Ultimul pe lista (vorba aceea, „cu voia dumneavoastră”) monumentelor campaniei „Salvează-ţi trecutul! Salvează monumentul!” este ceva aparte. Mai ales datorită unor aspecte ce ţin de istoria locului, normale în Evul Mediu, dar interesante, chiar enigmatice, pentru cel care calcă pentru prima oară în locul numit, aproape barbar, Boian. Loc care are, pe lângă uliţe largi, peisaj tipic transilvan şi oameni mult mai deschişi decât în zonele „civilizate” ale judeţului, şi o biserică cetate săsească. Bine veţi spune, dar sunt destule în judeţ. Ce are Boianul aparte? Păi, la Boian, în mijlocul comunei şi în plin Ardeal, pe zidurile bisericii -cetate tronează stema Moldovei: bourul. Prilej de legende şi interpretări diferite, dar având ca oriigine o simplă filă de istorie.
Boian. Sat aparţinător de Bazna şi umbrit de comuna-staţiune. La Boian ajungi la fel ca la Velţ: Sibiu-Mediaş-Blăjel... Apoi intri în Bazna şi, în loc să facă stânga spre centrul comunei, faci dreapta, printre dealurile cu aspect ciudat şi, fără prea multe ocolişuri, ajungi la destinaţie. La Boian.
Boian. Boianu de Jos. Bonnesdorf sau Bonnesdref. Alsobajom. Cea mai veche denumire apărută într-un document, de la 1309. referitor la un proces dintre capitlul de Alba şi unele decanate săseşti, unde apare şi numele preotului: „Thedericum sacerdotem de villa Boneti”. Alte nume: Villa Bonetis (1332), Boyan (1335), Bujum de dzsosz (1808).
Oricum, numele de Boian nu este unic înTransilvania, mai existând unul în Bihor (Boianu Mare) şi două în Cluj (Boian şi Hodai-Boian). Săpând puţin în trecut, denumirea de „boian” se referă, în primul rând, la cel care face parte din neamul celtic al Boilor: „Dar acum el nu este un sicilian - el este un boian, el are o femeie boiană”. („At nunc Siculus non est, Boius est, Boiam terit – Plaut - „Captivi”). În maghiară, „baj-bajom” inseamnă... necaz (de unde şi ardelenescul „bai”. În germana saxonă, „Bonnes” vine de la numele vechi germanic de Bonno... Interesant este că denumirea de Boian „bate” relativ bine cu zonele în care, în antichitate, se aflau celţi.
Puţinele descoperiri arheologice de pe raza satului, ne arată că acest loc nu a fost pustiu de-a lungul istoriei, astfel, au fost găsite un topor de luptă din piatră, databil din epoca bronzului, mai multe celturi (topoare) de bronz, un altar roman închinat zeului Mithras şi multe vase şi fragmente ceramice. Poate cercetările viitoare vor oferi mai mult.
Biserica
Biserica fortificată luterană datează din secolele al XIV-lea - al XV-lea, dar atestarea documentară de la 1309 si referirea la un preot, implică şiexistenţa unei biserici, evident de dimensiuni mai reduse, în localitate. Se spune că, până nu de mult, pe arcul de triumf al bisericii ar fi fost inscripţionat anul 1402, anul existenţei lăcaşului de cult ca biserică-sală, simplă, fără turn. Un alt an, 1506, scris ca un al doilea "număr vechi, deasupra" arcului triumfa, se feferă la anul fortificării bisericii. Sacramentarul din cor, este şi el realizat în jurul anului 1500.
Biserica a fost fortificată prin ridicarea deasupra corului a unui etaj de luptă cu creneluri, ambrazuri şi guri de smoală. Bolta în reţea ce acoperă nava este specifică goticului târziu şi datată 1518, an pe care cercetătorii l-au identificat ac fiind şi cel al realizării ancadramentellor portalurilor din partea de Nord şi Sud.
Urme de pictură murală sunt vizibile pe peretele nordic al corului, tematica şi stilul ei amintind de pictura bisericii din Mediaş, databilă în a doua jumătate a secolului XV.
Fortificaţia înconjurătoare – curtina – are înălţimea de 6 m este sprijinită de contraforţi, are două galerii de luptă suprapuse şi un turn de poartă care este şi turnul-clopotniţă. Biserica a mai fost refăcută în 1766, 1825 şi 1968.
Vechiul altar al bisericii, datat în secolul XIV, nu mai este în biserică, el fiind păstrat la Muzeul Naţional Brukenthal, actualul altar datând din anul 1772. Inscripţiile de pe el ne spun că a fost realizat de meşterul Michael Zillmann şi pictat de Stephan Adolf Valepagi, din Mediaş.
În turnul clopotniţă sunt menţionate trei clopote. Cel mare datează din anul 1477 şi poartă inscripţia: "O Rex Gloriae veni cum Pacem" („O, Rege al Slavei, vino cu pace!”) cel mic, din 1644 uprtând inscripţia: "Cuvântul Domnului române veşnic”).
Elementul aparte al acestei biserici fortificate sunt cei doi bouri, unul pe faţada turnului clopotniţă, altul, deasupra portalului de nord al bisericii. O explicaţie găsim în prezentarea de la intrarea în lăcaşul de cult: „Legenda spune că stemele au fost dăruite saşilor de domnitorul Moldovei, Petru Rareş (1483-1546), drept mulţumire pentru ajutorul acordat în timpul unui conflict dinastic”. Legenda este, după părerea noastră, romantică dar cam trasă de păr. Adică să pui pe o fortificaţie (a ta!) însemnele (care confirmă, nu, proprietatea) unui domnitor străin, chiar în semn de recunoştinţă... Realitatea este de fapt alta „Enigmaticele” însemne moldave de pe biserica-cetate a Boianului confirmă altceva: proprietatea voievozilor Moldovei, la un moment dat, asupra satului.
În 1489, Ștefan cel Mare s-a închinat regelui maghiar, Matia Corvinus. Ca recompensă, regele maghiar i-a oferit, pe lângă ajutor militar în luptele cu otomanii, două feude în Transilvania: Cetatea Ciceului și Cetatea de Baltă cu satele aparţinătoere.
A.A. Rusu detaliază: „Blazonul Moldovei de la biserica fortificată a Boianului mărturiseşte încă un lucru rămas nescris: în calitate de stăpâni de domeniu, în virtutea practicilor teritoriului Ungariei, voievozii Moldovei au fost obligaţi să-şi asume patronajul ecleziastic asupra tuturor bisericilor aflătoare pe noile lor pământuri. Aceasta implica protecţie şi sprijin, inclusiv financiar pentru reclădiri ori pentru noi aranjamente constructive, aşa precum s-a petrecut, în mod sigur, la Boian. De pildă, ştim că, indiferent de persoana stăpânului de domeniu, era de datoria castelanilor de la Cetatea de Baltă să dea anual, bisericii din târgul Cetăţii de Baltă (evident, catolică), bani, vin, ceară şi ovăz, în cantităţi prestabilite. Invers, cei blagosloviţi de grija stăpânului de domeniu, aveau datoria să-i marcheze, într-o formă perceptibilă, însemnele (heraldice prin excelenţă)”. („Ştefan cel Mare şi Transilvania. Un inventar critic, date nevalorificate şi interpretări noi”).
Alte inscripţii interesante, dar nemenţionate în documentarea aflată la dispoziţie, sunt anul scrijelit pe piciorul unei balustrade de lemn: „Ano 14(?)5X” şi pe spătarul unei bănci: „Sumpffb9 Thomae Wietoris pro tempore Pastor Ecclae Bonnoidorff Anno 1690”.
*
Cum arată, de fapt, biserica-cetate din Boian? Nu bine, dar nici mai rău ca altele... Poate nu am fi reuşit să pătrundem în interior dacă doi copii din sat, care se jucau, în aşteptarea părinţilor, în părculeţul deprimant (dar cu steagurile României şi UE arborate!) şi care, tot văzând că dăm târcoale locului, ne-au abordat direct: „Vreţi să intraţi în coştei?” Evident că voiam, evident că le-am spus-o şi copiilor care au alergat la tanti Reghini, care avea cheia, pentru a o aduce, într-un trap destul de săltat să descuie cele 3 plus 1 lacăte de la intrare. Nouă ne-a rămas să dezlegăm o altă enigmă mică: ce e aia „coştei”. Ştiam de „biserică-cetate”, de „kirchenburg”, de „templom” dar de „coştei”... nu. Ceva mai târziu am aflat: coştei egal castel. Din maghiarul „kastely” care se pronunţă, aproximativ, „coştei”, dar cu accentul pe o.
Într-un final, porţile „coşteiului” ni s-au deschis. Curtea nu erte spaţioasă, nici deosebit de luminoasă, din cauza zidurilor înalte în care se mai văd ambrazurile poziţiilor de tragere, pentru arbalete, arme de foc sau chiar guri de păcură. Refuzăm politicăs invitatţei de a urca în turn să vedem clopotele, deoarece scara din lemn era extrem de deteriorată. Intrăm în schimb în biserica propriu zisă. Acelaşi amestec de maiestuozitate părăsită. Acelaşi aer cu iz de vechi, cu miros de igrasie şi mucegai. Sunt pomenite, în treacăt, faptul că tavanul poate cădea din moment în moment, că „or mai venit” nişte specialişti de la Mediaş care „or plecat” după ce au venit şi că, în general, locul este vizitat de ceva turişti.
Şi că, dacă vom scrie la ziar, poate-poate. Biserica este evident, părăsită. În sat mai sunt doar doi saşi, şi ei bătrâni. Păşim pe urmele pe care au călcat generaţii de credincioşi, sau poate chiar voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, vasalul, la un moment dat, al altui rege luminat, Matia Corvinul. Ne întrebăm cu arăta locul în vremea preotului Thederic sau Theodoric „de Villa Boneti”. Sigur, mai viu decât în anul de graţie 2011, în satul Boian al comunei Bazna, din Ţinutul Târnavelor.
Am putea descrie curtea plină de vegetaţie. Maiestuozitatea firtificaţiei, car ar fi dat mult de furcă eventualilor năvălitori. Epitafurile din biserică, realizate în amintirea celor care au plecat din această lume, de rudele lor, plecate şi ele la timpul lor. De orga nefuncţională, dar încă existebtă. De pictura de pe perete, încă vie. De ornamentele gotice incă imrpesionante. Şi de multe alte elemente, de ansabmlu sau de detaliu. Dar vă lăsăm şi pe voi. Pentru că nu e greu să ajungi la Boian. Mai ales că drumul este asfaltat, iar cam într-o oră şi ceva, de la Sibiu, se poate ajunge. Din păcate, drumul rutier este mult mai simplu decât „drumul” reabilitării, sau măcar îngrijirii unui monument istoric unic. Povestea este aceeaşi ca în multele locuri pe unde am fost. Nu sunt bani. Nu este timp. „Nu e a noastră, e a saşilor”. „E a noastră, dar nu ne mai interesează”. Un întreg lanţ al slăbiciunilor tipic românesc, la care se adaugă imaginea turistică bătând spre zero şi lipsa de chef a celor care se ocupă de promovarea turismului local şi judeţean, care preferă locuri fumate şi răs fumate în loc să găsească ceva nou care ar avea meritul de a fi altceva. Ce să mai spunem. Poate aşa se va reuşi ceva. Dacă nu salvarea monumentului (şi a trecutului său) măcar o altă imagine.
Boian. Sat aparţinător de Bazna şi umbrit de comuna-staţiune. La Boian ajungi la fel ca la Velţ: Sibiu-Mediaş-Blăjel... Apoi intri în Bazna şi, în loc să facă stânga spre centrul comunei, faci dreapta, printre dealurile cu aspect ciudat şi, fără prea multe ocolişuri, ajungi la destinaţie. La Boian.
Boian. Boianu de Jos. Bonnesdorf sau Bonnesdref. Alsobajom. Cea mai veche denumire apărută într-un document, de la 1309. referitor la un proces dintre capitlul de Alba şi unele decanate săseşti, unde apare şi numele preotului: „Thedericum sacerdotem de villa Boneti”. Alte nume: Villa Bonetis (1332), Boyan (1335), Bujum de dzsosz (1808).
Oricum, numele de Boian nu este unic înTransilvania, mai existând unul în Bihor (Boianu Mare) şi două în Cluj (Boian şi Hodai-Boian). Săpând puţin în trecut, denumirea de „boian” se referă, în primul rând, la cel care face parte din neamul celtic al Boilor: „Dar acum el nu este un sicilian - el este un boian, el are o femeie boiană”. („At nunc Siculus non est, Boius est, Boiam terit – Plaut - „Captivi”). În maghiară, „baj-bajom” inseamnă... necaz (de unde şi ardelenescul „bai”. În germana saxonă, „Bonnes” vine de la numele vechi germanic de Bonno... Interesant este că denumirea de Boian „bate” relativ bine cu zonele în care, în antichitate, se aflau celţi.
Puţinele descoperiri arheologice de pe raza satului, ne arată că acest loc nu a fost pustiu de-a lungul istoriei, astfel, au fost găsite un topor de luptă din piatră, databil din epoca bronzului, mai multe celturi (topoare) de bronz, un altar roman închinat zeului Mithras şi multe vase şi fragmente ceramice. Poate cercetările viitoare vor oferi mai mult.
Biserica
Biserica fortificată luterană datează din secolele al XIV-lea - al XV-lea, dar atestarea documentară de la 1309 si referirea la un preot, implică şiexistenţa unei biserici, evident de dimensiuni mai reduse, în localitate. Se spune că, până nu de mult, pe arcul de triumf al bisericii ar fi fost inscripţionat anul 1402, anul existenţei lăcaşului de cult ca biserică-sală, simplă, fără turn. Un alt an, 1506, scris ca un al doilea "număr vechi, deasupra" arcului triumfa, se feferă la anul fortificării bisericii. Sacramentarul din cor, este şi el realizat în jurul anului 1500.
Biserica a fost fortificată prin ridicarea deasupra corului a unui etaj de luptă cu creneluri, ambrazuri şi guri de smoală. Bolta în reţea ce acoperă nava este specifică goticului târziu şi datată 1518, an pe care cercetătorii l-au identificat ac fiind şi cel al realizării ancadramentellor portalurilor din partea de Nord şi Sud.
Urme de pictură murală sunt vizibile pe peretele nordic al corului, tematica şi stilul ei amintind de pictura bisericii din Mediaş, databilă în a doua jumătate a secolului XV.
Fortificaţia înconjurătoare – curtina – are înălţimea de 6 m este sprijinită de contraforţi, are două galerii de luptă suprapuse şi un turn de poartă care este şi turnul-clopotniţă. Biserica a mai fost refăcută în 1766, 1825 şi 1968.
Vechiul altar al bisericii, datat în secolul XIV, nu mai este în biserică, el fiind păstrat la Muzeul Naţional Brukenthal, actualul altar datând din anul 1772. Inscripţiile de pe el ne spun că a fost realizat de meşterul Michael Zillmann şi pictat de Stephan Adolf Valepagi, din Mediaş.
În turnul clopotniţă sunt menţionate trei clopote. Cel mare datează din anul 1477 şi poartă inscripţia: "O Rex Gloriae veni cum Pacem" („O, Rege al Slavei, vino cu pace!”) cel mic, din 1644 uprtând inscripţia: "Cuvântul Domnului române veşnic”).
Elementul aparte al acestei biserici fortificate sunt cei doi bouri, unul pe faţada turnului clopotniţă, altul, deasupra portalului de nord al bisericii. O explicaţie găsim în prezentarea de la intrarea în lăcaşul de cult: „Legenda spune că stemele au fost dăruite saşilor de domnitorul Moldovei, Petru Rareş (1483-1546), drept mulţumire pentru ajutorul acordat în timpul unui conflict dinastic”. Legenda este, după părerea noastră, romantică dar cam trasă de păr. Adică să pui pe o fortificaţie (a ta!) însemnele (care confirmă, nu, proprietatea) unui domnitor străin, chiar în semn de recunoştinţă... Realitatea este de fapt alta „Enigmaticele” însemne moldave de pe biserica-cetate a Boianului confirmă altceva: proprietatea voievozilor Moldovei, la un moment dat, asupra satului.
În 1489, Ștefan cel Mare s-a închinat regelui maghiar, Matia Corvinus. Ca recompensă, regele maghiar i-a oferit, pe lângă ajutor militar în luptele cu otomanii, două feude în Transilvania: Cetatea Ciceului și Cetatea de Baltă cu satele aparţinătoere.
A.A. Rusu detaliază: „Blazonul Moldovei de la biserica fortificată a Boianului mărturiseşte încă un lucru rămas nescris: în calitate de stăpâni de domeniu, în virtutea practicilor teritoriului Ungariei, voievozii Moldovei au fost obligaţi să-şi asume patronajul ecleziastic asupra tuturor bisericilor aflătoare pe noile lor pământuri. Aceasta implica protecţie şi sprijin, inclusiv financiar pentru reclădiri ori pentru noi aranjamente constructive, aşa precum s-a petrecut, în mod sigur, la Boian. De pildă, ştim că, indiferent de persoana stăpânului de domeniu, era de datoria castelanilor de la Cetatea de Baltă să dea anual, bisericii din târgul Cetăţii de Baltă (evident, catolică), bani, vin, ceară şi ovăz, în cantităţi prestabilite. Invers, cei blagosloviţi de grija stăpânului de domeniu, aveau datoria să-i marcheze, într-o formă perceptibilă, însemnele (heraldice prin excelenţă)”. („Ştefan cel Mare şi Transilvania. Un inventar critic, date nevalorificate şi interpretări noi”).
Alte inscripţii interesante, dar nemenţionate în documentarea aflată la dispoziţie, sunt anul scrijelit pe piciorul unei balustrade de lemn: „Ano 14(?)5X” şi pe spătarul unei bănci: „Sumpffb9 Thomae Wietoris pro tempore Pastor Ecclae Bonnoidorff Anno 1690”.
*
Cum arată, de fapt, biserica-cetate din Boian? Nu bine, dar nici mai rău ca altele... Poate nu am fi reuşit să pătrundem în interior dacă doi copii din sat, care se jucau, în aşteptarea părinţilor, în părculeţul deprimant (dar cu steagurile României şi UE arborate!) şi care, tot văzând că dăm târcoale locului, ne-au abordat direct: „Vreţi să intraţi în coştei?” Evident că voiam, evident că le-am spus-o şi copiilor care au alergat la tanti Reghini, care avea cheia, pentru a o aduce, într-un trap destul de săltat să descuie cele 3 plus 1 lacăte de la intrare. Nouă ne-a rămas să dezlegăm o altă enigmă mică: ce e aia „coştei”. Ştiam de „biserică-cetate”, de „kirchenburg”, de „templom” dar de „coştei”... nu. Ceva mai târziu am aflat: coştei egal castel. Din maghiarul „kastely” care se pronunţă, aproximativ, „coştei”, dar cu accentul pe o.
Într-un final, porţile „coşteiului” ni s-au deschis. Curtea nu erte spaţioasă, nici deosebit de luminoasă, din cauza zidurilor înalte în care se mai văd ambrazurile poziţiilor de tragere, pentru arbalete, arme de foc sau chiar guri de păcură. Refuzăm politicăs invitatţei de a urca în turn să vedem clopotele, deoarece scara din lemn era extrem de deteriorată. Intrăm în schimb în biserica propriu zisă. Acelaşi amestec de maiestuozitate părăsită. Acelaşi aer cu iz de vechi, cu miros de igrasie şi mucegai. Sunt pomenite, în treacăt, faptul că tavanul poate cădea din moment în moment, că „or mai venit” nişte specialişti de la Mediaş care „or plecat” după ce au venit şi că, în general, locul este vizitat de ceva turişti.
Şi că, dacă vom scrie la ziar, poate-poate. Biserica este evident, părăsită. În sat mai sunt doar doi saşi, şi ei bătrâni. Păşim pe urmele pe care au călcat generaţii de credincioşi, sau poate chiar voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, vasalul, la un moment dat, al altui rege luminat, Matia Corvinul. Ne întrebăm cu arăta locul în vremea preotului Thederic sau Theodoric „de Villa Boneti”. Sigur, mai viu decât în anul de graţie 2011, în satul Boian al comunei Bazna, din Ţinutul Târnavelor.
Am putea descrie curtea plină de vegetaţie. Maiestuozitatea firtificaţiei, car ar fi dat mult de furcă eventualilor năvălitori. Epitafurile din biserică, realizate în amintirea celor care au plecat din această lume, de rudele lor, plecate şi ele la timpul lor. De orga nefuncţională, dar încă existebtă. De pictura de pe perete, încă vie. De ornamentele gotice incă imrpesionante. Şi de multe alte elemente, de ansabmlu sau de detaliu. Dar vă lăsăm şi pe voi. Pentru că nu e greu să ajungi la Boian. Mai ales că drumul este asfaltat, iar cam într-o oră şi ceva, de la Sibiu, se poate ajunge. Din păcate, drumul rutier este mult mai simplu decât „drumul” reabilitării, sau măcar îngrijirii unui monument istoric unic. Povestea este aceeaşi ca în multele locuri pe unde am fost. Nu sunt bani. Nu este timp. „Nu e a noastră, e a saşilor”. „E a noastră, dar nu ne mai interesează”. Un întreg lanţ al slăbiciunilor tipic românesc, la care se adaugă imaginea turistică bătând spre zero şi lipsa de chef a celor care se ocupă de promovarea turismului local şi judeţean, care preferă locuri fumate şi răs fumate în loc să găsească ceva nou care ar avea meritul de a fi altceva. Ce să mai spunem. Poate aşa se va reuşi ceva. Dacă nu salvarea monumentului (şi a trecutului său) măcar o altă imagine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu