Jina, satul mai tare ca împăratul

338 de locuitori din Jina şi–au părăsit satul. Se întâmpla în anul 1765, când jinarii se luptau să–şi păstreze credinţa strămoşească şi să nu fie înrolaţi în rândul grănicerilor. Puţin mai târziu, pe parcursul câtorva, 1771–1775, nu mai puţin de 125 de grăniceri au dezertat din compania a V–a din Jina. Şi tot în acele vremuri, jinarii au ieşit cu furcile pentru a–i apăpra pe preoţii ortodocşi din biserică. Aşa a ajuns Jina să fie cunoscut drept "satul mai tare ca împăratul".



O poveste de peste şase veacuri

Povestea comunei Jina începe cu peste 600 de ani în urmă. Atunci, în vremurile de demult, o mână de oameni au urcat spre inima munţilor pentru a-şi face un rost. Se spune că aceşti oameni ar fi locuit în satul Albele Băi, astăzi dispărut. Aşezarea se găsea în imediata apropiere a staţiunii balneare Miercurea Sibiului şi este menţionată pentru prima dată în documente încă din 1231, când aparţinea fiilor lui Johannes Latinus. Materialele arheologice descoperite aici atestă faptul că zona era locuită cu mult timp înainte, cu aproximativ 7000 de ani în urmă.
Românii din Albele au fost nevoiţi să-şi părăsească pământul şi casele, alungaţi fiind de colonişti. Aşa au ajuns mai întâi în Gârbova, iar de aici pe teritoriul Jinei de azi. Sus pe culmile muntoase, oamenii şi-au înmulţit turmele, şi-au întemeiat gospodării, punând bazele unui nou sat.
Anul exact al întemeierii Jinei nu se cunoaşte şi nici prima menţiune din documente nu este foarte clară, cercetătorii spunând că atestarea documentară ar fi în 1396 sau 1456. În vremurile vechi, i s-a spus Zina, Zinna, Salina şi Dzina, Syna şi Sinna, Zsina şi Zsinna, Jivna, Schina, Gina şi Jina”, arată cercetătorul, cineastul şi fotograful Dumitru Budrala în filmul său „Ultimii păstori”. În 1854 prin Buletinul nr. 38 al Guberniului provincial pentru Marele principat al Transilvaniei i s-a stabilit definitiv numele Jina, scriu Vasile Oltean, Pavel Oltean şi Dorin Bogdănel, autorii volumului “File de cronică ale parohiei şi localităţii Jina”.

Apărători ai credinţei străbune

În secolul al XVIII-lea când stăpânirea austro-ungară dorea schimbarea religiei românilor din ortodoxă în unită, jinarii s-au numărat printre ardelenii ce au luptat din greu pentru păstrarea credinţei străbunilor. Pentru a nu fi obligaţi să îmbrăţişeze o religie străină de sufletele lor, mulţi dintre ei au decis să-şi părăsească satul şi să treacă munţii Carpaţii, împreună cu familiile şi animalele lor. Cei plecaţi s-au stabilit în Băbeni, Vaideeni Corbi, Ungureni, Oieşti, Corbii de Piatră, Ciofrângeni, Voineasa, Mailaţi, Baia de Fier, Polovragi ş.a.m.d. Doar în anul 1765, din Jina au plecat 338 de oameni spre Ţara Românească.
Persecuţii au existat pentru cei rămaşi: de pildă, în Vinerea Mare din 1757, în comuna Jina, la fel ca în Săsciori, Poiana şi Sibiel, au sosit 36 de soldaţi imperiali care i-au obligat pe localnici să ia paşti de la preoţii uniţi. Cine a refuzat, a fost aruncat în închisoare. Dar oamenii nu s-au speriat, ba mai mult Constantin Petric, crâsnic la biserica din Jina, s-a numărat printre cei care au trimis jalbe pentru ca românii să fie lăsaţi în legea strămoşească.
Rezultatele s-au văzut în 28 septembrie 1755, când poporul din Jina a năvălit în biserică şi i-a alungat pe preoţii uniţi, punându-i înapoi pe cei ortodocşi, iar mai târziu au ieşit cu furcile în faţa autorităţilor pentru a-şi apăra biserica. Au urmat numeroase jalbe către episcopi ortodocşi, ba chiar şi către ţarina Elisabeta a Rusiei, jalbe în care jinarii cereau sprijin pentru a-şi apăra credinţa, se arată în cartea “File de cronică ale parohiei şi localităţii Jina”.

Sat grăniceresc

Timp de aproape un secol (1764-1851), Jina a fost sat grăniceresc şi nu unul oarecare, ci un sat ai cărui grăniceri avea capacitatea de a face faţă singuri cerinţelor şi astfel Jina a fost singura localitate care a format singură o companie, compania a V-a, în cadrul Regimentului I Valah.
Mai trebuie spus că cine refuza înrolarea era aspru pedepsit: la început cu lovituri de bici, apoi- cu expulzarea şi în final cu moartea: "În 1772, cincizeci de familii din Jina fug în Muntenia. Între 1771 şi 1775, fug din compania V-a din Jina nu mai puţin de 125 grăniceri. Pentru a stopa exodul, generalul austriac Christian Rall ordonă în 1776 demolarea caselor din Jina veche, răzleţite pe suprafeţe întinse şi grupându-le într-o vatră mai adunată şi mai uşor de supravegheat. Regulile s-au înăsprit şi mai mult şi s-a dat ordin ca părinţii celor fugiţi să fie bătuţi şi amendaţi cu 12 florini, iar primarii satelor unde se va produce bejenia să plătească timp de 5 ani dările fugarilor. Bejenarii prinşi, ca şi instigatorii la fugă, să fie spânzuraţi", arată Dumitru Budrala, fiu al Jinei. Morţi au fost şi o confirmă şi numele unui loc, botezat "La Duşi". Aici erau aduşi şi spânzuraţi cei care vroiau să fugă.
La desfinţarea regimentului, în 1851, Jina a rămas cu hotar întins şi a susţinut o şcoală grănicerească din fondul şcolar.

Mai mare decât Bucureştiul

Astăzi, Jina e comuna a cărei vatră se întinde pe şapte coline, asemenea Romei. Hotarul Jinei se defăşoară pe aproape 330 kilometri pătraţi (32.980 hectare) şi astfel comuna sibiană reuşeşte să depăşească suprafaţa urbană a capitalei Bucureşti, care măsoară doar 285 kilometri pătraţi.
Jina este localitatea aflată la cea mai mare altitudine din Sibiu: peste 1000 metri. Trebuie spus că vatra satului se găseşte la această altitudine, căci în hotarul de sus, păşunile şi fâneţele oamenilor ajung la 1800-2200 metri altitudine.  Cu asemenea cifre e limpede că pentru a junge la stână sau la fâneţe, oamenii parcurg zeci de kilometri: distanţa de la vatră la cel mai înalt punct este de 50-60 kilometri, iar cea mai mare distanţă de la vatră la marginea de hotar este de circa 80 kilometri, scriu autorii cărţii “Mărginimea Sibiului. Ghid cultural turistic“.
.