Patimile Bisericii din Ţichindeal sau poveste despre cum dispare istoria

     Abia se mai strâng 15–20 de oameni la biserică şi nu pentru că nu le pasă, ci pentru că în sat sunt tot mai puţini locuitori. O mână de oameni aşa cum sunt şi tot ar vrea să facă ceva, orice pentru Biserica lor. Sunt oamenii din Ţichindeal, oameni care luptă pentru o biserică năpădită de umezeală şi igrasie. Nu e de mirare că, în interior, tencuiala a căzut pe porţiuni bune, că bucăţi din pictura, realizată acum 200 de ani de fraţii Grecu, dispar sub umezeala care se întinde ca o mană albă, nimicitoare. Ne–au primit cu braţele deschise în speranţa că povestea lor, povestea Bisericii Sf. Cuvioasă Paraschiva va duce la salvarea unui monument ce pătimeşte tot mai mult. În acest monument, se regăsesc şi povestea ţichindelenilor, şi povestea fraţilor Grecu, şi povestea lui Gheorghe Doja ce–şi împrumută chipul lui Iisus.

     La vremuri de restrişte, clopotele bisericilor încep să bată fie pentru a vesti năvălirea duşmanilor, fie pentru a alunga vremea rea. Aşa s-au pomenit românii, iar tradiţia o păstrează şi acum pentru că mulţi cred în puterea unui singur Dumnezeu, în puterea bisericilor. Şi aşa a fost: au avut bisericile grijă de oameni, iar acum parcă e rândul oamenilor să aibă grijă de biserici. Să le protejeze, de pildă, pe cele vechi: micuţe, cu geamuri prin care se simte vântul, cu caferi mâncaţi de carii, cu ziduri din care vremea tot roade câte o cărămidă. O astfel de biserică există şi în Ţichindeal, unul dintre satele depopulate ale Sibiului, unul dintre satele în care oamenii se roagă într-un monument istoric ridicat în 1791.

    Despre Ţichindeal, satul în care vieţuieşte încă spiritul ţăranului român cu palme bătătorite şi suflet mare, am scris deja, dar despre biserica lor – prea puţin. Şi e una dintre bisericile ce are nevoie urgentă de ajutor căci altfel din pictura fraţilor Grecu va rămâne doar amintirea. Biserica Sf. Cuvioasă Paraschiva din Ţichindeal este monument istoric de categoria A şi este inclusă în Campania „Salvează-ţi trecutul! Salvează monumentul!”, derulată de Tribuna,  Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sibiu, Centrul de Cercetare şi Dezvoltare Interculturală Anthropoesis.

Şi igrasia înghite pictura...

    Simion Popenţa, Florian Dragoman şi Ioan Brâncovean sunt cei trei ţichindeleni care ne-au fost ghizi în primul popas la Biserica „Sf. Cuvioasă Paraschiva” şi nu e de mirare pentru că ei fac parte dintre cei cărora le pasă de soarta acestui locaş, monument istoric. Dar să începem cu începutul şi să vă spunem că e înşelătoare biserica din Ţichindel. De ce? Pentru că exteriorul dichisit şi sobru nu îţi dă nici cel mai mic indiciu în privinţa stării picturii interioare şi a frumuseţii ei. O biserică a contrastelor este astfel „Sf. Paraschiva” cu ai săi pereţi zugrăviţi în albastru, cu ţiglă schimbată, cu interioare în care umezeala ajunge la o înălţime de doi metri şi cu o pictură ce-ţi taie respiraţia.

    Lăcaşul Domnului e păzit de două ori: un gard mic de lemn, odinioară tot alb, şi un zid de piatră înconjoară biserica de parcă ar fi nevoie de o protecţie sporită. Duşmanul e însă acolo, în interior, şi se numeşte umezeală. De cum deschizi portiţa mică de lemn, poarta mare şi uşa de la intrarea în biserică, sobrietatea unui albastru ca cerul e repede înlocuită cu jocul de culori şi forme al picturii interioare.

    De doi fraţi Grecu a fost pictată biserica, iar măiestria se vede pe fiecare centimetru pătrat aflat într-o stare cât de cât bună. Şi spunem asta pentru că Biserica "Sf. Cuvioasă Paraschiva” strânge între ziduri lacrimi mari: umezeala şi igrasia au deteriorat suprafeţe importante din pictură şi uneori chiar au mâncat tencuiala. Aşa se face că pe peretele din stânga uşii de la intrare, tencuiala e roasă până la zid pe o suprafaţă de vreun metru pătrat; aşa se face că pe arcul de vest, acolo unde sunt reprezentate Patimile lui Iisus Hristos pictura e tot mai mult înghiţită de pâcla albă a umezelii şi mucegaiului. Şi tabloul acesta al umezelii ce înghite înfometată linii şi culoare nu e singular, ci se repetă de jur împrejurul bisericii.

Restaurări de miliarde. Miliarde de lei

    Spuneam că oamenii din Ţichindeal nu sunt indiferenţi la soarta bisericii (că doar străbunicii lor au construit-o), dar puterea economică să o restaureze nu au. „Acum cinci ani ne-a făcut cineva o evaluare şi un deviz, iar proiectul de restaurare ar fi costat atunci 1,5 miliarde de lei. Nu am avut de unde”, povestesc cei trei bărbaţi. Dar nu s-au lăsat şi în urmă cu câţiva ani au întrebat din nou. Răspunsul: ca să scoată igrasia din pereţi i-ar costa 50 euro pe metru pătrat. Iar metri pătraţi sunt destui: peste 200, cu siguranţă. Şi tot nu s-au dat bătuţi: în urmă cu trei ani, Parohia Ţichindeal a primit 250 milioane de lei vechi pentru lucrări de conservare-restaurare, au pus şi ei mână de la mână şi au reuşit să schimbe acoperişul. Măcar să nu mai plouă în biserică, doar e de ajuns cu apa ce se infiltrează în ziduri din pământ.

    S-a reparat acoperişul, s-a zugrăvit exteriorul. Igrasia e tot acolo, iar crăpăturile din zid – la fel. Şi, la fel ca la Săsăuş, unele crăpături se întind ca răni adânci pe zeci de centimetri în trupul bisericii; şi oamenii le văd, şi le privesc cu tristeţe, şi rostesc încet, îngânduraţi. „Păcat de biserică, e atât de frumoasă!”. Şi-or fi ei oameni simpli, fără studii de istoria artei sau de arhitectură, dar ştiu să aprecieze frumuseţea creaţiei şi ştiu să-ţi povestească despre fraţii Grecu şi ştiu să-ţi atragă atenţia asupra elementelor care individualizează pictura interioară a acestui lăcaş.

Istoria românilor – zugrăvită în biserică

     Povestea bisericii din Ţichindeal începe spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, când pe cheltuiala localnicilor s-a ridicat edificiul. Se întâmpla în 1791, iar printre cei care au contribuit mai mult se numărau paroh Petru Bania, juraţi Savu Bania, Toma Petru, Ioan Bradu, Oprea Dragom(an), Vornic Man Mihai, iar „judeţul Simeon Cloţan, Toma Dragoman cu Ioan Băla au plătit de s-au zugrăvit sfânta biserică la anul 1818”, stă scris în pisania din pronaos. Tradiţia orală a satului mai spune că de mare folos pentru finalizarea construcţiei a fost o comoară cu monede de aur, rămasă de pe vremea turcilor şi ascunsă într-un butoi.

    Biserica a fost ridicată din cărămidă şi are formă de corabie, cu altar, naos, pronaos  (toate trei au semicalote) şi pridvor. Pridvorul e zidit cu stâlpi groşi şi susţine turnul mare al edificiului. Acum, biserica este păstorită de preotul paroh Mircea Popescu.

    În ceea ce priveşte pictura, trebuie spus că ea respectă cutumele Bisericii Ortodoxe Române, aşa că în centrul cupolei este reprezentat Iisus Pantocrator, apoi tronul Etimasiei, cete îngereşti, prooroci, Fecioara Maria. De asemenea, printre icoanele zugrăvite se remarcă Sfânta Treime la Stejarul Mamvri, scene din viaţa Mântuitorului, Mironosiţele la mormânt, Duminica Tomii, Duminica orbului, Adormirea Maicii Domnului, Pogorârea Sfântului Duh. Până aici, nimic deosebit, veţi spune. Şi totuşi, cine priveşte cu atenţie pictura fraţilor Ioan şi Alexandru Grecu va remarca o diferenţă: printre scenele biblice se ţes episoade din istoria poporului român, iar despre acest fapt vorbeşte însuşi Nicolae Iorga. Renumitul istoric este, de altfel, primul cercetător care menţionează familia de zugravi Grecu. În lucrarea sa „Inscripţii ardelene”, Nicolae Iorga vorbeşte despre implicaţiile cu caracter istoric ale bisericilor din Transilvania şi, în acest context, îl menţionează pe Alexandru Grecu din Săsăuş, arată Maria Zintz în volumul „Zugravi din sudul Transilvaniei în secolele XVIII-XIX. Familia de zugravi Grecu”. Şi acum să vedem care sunt aceste implicaţii istorice remarcate de Nicolae Iorga.

     Prima scenă care atrage atenţia este „Încoronarea cu cununa de spini”, acolo unde soldaţii nu poartă uniforme romane, ci veştminte de husari ai Imperiului Habsburgic (Maria Zintz, op. cit., p. 42), iar înfăţişarea lui Iisus Hristos e inspirată de cea a lui Gheorghe Doja. „Figura celui chinuit are o expresie nobilă de resemnare, în timp ce soldatul din dreapta ţine cu cleştele coroana de fier înroşită în foc, iar cel de-al doilea, cu un piron, fixează coroana pe capul osânditului”. Asemenea „intruziuni” ale istoriei laice în cea religioasă nu se întâlnesc la Săsăuş, în biserica pe care am vizitat-o săptămâna trecută; interferenţa istoriei românilor în scene biblice este explicată de cercetători prin dorinţa zugravilor de a-şi spune cuvântul în faţa istoriei poporului lor, prin dorinţa de a lua atitudine, arată Maria Zintz. Aceeaşi cercetătoare menţionează că scena biblică Sărutarea lui Iuda este delimitată prin garduri de lemn, că Simon Cireneul este îmbrăcat asemenea unui ţăran român, iar slujnica din scena Naşterea Maicii Domnului poartă, de asemenea, costum popular.

     O poveste există şi în spatele frescei „Încoronarea cu cununa de spini”. Se spune astfel că această frescă i s-ar datora lui Dimitrie Ţichindeal care i-ar fi tocmit pe fraţii Grecu să execute pictura. Dacă e adevărat sau nu, nu se poate spune cu certitudine; ştim doar că, cronologic vorbind, este posibil, pentru că Dimitrie Ţichindeal a trăit între anii (1775-1818).

*** Am plecat din Ţichindeal purtând în minte imaginea frescelor din Biserica Sf. Cuvioasă Paraschiva şi vorbele oamenilor:  „Păcat de biserică, e atât de frumoasă!”. Aşa e, au dreptate şi tocmai pentru că au dreptate ţichindelenii, nu poţi să nu te întrebi cât de frumoasă o fi fost această biserică în urmă cu aproape 200 de ani, când Ioan şi Alexandru Grecu şi-au desăvârşit lucrarea. Şi nu poţi să nu te întrebi cât timp va mai rezista aceasta pictură...