Biserica de la 1766 a poienarilor

Puţine sunt bisericile de lemn care au supravieţuit în judeţul Sibiu, atât de puţine că le numeri pe degetele de la cele două mâini. Păcat că nu sunt bine promovate şi restaurate. Ăsta e sentimentul care te copleşeşte şi când ajungi la Poiana Sibiului, la Biserica din Deal ce poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Da biserica de aici e într–o stare mult mai bună decât cea din Broşteni, de pildă, şi asta datorită câtorva oameni care s–au străduit să facă ceva. Totuşi, în spatele unui exterior cosmetizat, se ascunde o pictură interioară ce are nevoie urgentă de restaurare, iar costul total al lucrărilor necesare nu este deloc mic: 35 miliarde de lei vechi.

 

E forfotă mare la Biserica din Poiana: turnul-clopotniţă e înconjurat de schele, caferi urcă în vârful acoperişului, iar câte un localnic se opreşte să vadă ce s-a mai făcut la biserică. Aşa e la Biserica mare, din mijlocul comunei, sau la „Biserica din Vadu”, cum îi spun poienarii. Dincolo, la Biserica din Deal e linişte deplină: nici ţipenie de om în cimitirul ce înconjoară biserica sau înăuntrul ei. Şi nu-i rău deloc pentru că ai timp să te bucuri, în linişte, de locaşul ce-i primeşte pe poienari la rugăciune de 245 de ani.

Restaurare de miliarde

După înălţimea caselor şi-au făcut poienarii şi crucile din cimitir, aşa că, poposind aici, ai impresia că Biserica din Deal se pierde printre crucile ce veghează somnul de veci al poienarilor, că e parcă stingherită cumva de mulţimea siluetelor albe din piatră şi marmură. Noroc cu aleea ce se deschide în faţa bisericii şi îţi oferă cât de cât o panoramă asupra construcţiei de  23, 50 metri lungime, 7,70 metri lăţime, 10, 35 metri înălţime şi asupra unui turn-clopotniţă de 13,43 metri sau 14,65 metri, dacă pui la socoteală şi crucea din vârf. Astea sunt date din cărţi, ce vezi cu ochiul liber e şiţa din lemn care îmbracă întreaga construcţie. Placarea pereţilor a avut loc prin anii 1990 şi s-a vrut a fi o măsură de protecţie şi pentru sănătate bârnelor vechi şi pentru cea a oamenilor care vin aici duminică de duminică. Sub şiţă se ascunde însă construcţia originală ridicată în întregime din lemn de brad, din grinzi cioplite, pe patru feţe, cu patru dungi; la temelie doar se mai văd bârnele originale ale pereţilor: vorbim de cele orizontale, încheiate prin sistemul coadă de rândunică. Biserica este aşezată pe tălpi de stejar, sprijinite pe o bază din piatră de râu.
Cu un asemenea exterior, eşti gata să pui pariu că aceasta e cea mai bine întreţinută biserică de lemn din judeţul Sibiu şi că nu ar mai avea nevoie de nicio restaurare. În interior însă lucrurile nu stau deloc aşa: pictura are nevoie de conservare şi restaurare, acolo unde se mai poate face ceva pentru a fi pusă în valoare. Pe alocuri, lemnul e gol, aşa că orice recuperare a picturii originale devine imposibilă, dar există porţiuni unde pictura  deşi ascunsă sub un strat de murdărie poate fi recuperată. O demonstrează acele suprafeţe mici (de câteva zeci de centimetri pătraţi) unde s-a încercat curăţarea şi  conservarea  picturii.
Banii necesari? Nu sunt deloc puţini: 35 de miliarde stă scris pe devizul care a fost făcut în urmă cu câţiva ani. Aceasta este sumă necesară pentru conservarea şi restaurarea picturii şi pentru alte lucruri necesare la structura lăcaşului. „Parohia nu are cum să suporte o asemenea sumă”, spune părintele Nicolae Teoc. Nu e om al locului, e „venetic”, dar a înţeles că sufletul poienarilor şi puterea credinţei lor stă în această bisericuţă de lemn, că şi ea are nevoie de restaurare, nu doar pentru că numără 245 de ani sau pentru că e monument istoric, ci pentru că aici e sufletul poienarilor de ieri şi de alaltăieri şi pentru că ea e simbolul spiritualităţii din această comună. Aşa o simte preotul Teoc şi tocmai de aia s-a zbătut şi se zbate ca şi Biserica din Deal să aibă parte de îngrijirea pe care o merită. Lucrări s-au făcut şi până acum  (s-a lucrat la schimbarea instalaţiei electrice, la pardoseală etc.), dar nu trebuie uitat că valoarea acestei biserici este dată şi de sau, poate, mai ales de pictura interioară.

De 245 de ani
Construcţia bisericii a început în anul 1766 şi se pare că ar fi fost finalizată în 1771, aşa cum reiese din pisania aflată pe peretele naosului: „Făcutu-s-au această sfântă şi dumnezeiască biserică în zilele prea luminatei crăiese Maria Terezia şi Iosif al doilea, prin blagoslovenia răposatului Dionisie Novacovici episcopul Budei şi al Ardealului şi s-au săvârşit în venirea prea sfinţitului Domn D. Sofronie Kirilovici, episcopul neuniţilor din Ardeal, cu cheltuiala satului, prin facerea de bine care s-a săvârşit (s-au îndurat), prin osteneala şi purtarea de grijă a cinstitului protopop din Poiana; Oprea Piuariu, Iacob Simion, Bucur Stan, Stan Maniţiu, maiu în 12 leatu 1770 şi s-au zugrăvit de Simion Zugravul din Craiova 1771.” De altfel, anul 1766 se vede încă inscripţionat pe stâlpul uşii pronaosului.
Pictura interioară a urmat construirii lăcaşului. Astfel, într-o primă etapă, în anii 1771-1772, Simion Zugravul a pictat naosul, iar concomitent Konstantin Zugravul a pictat altarul, spune preotul Nicolae Teoc. Într-o etapă ulterioară, în anii 1791-1801, s-au pictat icoanele împărăteşti şi friza cafasului de către Munteanu Vasile, arată Marius Porumb, în lucrarea „Un veac de pictură românească din Transilvania secolul XVIII”. Astăzi, unele scene biblice se văd destul de bine, altele trebuie „ghicite”, dar concluzia specialiştilor care au lucrat la realizarea documentaţiei pentru conservarea şi restaurarea picturii este elocventă: „realizările artistice ce rezultă sunt, din punct de vedere artistic şi plastic, excepţionale prin originalitatea şi prospeţimea lor, constituind totodată o considerabilă zestre spirituală naţională”. Şi dacă pictura interioară şi-a pierdut de mult strălucirea iniţială, uşile împărăteşti, de tip baroc, cu decoraţii de lemn aurit, atrag atenţia imediat. În registrele de sus sunt pictaţi doi sfinţi părinţi, iar în cele de jos doi sfinţi militari: Sf. Gheorghe şi Sf. Dimitrie. Nici icoanele vechi, pe lemn, nu sunt de neglijat , aşa că zestrea acestui locaş se cere imperios conservată. Cum? Prin conservarea şi restaurarea picturii, prin păstrarea substanţei originare, prin înlăturarea obiectelor fixate în suportul de lemn al picturii. E motivul pentru care biserica a fost inclusă în campania „Salvează-ţi trecutul! Salvează monumentul!”.

Puţină istorie

Biserica din Deal a poienarilor a împlinit 245 de ani şi se pare că înaintea ei, în aceeaşi zonă, ar fi existat un alt locaş de cult, tot din lemn, care a fost închis de habsburgi în timpul luptelor pentru unire. Biserica ar fi fost transportată în localitatea Ohaba, de pe Valea Secaşelor, şi abia apoi s-a ridicat locaşul pe care îl vedem azi.
De biserica de odinioară se leagă însă multe dintre momentele când poienarii au încercat să-şi păstreze religia strămoşească, refuzând să treacă la uniţi. În 1753, de pildă, locuitorii comunei i-au adresat petiţii contelui Haller şi se pare că neînţelegerile dintre uniţi şi neuniţi ar fi degenerat chiar în conflicte directe cu protopopul unit din Armeni. În Conscripţia episcopului Klein din 1733 sunt pomeniţi la Poiana trei preoţi şi se pare că doi erau preoţi neuniţi şi unul unit. De asemenea, documentele consemnează existenţa unei biserici şi a 118 familii. După aproape trei decenii, în Conscripţia de la 1760-1762, sunt menţionaţi trei preoţi uniţi, 231 familii neunite  şi o biserică neunită.
Prima menţiune documentară a aşezării datează din 1532, sub numele de Boyen. În deceniile următoare, satul apare menţionat sub denumirile: Pojana, Polyana, Bolyan.