Mai mare decât capitala ţării este Jina, comuna a cărei vatră se întinde pe şapte coline întocmai ca Roma – asta îţi spun prima dată jinarii atunci când îi întrebi despre aşezarea lor. Şi ar putea să–ţi mai povestească ore–n şir despre mamuii alături de care îşi petrec vremea în creierii munţilor, despre trezitul la ora 3–4 dimineaţa pentru muls sau despre oasele vechi de sute de ani care se văd dacă fereşti o singură scândură din osuarul de lemn din curtea Bisericii "Buna Vestire".
Peste 315 kilometri pătraţi măsoară Jina, comuna care-şi desfăşoară hotarele cât vezi cu ochii. Adică e mai mare decât Bucureştiul şi ai săi 228 kilometri pătraţi (sursa: www.pmb.ro, site-ul oficial al Primăriei Municipiului Bucureşti). De răsfirată, nu mai vorbim, pentru că Jina abia are o densitate de 13 locuitori pe kilometru pătrat... şi totuşi dacă te duci acum în sat, casele jinarilor sunt toate strânse la un loc; la kilometri buni distanţă, aproape de locurile unde jinarii îşi poartă turmele, se găsesc colibele. Şi cum în singurătatea munţilor s-a petrecut şi se petrece viaţa păstorilor, destule legende au prins contur aici. De-ar fi adevărate au ba, nu mai ştie nimeni şi nici nu contează că doar locuri bântuite de zâne şi uriaşi mai sunt: "Se zice că pe timpurile de mai de mult ar fi năvălit popoare la câmpie şi că ar fi făcut prădăciuni şi ar fi luat averile ţării cu ei şi s-ar fi dus în ţara lor. Oamenii de pe timpul de atunci de la câmpie, unii ar fi fugit la munte. Şi văzând ei că pot trăi, s-au aşezat acolo. Se mai zice că au ajuns acolo conduşi de o zână preafrumoasă, care umblă înconjurată de o ceată de haiduci. Şi ajungând ei în locurile acestea, numite şi azi Gruiul Zânii, nu s-au mai înturnat la câmpie. Nu se ştie dacă denumirea satului a inspirat această legendă sau invers. Numele satului apare scris în diferite feluri, după cum limba documentelor era cea germană, maghiară, latină sau română: Zina, Zinna, Salina si Dzina, Syna şi Sinna, Zsina şi Zsinna, Jivna, Schina, Gina şi Jina”, arată cercetătorul, cineastul şi fotograful Dumitru Budrala în filmul său „Ultimii păstori”. Legendele locului sunt mult mai multe, aşa că bătrânii satului povestesc că la stânca numită „Masa Jidovului" veneau uriaşii să mănânce, că mai sus, la iezere ar fi trăit balauri cu multe capete, că departe pe înălţimi păstorii îi au drept tovarăşi pe mamui, adică oameni din piatră apăruţi nu se ştie cum.Groapa comună
Poveşti nu sunt doar în creierii munţilor, ci şi în vatra satului, la Biserica cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", de pildă. A fost ridicată în anii 1795-1796 şi în urmă cu doi ani a fost restaurată. Monumente restaurate am văzut destule, dar până aici merită să bateţi drumul, pentru că la capitolul restaurare această biserică merită nota 10. În plus, surprize mai are vreo două-trei surprize: partea superioară a exteriorului este pictată, iar în micul cimitir ce înconjoară lăcaşul ai cel puţin două puncte de interes. Primul dintre ele este osuarul sau groapa comună, un edificiu inclus pe Lista monumentelor istorice din anul 2010.
Cum trebuie să vi-l imaginaţi? Ca pe o construcţie simplă, din lemn, ce nu are nimic deosebit la prima vedere sau, mai bine zis, privindu-l din exterior. În interior însă, lucrurile stau altfel: pe peretele opus uşii se găseşte o cruce veche din lemn, iar bolta este pictată de Şcoala de la Laz. Punerea în mormânt a lui Iisus Hristos, Învierea Domnului, medalioanele în care sunt reprezentaţi Domnezeu Tatăl, Iisus Hristos şi Maica Domnului, scene din Noul Testament - toate au fost conservate mult mai bine decât te-ai aşptepta. Denumirea edificiului se dezleagă în câteva secunde, atunci când preotul Pavel Oltean fereşte una dintre scândurile groase ce podesc edificiul: o mulţime de oase înnegrite de ani se zăresc la câţiva centimetri distanţă. Sunt oseminte ce se odihnesc aici de peste 200 de ani.
Data exactă a construirii osuarului nu se cunoaşte, dar pictura este datată în 1827. Acesta este anul încorporat inscripţiei "1827 Iulie 12 Savu Zugrav Simion Zugra(v) din Laz". Cum s-a făcut acest osuar? "Biserica a avut în jurul ei cimitirul în care toţi oamenii erau înmormântaţi; era credinţa lor să fie lângă biserică şi după moarte. Însă în apropiere se găsea şi şcoala confesională, care s-a tot extins, şi pentru că cimitirul încurca prin extindere, oamenii s-au gândit să renunţe la cimitir. Preotul le-a dat oamenilor un alt loc de cimitir, dar propunerea n-a fost primită cu entuziasm şi aşa au ajuns la un compromis. Le-a spus preotul să se înmormânteze în cimitir, iar după şapte ani când putrezesc oasele, ceea ce rămâne va fi îngropat lângă biserică. Aşa s-a făcut osuarul, care nu este altceva decât o groapă comună, cu aspect religios şi care a adus o mulţumire credincioşilor. Tot în acest osuar s-au depozitat şi oasele care s-au găsit cu ocazia construirii şcolii. Am înţeles că osuarul, sub această formă, e unicat, dar există şi oameni care spun că ar mai fi unul la Muzeul satului din Bucureşti", spune preotul Pavel Oltean, care slujeşte în sat de peste 40 de ani.
De cealaltă parte a bisericii , dai de al doilea punct de interes din cimitir: crucile aşezate la mormintele lui Constantin Stezar (Stejar) şi Nicolae Vlad-Stejar. "Odihneşte în pace, tu, mână dreaptă a lui Şaguna" a scris pe crucea lui Constantin Stezar, fiul său adoptiv, preotul Nicolae Vlad-Stejar. Constantin Stezar (1814-1909) e una dintre figurile de marcă ale Jinei: a fost căpitan cesorial şi regesc pe timpul graniţei militare, distins cu medaliile de război şi de serviciu; a studiat la Jina, Orlat, Liubliana şi Viena; a fost învăţător şi ofiţer, membru fondator al Asociaţiunii ASTRA. Satul natal l-a onorat nu doar prin generaţiile de copii cărora le-a dat învăţătură, ci şi prin „Cronica Jinei”, o lucrare– manuscris cu caracter monografic. Dragostea de sat şi neam le-a însuflat şi fiului său, Nicolae, "popa cel tânăr" din Jina şi autor al „Memoriul munţilor revendicaţi” de comuna Jina, după ce au fost luaţi cu forţa de Universitatea Săsească şi statul român.
La Duşi
Pentru păstrarea religiei ortodoxe au luptat nu doar oamenii de vază ai satului, ci mulţi dintre sătenii obişnuiţi. Aşa au ajuns jinarii să treacă munţii şi să întemeieze alte sate: "Jina a fost comună grănicerească, iar cei înrolaţi erau obligaţi să renunţe la ortodoxie. Mulţi s-au împotrivit şi au preferat să-şi lase locurile, casele şi să plece: aşa au ajuns la Vaideeni, Băbeni ş.am.d.", povesteşte preotul Oltean.
Cine refuza înrolarea era însă aspru pedepsit: la început cu lovituri de bici, apoi- cu expulzarea şi în final cu moartea: "În 1765 sunt expulzaţi din Jina 338 locuitori. în 1772, cincizeci de familii din Jina fug în Muntenia. Între 1771 si 1775, fug din compania V-a din Jina nu mai puţin de 125 grăniceri. Pentru a stopa exodul, generalul austriac Christian Rall ordonă în 1776 demolarea caselor din Jina veche, răzleţite pe suprafeţe întinse şi grupându-le într-o vatră mai adunată şi mai uşor de supravegheat. Regulile s-au înăsprit şi mai mult şi s-a dat ordin ca părinţii celor fugiţi să fie bătuţi şi amendaţi cu 12 florini, iar primarii satelor unde se va produce bejenia să plătească timp de 5 ani dările fugarilor. Bejenarii prinşi, ca şi instigatorii la fugă, să fie spânzuraţi", arată cineastul Dumitru Budrala. Morţi au fost şi o confirmă şi numele unui loc, botezat "La Duşi". Aici erau aduşi şi spânzuraţi cei care vroiau să fugă.
Astfel de poveşti sunt multe în Jina şi merită să le să le citeşti în cărţi vechi sau, mai degrabă, merită să te duci la Jina să le auzi povestite de bătrâni sau şoptite de vechile case.
"Jinarii, ca toţi oamenii de munte, sunt foarte credincioşi. În munţi sunt singuri în faţa trăznetelor şi fulgerelor, şi toată munca lor şi toată viaţa lor e în mâna lui Dumnezeu. Cum să nu fie religioşi?!" Preot Pavel Oltean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu