi pentru credinţa lor, biserica trebuie să supravieţuiască.
Prin anul 1811 s-a început ridicarea Bisericii „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” şi se pare că trei ani a durat construcţia. În scurt timp, problemele au început să apară: "Pereţii sunt prea subţiri, iar cupola, amplă, apasă pe pereţi. Astfel, în 1905 s-au făcut consolidări: două ancore din metal  şi alte două ancore din lemn susţin construcţia. La exterior sunt încastrate cele doouă grinzi din lemn. Cupola are 16 tone", spune Iulian Cîntea.

Pictura

Spuneam că picturile din Biserica de la Colun sunt printre cele mai frumoase creaţii ale fraţilor Grecu, pe care eu le-am văzut. Bineînţeles că este o părere subiectivă, dar incontestabil e faptul că deşi umezeala începe să urce pe pereţi, picturile de la Colun nu sunt într-o stare atât de avansată de degradare ca în alte locuri. Şi tocmai pentru că degradarea e mai lentă, restaurarea trebuie făcută cât mai curând: doar aşa vom avea parte de creaţia fraţilor Grecu în deplinătatea farmecului ei de altădată. Şi acum să vedem prin ce se identifică pictura interioară a acestui lăcaş.
Bineînţeles că în zugrăvirea bisericii s-a respectat tradiţia, dar pictura îţi rezervă şi câteva surprize. De exemplu, în volumul „Zugravi din sudul Transilvaniei în secolele XVIII-XIX. Familia de zugravi Grecu”, Maria Zintz consemnează încercarea zugravilor de a da o interpretare proprie a scenei Învierea sufletelor: „la sunetul trâmbiţelor a doi îngeri, din mormintele ce seamănă cu nişte lădiţe de lemn, se ridică oameni care tocmai au înviat. Este o scenă executată cu stângăcie, într-o tratare naivă, dar cu sens moralizator... şi cu o vădită  intenţie a zugravului de a include şi imagini ce nu sunt consemnate în Erminie, printr-o contribuţie personală în contextul naraţiunii biblice.” (op. cit., pp. 21-22) Şi tot la Colun, se poate vedea o scenă mai rară: ”Când au murit împăratul Constantin”, dar a cărei apariţie este motivată prin faptul că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena simbolizează instaurarea oficială a dreptei credinţe.
Spuneam că la Ţichindeal, scenele biblice împrumută ceva din înfăţişarea istoriei românilor. La Colun, tradiţia se păstrează, aşa că în scena biciurii lui Iisus, soldaţii poartă unifrome de husari, iar Simon care poartă crucea lui Iisus este îmbărcat asemenea ţăranului român.
Referirile la cultura şi civilizaţia română sunt însă mai multe. De pildă, în Rugăciunea din Grădina Ghetsemani, spaţiile care sugerează peisajul de deal sunt delimitate cu câte un gard de lemn, iar slujnica ce toarce în scena Naşterii Mariei poartă costum popular, similar cu cel al ţărăncilor din zona Făgăraşului. În pictura dedicată Duminicii Floriilor apar doi tineri care taie crengi, aluzie la obiceiurile românilor de a culege şi sfinţi ramuri de salcie. De asemenea, în scena Batjocoririi lui Iisus, zugravul l-a pictat sub un şopron şi pe fierarul care bate pe nicolvală nişte foarfeci, ca instrumente ale torturii. (op. cit., p. 41)

Zugravii

În privinţa celor care au zugrăvit acest lăcaş, datele nu sunt foarte exacte. Cercetătoarea Maria Zintz susţine că pictura bisericii din Colun îi poate fi atribuită lui Nicolae, fiul lui Nicolae Grecu. Afirmaţia este bazată pe similitudinile exerciţiilor tehnice şi ale conceperii desenelor, cu lucrări executate de pictor în alte sate. Diferenţe există şi ele sunt date de calitatea superioară a actului artistic: „un desen, expresiv, viguros, cu efecte de monumentalitate, compoziţii echilibrate în care personajele sunt numeroase au gesturi şi atitudini fireşti”, notează cercetătoarea.
În schimb, în lucrarea „Biserici Vechi Româneşti din Ţara Oltului”, Valeriu Literat îl pomeneşte (şi) pe Vasile Grecu ca posibil pictor al bisericii. De unde ideea că (şi) Vasile Grecu ar fi lucrat la Colun? În studiul amintit, Valeriu Literat scrie că, în 1935, anul vizitei sale în Săsăuş, le-a întâlnit pe Paraschiva Curta şi Ana Grecu, fiicele zugravului Vasile Grecu. „Ana îşi aduce aminte că se ducea cu mama ei la bisericile unde lucra tatăl ei, la Colun (?), la Sărata, Scoreiu, Arpaşul de jos şi Cârţa. Ştie că tatăl său învăţase meşteşugul de la tatăl lui. Nu îşi mai aminteşte cum îl chema pe acel bunic al ei”. Semnul întrebării (?) postat după menţionarea zugrăvirii de către Vasile Grecu a Bisericii din Colun este legitim având în vedere că Ana Grecu a mărturisit că amintirile sunt din anii copilăriei şi că pot fi inexacte.
În ceea ce priveşte tehnica folosită de Vasile Grecu, fiica sa a mai povestit că „nu lucra după modele (isvoade), ci cu mâna liberă. Vopselele le cumpăra ca praf şi le prelucra singur amestecându-le cu apă. La unele vopseli întebuinţa câte un pic de albuş de ou, dar nu la toate. După ce se uscau chipurile zugrăvite, le freca cu un fel de corn alb, ca să se lustruiască de chichia (de sclipeau). Lucrarea finală era spotul zugrăvelii cu un strat de firnais”, notează Valeriu Literat.

Martirele din Colun, biciuite în Piaţa Mare

Ortodoxia la Colun are şi o legendă, de fapt o poveste adevărată, pe care localnicii au transmis-o din generaţie în generaţie şi pe care cărţile de istorie o pomenesc. Noi am ales varianta descrisă de Silviu Dragoman, în „Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea”. Cercetătorul consemnează că spre  sfârşitul anului 1759, protopopul unit Lascu le-a refuzat ortodocşilor dreptul de a-şi îngropa un mort în cimitirul de lângă biserică. Reacţia credincioşilor ortodocşi a fost promptă: s-au strâns la sfat şi au cerut înapoierea bisericii, dar apoi zile întregi nu s-a mai întâmplat nimic. Şi atunci femeile au pus stăpânire pe situaţie.
În noaptea de sâmbătă spre duminică, adică în 1-2 decembrie 1759, trei femei - Chiva lui Moisin Roşca, Stana lui Lazăr Stoia şi Maria lui Andrei Tudor, au poposit din casă în casă şi au schimbat vorbe de taină cu gospodinele. Aşa se face că a doua zi dimineaţa, o altă femeie - soţia lui Iova, a mers din nou prin sat ca să le spună femeilor că la ceasul cutare vor pleca cu toatele la biserică ca să ia cheile bisericii de la preotul unit.  Zis şi făcut, aşa, că femeile i-au cerut preotului unit să părăsească biserica, dar acesta a refuzat. În consecinţă, femeile l-au scos afară din biserică, rupându-i blana, şi l-au chemat pe preotul ortodox. Astfel sunt descrise faptele de către preotul unit.
Femeile ortodoxe au o altă variantă: „în duminica amintită erau adunate în biserică cele mai multe femei din sat. Protopopul se uită la ele din altar, când printr-un geam, când prin celălalt. Pe urmă a ieşit şi venind în tinda bisericii a început să le ocărască cu cuvintele: ce căutaţi aici? Târfele satului, vrăjitoare şi femei necurate, care v-aţi părăsit credinţa adevărată? Mulţimea a răspuns într-un glas strigând: cheile bisericii. Auzind acestea, protopopul alergă după cârjă şi găsind-o, năvălii asupra lor răcnind că va doborî cu o singură lovitură patru femei. Speriate de furia protopopului, ele se retrăseseră până la uşă, dar răzgândindu-se, el le dete de bună voie cheile”. Urmarea? Protopopul unit Lascu a făcut denunţ la judele regesc din Sibiu în două rânduri, iar bătrâni, bărbaţi şi femei, din Colun au fost arestaţi şi aduşi în Sibiu. „Secretatul celor şapte scaune, Iohann Andreass de Hermannsfeld, a însemnat pe procesul verbal următoarele din 21 ianuarie, femeile, deoarece şi-au recunoscut greşeala, au fost pedepsite, unele cu 15, altele cu 12 lovituri de bici în piaţa publică a oraşului... Zece ţărance române, de toate vârstele fură târâte până în piaţă. Acolo în văzul tuturora, dezbrăcate de cojoace, ii şi catrinţe, fură bătute crunt”.
***
Am plecat de la Colun ţinând în mână două foi pe care era imprimată povestea femeilor martire din acest sat. Am plecat de la Colun având în suflet imaginea icoanelor pictate de fraţii Grecu, icoane pe care biserica le are în patrimoniu. Am plecat de la Colun cu o întrebare în minte: în satul unor femei biciute pentru credinţa lor, biserica nu poate fi restaurată? Vă lăsam pe dumneavostră să răspundeţi la întrebare. Contul oficial al campaniei „Salvează-ţi trecutul! Salvează monumentul!” este următorul: RO46BRDE410SV06606534100. După desemnarea monumentului cştigător, fondurile obţinute din donaţii vor fi puse la dispoziţia autorităţii şi grija căreia se află monumentul pentru demararea lucrărilor de conservare şi restaurare.

luni, 11 aprilie 2011

Monument cu budă (Sibiu)

..Şi am revenit, întâmplător (sau nu, ca am primit informaţia via telefon), în ceea ce optimiştii numesc zona istorică a Sibiului, adică pe strada Zidului. Care ţine neapărat să fie în top în materie de chestii din astea, „neconforme”. Deci, doamnelor şi domnilor, vă anunţăm că locuitorii acestei străzi au un mare respect pentru zona în care trăiesc şi un mare drag faţă de turiştii care s-ar putea rătăci pe aici în căutare de locuri romantice. Care drag se manifestă prin grija pentru ca, atunci când turistul este balonat de la apa plată sau berea („beţi responsabil!” vorba aia) să poată să... facă. Drept pentru care avem aici o superbă budă, fostă privată, devenită, după instalarea sa în mijlocul uliţei, publică. În fine, nu o avea apă, hârtie sau chiuvetă, dar deja sunteţi prea pretenţioşi, că treaba bănuim că e la început...
A, glumeam. Treaba e că sibienii noştri sunt aşa de conştienţi că oraşul nostru este un burg medieval încât şi năravurile le au tot de secol XIV-XV. Adică aruncă gunoaiele în mijlocul uliţei, fără grijă şi fără a îşi face probleme că, prin absurd, îi va amenda cineva.
Păi aţi auzit de amenzi în Sibiul medieval? Eu nu... Dar parcă tot e ceva de neam prost în povestea asta, nu credeţi?

P. S. Am ţinut să postăm acest material din grijă pentru monumente.

joi, 7 aprilie 2011

O casă, o poartă şi multă ruină: Vopsitorilor Nr. 13

    Campania ”Salvează–ţi trecutul! Salvează monumentul” revine, astăzi, pe ”plaiurile natale”, la Sibiu, pentru a aduce la lumină un alt monument istoric aflat în suferinţă din vechea cetate. Dacă data trecută am ajuns în plin centru, la casa din Piaţa Mică nr. 22, acum am coborât în Oraşul de Jos. Mai exact pe strada Vopsitorilor, la nr. 13, unde situaţia este relativ aceeaşi, dar puţin inversată. În Piaţa Mică aveam o construcţie cu o faţadă relativ prezentabilă, dar cu un interior aflat la câteva ”minute” de prăbuşire. Aici, pe Vopsitorilor, avem faţada care e pe punctul de a ceda, iar interiorul este oarecum decent. Din păcate, exact porţiunea aflată în pericol este cea care dă valoarea de monument istoric a clădirii. Tot din păcate, starea monumentului se înrăutăţeşte pe zi ce trece, crăpăturile se adâncesc, casa ”intră” milimetru cu milimetru în pământ până când... Până când nu vom mai avea Vopsitorilor 13, casa încă frumoasă cu ”poartă cu soare”. De aceea scriem despre ea acum.





    Oraşul de Jos al vechii cetăţi a Sibiului. Locul de unde a ”pornit” dezvoltarea viitoarei capitale a Transilvaniei, zonă a micilor ateliere şi prăvălii ale meşteşugarilor, protejată de zidurile, turnurile şi porţile celei de-a patra centuri de fortificaţii, brăzdată de pârâiaşe-ramificaţii ale Cibinului, cu străzi principale ca Elisabeta (9 Mai), Sării (Turnului), Fierarilor (Faurului), Burger/Consilierilor (Ocnei) şi străduţe înguste cu nume de ocupaţii meşteşugăreşti ca Zidarilor, Pielarilor sau Vopsitorilor. Acea Citta Bassa de pe prima hartă a Sibiului a lui Giovanni Morando Visconti pare să fi fost imună la trecerea veacurilor. Dacă centrul copleşeşte prin maiestuozitatea caselor cu etaj, a palatelor şi a bisericilor, care arată puterea şi bogăţia foştilor proprietari, aici totul pare mai intim. Înălţimea caselor rareori depăşeşte un etaj, anumite străzi par a nici nu face parte din Marele Sibiu, ci dintr-un sat de pe Hârtibaci sau Târnave, totul pare aproape şi la îndemână, iar micul comerţ nu a pierit nici acum. Încă mai avem prăvălii, ateliere, magazine. Încă, la fel ca în veacurile trecute, este locul de plimbare al cetăţenilor ne-bogaţi ai Sibiului sau ai celor veniţi ”de pe sate” pentru a se aproviziona ”de la Sibiu”. Oraşul de Jos era cel mai cosmopolit loc al Sibiului; aici locuiau saşi, maghiari, evrei, români şi ţigani. Pe aici se plimbau ”slugile şi soldaţii”, aici erau cârciumi, case de raport şi bordeluri. Şi tot aici, o plimbare şi poate oferi surprize din cele mai plăcute dacă eşti iubitor/căutător de vechi sau vrei să vezi şi altceva decât mult-prea-standardul zonei centrale.
     În Oraşul de Jos, în zona actualelor străzi ale Zidului/Ocnei/Vopsitorilor, se afla ”cartierul general”, încă din secolul al XIV-lea al breslelor tăbăcarilor şi pielarilor. Motivul: pe aici curgea Valea Mare, pârâul care pornea din Cibin prin zona Turnişorului, intra în Sibiu pe la morile de sub Bastionul Soldisch (actuala Aleea Filosofilor) de unde se şi ramifica în Oraşul de Jos şi se vărsa, iar, în Cibin, iar apa era una din materiile de bază necesare în exercitarea meseriei lor. Una din aceste ramificaţii ale Văii Mari trecea şi pe actuala stradă a Vopsitorilor.
    Numele străzii datează de la 1872, de când Magistratul oraşului a decis ca această potţiune a Oraşului de Jos să poarte numele vechilor bresle. La aceasta se adăuga faptul că, tot aici, au apărut primele manufacturi din care s-au dezvoltat, în secolul al XIX-lea fabricile de tăbăcărie şi vopsitoriile cu abur, ale căror construcţii sunt şi acum vizibile, pe tot parcursul străzii Zidului.

Înapoi în timp
     Strada Vopsitorilor se numeşte astfel de la 1872: Faerbergasse. Iniţial se numea Uliţa Pârâlui Mare / Uliţa mare a Pârâlui - Grosse Bachgasse, nume atestat de la 1771, schimbată la 1845 în mai simplul Uliţa Pârâlui– Bachgasse. Pe o hartă a a Sibiului de la 1751 (publicată într-una din ediţiile Cronicii Oraşului Sibiu a lui Emil Sigerus) este clar vizibilă strada şi pârâul, care coteşte puţin dreapta exact în faţa casei de la actualul număr 13. Descrieri ale clădirii avem, în general, în toate prezentările monumentelor sibiene. În ”Topografia Monumentelor din Transilvania. Municipiul Sibiu. Centrul istoric”, de Alexandru Avram şi Ioan Bucur, deocamdată cea mai completă sursă cu privire la monumentele sibiene, casa ne este prezentată ca fiind compusă din şase corpuri din care unul principal ”cu latura lungă şi un rezalit” şi altele două secundare, spre stradă. Până la a ajunge la aspectul de astăzi, casa, presupusă a fi fost construită în secolul al XV-lea, cu modificări şi extinderi în secolele următoare (secolele al XVI-lea, al XVIII-lea şi XX). Ca elemente particulare avem, pe lângă corpurile de clădire care formează faţada dinspre Vopsitorilor (porţiunea dinspre strada Zidului este de secol XX), poarta originală de lemn, cu simbol solar şi câteva elemente de interior ganguri boltite semicilindric, o cursivă din lemn şi uşi baroce. Însă mult din inventarul original, menţionat în documente sau în imagini de spocă, a dispărut. Steguleţul de tablă de pe acoperis, pe care erau marcate iniţialele A.F şi anul 1794 (cel al finalizării lucrărilor?) a dispărut, el fiind ”existent” doar într-o fotografie aflată în colecţia Institutului de Cercetări Socio-Umane din Sibiu care reproduce un desen de epocă. La fel, ramificaţia Văii Mari care curgea prin faţa casei, la fel ca şi locuinţa din stânga, nu mai există acum. Pârâul a fost asanat în 1964, iar casa demolată mult mai înainte. Un alt element dispărut este statueta Sfântului Florian, care se afla pe acoperiş, aşa cum apare (neinteligibil) într-un desen al Julianei Fabricius-Dancu. La fel, încuietoarea originală a dispărut şi ea, parţial. Menţionăm că majoritatea distrugerilor au survenit în ultima perioadă, în preajma anilor 1990. Ineresant este că, de vreo 10 ani, în biserica Romano-Catolică ”Sf. Elisabeta” de pe str. Gladiolelor, se află o... statuetă a Sfântului Florian, care se poate să fie exact cel dispărut de pe acoperişul casei de pe Vopsitorilor 13. (o ”lenegdă urbană” ne relatează că această statuie ar fi fost demontată de pe acoperiş, la comanda cuiva, pentru... o sticlă de vodcă).
     Casa se pare că a a aparţinut unui olar (cf. Avram/Crişan), aparţinător cultului romano catolic (Z.K. Pinter), continuându-şi apoi destinaţie de locuinţă până în zilele noastre, când proprietatea imobilului este înpărţită între Primăria Municipiului Sibiu şi actualii locatari.
     Săpăturile arheologice efectuate aici de prof. univ. dr. Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic, Maria Crângaci şi Anca Niţoi în 1999 readuc la lumină evoluţia locuinţei de pe str. Vopsitorilor Nr. 13.
Astfel, s-a constatat că ”fundaţia pilonului de susţinere a arcului de poartă este mai veche decât zidul corpului de clădire ce iese spre stradă şi a cărui fundaţie încalecă fundaţia porţii”, s-a descoperit amenajarea din bârne şi scânduri a vechiului canal ce alimenta atelierele din Oraşul de Jos, elemente de fundaţie şi un zid ”plasat paralel cu zidul casei actuale şi care a aparţinut unei clădiri mai vechi ce a fost demolată pentru a face loc clădirilor actuale” Ca inventar, s-au descoperit aici ”un vas reîntregibil de formă foarte simplă şi ca atare databil larg şi secolele XVI - XVII, în interiorul căruia au fost observate urme de coji de ou şi material textil, situaţie ce ar putea fi pusă în legătură cu un ceremonial de fundare” fragmente ceramice din aceeaşi perioadă, o piatră de mari dimensiuni şi care era fixat un ştergător de picioare din fier. Concluziile cercetării arheologice, combinate cu informaţiile din documente, arată că cea mai veche parte a imobilului a putea fi dadată la sfârşitul secolului al XV-lea.


Casa din Vopsitorilor 13, anul 2011
      Cum arată acest monument istoric acum? Putem spune că se poate încadra uşor în clasa celor pe cale de dispariţie, la fel ca multe alte construcţii de valoare din Sibiul vechi. Din păcate, tocmai corpurile de clădire care dau valoarea de monument sunt cele mai afectate. Zidurile faţadei au fisuri care le brăzdează în toate direcţiile, tencuiala este căzută, cărămizile sunt erodate, iar cele câteva ferestre din termopan ”lemnos” nu fac decât să accentueze aspectul de locuinţă părăsită. Acoperişul este deteriorat şi el şi ne putem închipui cât a putut ”lucra” apa care s-a scurs, prin pod, în zidărie. Tentativele de reparare a fisurilor efectuale la nivelul tencuielii (cu ciment) şi o ”peticire” cu BCA a unei intrări, ca şi unele intervenţii care nu au ţinut seama prea mult de faptul că la o clădire istorică lucrezi după anumite reguli, chiar estetice, au ajutat şi ele la aspectul exterior de ”casă a nimănui”. Poarta barocă încă se ”ţine bine”, în sensul că nu a dispărut cu totul, iar soarele antropomorf încă impresionează, în ciuda faptului că trăsăturile ”chipului” sunt atenuate de multiplele straturi de vopsea aplicate de-a lungul vremii. Nu mai pomenim aici de amestecul de resturi de ornamente ale acoperişului, combinate cu o antenă ”Digi” şi alte două Yagi, de cablurile care ”taie” faţada sau de faptul că deja trebuie să te apleci pentru a trece dincolo de poartă.
      Curtea este cu totul altfel. Aceasta şi din cauză că locuitorii din zona ne-periclitată (dar cu o mai mică valoare istorică) au încercat să îi dea un aspect îngrijit. Aici încă se pot admira, dacă treci de poarta-grilaj ce o dublează pe cea din lemn, cursiva din lemn, feroneria balustradei, scările din lemn şi plăcuţele cu numerele apartamentelor. La o privire mai atentă, se poate vedea şi scolul de lemn de pe acoperiş, care susţinea statueta Sfântului Florian. În rest, elemente moderne: o gură de canal de prin anii 60, curtea betonată, intrarea boltită dinspre strada Zidului, locatari ”discreţi” care nu ies nici cu mătura la tine, nici cu pâine şi sare...

Legea şi reabilitarea
      Sigur, casa din Strada Vopsitorilor nr. 13 are urgentă nevoie de lucrări de consolidare şi renovare. În momentul de faţă, imobilul are mai mulţi proprietari de drept, iar unul dintre ei este Municipalitatea sibiană. Prin urmare, Primăria Sibiu, prin intermediul Serviciului Public pentru administrarea fondulul locativ, a demarat lucrări de spijinire a spaţiilor cu probleme, pentru a nu periclita siguranţa trecătorilor. Deocamdată doar atât se poate face pentru că fiind vorba de mai mulţi proprietari, legea nu permite instituţiei administrative să susţină financiar reabilitarea spaţiilor care nu îi aparţin de drept, iar ceilalţi proprietari de pe strada Vopsitorilor nr. 13 declară că nu au posibilitatea financiară să suporte costul lucrărilor.
      „Avem legi foarte stricte şi ele trebuie respectate, inclusiv în ceea ce priveşte licitaţiile pentru construcţii sau reabilitările. Am avut şi un succes de reabilitare: la imobilul din strada Turnului nr. 4, dar acel imobil era propietatea Primăriei, iar pe timpul lucărilor s-au oferit alte spaţii chiriaşilor. Aşa am reuşit să reabilităm”, spune Ioana Urdea, arhitect şef al Municipiului Sibiu. În consecinţă, până nu toţi proprietarii sunt de acord să contribuie la reabilitarea spaţiului, Primăria Municipiului Sibiu are mâinile legate. Sau poate doar să spere că legea se va schimba şi, în viitor, administraţiile locale vor avea posibilitatea să finanţeze costul unei astfel de interveţii şi să primească mai târziu banii de la ceilalţi proprietari, printr-un fel de rate sau prin impozite mărite.
Dacă vreţi să vizitaţi această casă, ea vă aşteaptă. Acolo unde e de câteva veacuri bune, a doua stradă pe stânga (după ”Bar de zi”), vizavi de o fabrică veche, fostă cazarmă iosefină.

Contul oficial al campaniei „Salvează-ţi trecutul! Salvează monumentul!” este următorul: RO46BRDE410SV06606534100. După desemnarea monumentului cştigător, fondurile obţinute din donaţii vor fi puse la dispoziţia autorităţii şi grija căreia se află monumentul pentru demararea lucrărilor de conservare şi restaurare.