În căutarea comorilor pierdute din Sibiu

Banu–i ochiul dracului" – spune o veche vorbă românească. O fi, dar dacă e vorba de bani mulţi, atunci nu ar fi rău să ştim unde sunt – ar putea răspunde generaţiile de locuitori ai Sibiului care s–au întrebat dacă o fi sau nu adevărat că la Buia, Brădeni, Cisnădie, Tilişca, Orlat sau Sibiel se află bine ascunse adevărate comori. Unde or fi, nu se ştie, dar legendele se transmit din generaţie în generaţie, doar–doar cineva va fi norocos.

În tradiţia populară se spu­ne că o comoară se arată oa­menilor printr-o flacără ce arde deasupra locului în care a fost îngropată. Flacăra al­bastră indică o comoară ne­curată, de care e bine să te fereşti, iar cea gălbenă – o comoară curată din care tre­buie să dai săracilor, să ridici şcoli sau biserici. În legen­dele judeţului Sibiu se po­me­nesc destule comori, dar numai una este anunţată de flăcări: "Există o puternică credinţă locală că în dealurile împădurite ale Cacovei se află comori ascunse în pă­mânt şi care îşi fac cunoscută existenţa o dată la şapte ani de zile printr-o văpaie vizibilă indiferent de ano­timp", povesteşte preotul Nicolae Drăghici, pe blogul Parohiei Fântânele / Cacova.

Mihai Viteazul şi-a ascuns bijuteriile în Castelul din Buia

 Plin de legende e Castelul din Buia. Edificiul a fost ridicat în secolul al XIV-lea, dar din falnicul monument de alt[dată au mai rămas câteva ziduri năpădite de bălării. Pentru cine are vreme de poveşti, ruinele Castelului din Buia au multe de istorisit despre petrecerile nobililor de odinioară, despre anii în care aici au funcţionat dis­pensare şi magazii sau des­pre domnitorul Mihai Viteazul. Se spune că voievodul ar fi primit castelul în dar şi l-a stăpânit vreme de câţiva ani: "Castelul ajunge în posesia domnitorului Mihai Viteazu, fiindu-i dăruit în anul 1596 împreună cu alte 14 comune din apropiere de către prin­cipele Sigismund Báthory", scrie arh. Letiţia Cosnean pe site-ul oficial al Asociaţiei „Arhitectură. Restaurare. Arheologie".

Oamenii locului ştiu din bătrâni că Mihai Viteazul a şi venit aici în câteva rânduri, dar popasurile de legendă sunt cele din preajma Bătăliei de la Şelimbăr, din 1599: “După Bătălia de la Şelimbăr, Mihai Viteazu a tre­cut prin Buia şi a stat câteva nopţi la castel. Se spune că Doamna Stanca a petrecut aici vreo două săptămâni”, ne mărturisea Szabo Karoly, fost învăţător în sat, în urmă cu câţiva ani. Atunci, în vremuri tulburi de război, se pare că Mihai şi-a învelit bijuteriile în piele de bivol şi le-a îngropat aici, în castel. Nimeni nu le-a găsit însă.

 Cloşca de aur de la Brădeni

 Comori ar fi existat şi la Brădeni, pe Valea Hârtiba­ciului: "Demult, locuia aici un nobil pe nume Kirr, din cas­telul căruia se putea ajunge la biserică printr-un tunel a cărui ieşire se păstrează şi azi. Nobilul ar fi îngropat o comoară, o cloşcă cu pui de aur, chiar în locul unde cade la amiază umbra vârfului bisericii. De altfel denumirea săsească a localităţii poate fi tradusă şi ca “Satul Găinii”, dar comoara nu a fost încă des­coperită", arată Biroul de Coordonare Biserici Forti­ficate. Să fi existat comoara şi să nu fi fost descoperită vreme de atâtea secole ? Se prea poate, dar se mai poate ca numele localităţii să nu vină de la cloşca de aur a nobi­lului Kirr, ci de la o poveste legată de năvălirile turcilor. Se spune astfel că în timpul unei invazii otomane, un turc, plecat în recunoaştere pe teren, a întrebat un localnic cum se numesc păsările ce îi apăruseră în cale. „Henn” a venit răspunsul. Şi între­bările au continuat: „Dar aşe­zarea cum se numeşte?”, „Dorf”. Şi aşa, din întrebare şi răspuns, s-a dat numele aşezării Henndorf, nume ca­re a rămas până la 1 ia­nua­rie 1965, când localitatea a pri­mit oficial denumirea Brădeni.

Între Orlat şi Sibiel

 În Mărginimea Sibiului s-a tot căutat comoara lui Dece­bal, iar două dintre localităţile cele mai des pomenite au fost Orlat şi Sibiel, mai ales că aici nu a fost vorba doar de legende transmise de la o generaţie la alta, ci de un document scris. Oamenii din cele două sate povesteau de multă vreme de comoara îngropată a lui Decebal, dar pasiunea pentru ea a fost stârnită de găsirea, în arhi­vele regale din Târgu Mureş, a unei vechi scrisori în care aceasta era pomenită. Scri­soa­rea i-a aparţinut unui sol­dat dezertor şi a fost scrisă cu câteva ore înainte de a fi executat la închisoarea din oraş. Condamnatul poves­teş­te că fugit fiind din armata împăratului, "a fost tocmit tăietor de lemne pentru un boier din partea locului şi a găsit, umblând prin pădure, urmele unui străvechi zid de piatră şi intrarea într-o piv­niţă. Mergând prin tunel a descoperit o primă cameră pătrată, străjuită de doi ogari de argint, o a doua cameră pe a cărei podea zăceau ose­minte omeneşti. A treia sală era plină de aur. Îl văzu pe Decebal pe tron, cu o coroană pe cap, iar în jurul lui, la o masă, stăteau oştenii şi familia lui, făcuţi din aur. În mijlocul mesei era un dia­mant strălucitor ce lumina feţele şi întreaga cameră. Dezertorul îşi umplu buzu­narele cu aur şi fugi. La ieşire a zidit gura tunelului cu pietre", arată Ioan Părean în "Legendele Orlatului". Există voci care susţin că soldatul ar fi inventat desco­perirea comorii pentru a scă­pa de la moarte, dar că aceas­tă comoară chiar ar fi existat. Pe site-ul medievis­tica.ro, este redat un citat atribuit lui Georg Kraus- "Cro­nica Transilvaniei. 1608-1665". Conform autorului men­ţionat, pe la 1638, printre lucrurile unui călugar s-ar fi descoperit o scrisoare care dădea coordonatele comorii lui Ioan  al II-lea (Sigismund Szapolya). Incitat de scri­soare, Principele Rakoczi "a pus să se sape în lung, în lat şi în adâncime timp de două luni, cum se poate vedea şi astăzi. Nu se ştie dacă s-a găsit ceva. Mulţi au avut îndo­ieli şi au spus că această mare străduinţă este zadar­nică, deoarece s-a ţinut sea­ma, când s-au făcut săpă­turile, de cursul de azi al Cibi­nului, şi nu de matca lui veche, care se putea încă ve­dea. Se spune că principele voia să se sape mai departe, dar unii dintre domnii ţării nu l-au sfătuit să continue."

Tilişca: un turn surpat peste comoară

 Comoara lui Decebal a fost căutată şi la Tilişca, încă din vremea romanilor. Pe atunci, tribunul Marcus Tiliscus avea poruncă de la împărat să cucerească cetatea şi să trimită tot aurul şi argintul la Roma. Doar se ştia că aici era una dintre vestitele monetării dacice din secolul I. Dar aurul nu a fost de găsit. Legenda spune că în vreme ce romanii asediau cetatea, câţiva daci se luptau cu muntele pentru a săpa un loc în care să-şi ascundă comorile. Iar la final, când au văzut că cetatea e pierdută, au surpat turnul monetăriei pentru ca nimeni să nu des­co­pere comoara. Romanii conduşi le Tiliscus au săpat luni în şir în deal şi în munte, dar nu le-a fost dat să găsească aurul dacilor, scrie Ioan Părean, în "Legende din Mărginimea Sibiului". Dovezi ale existenţei mo­netăriei de la Tilişca există însă, săpăturile arheologice scoţând la iveală 4 denari romani republicani, două imitaţii, precum şi 14 ştanţe (matriţe) monetare pentru baterea denarului roman, scriu Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter şi Adrian Georgescu în "Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu".

 Încăperi secrete la Cisnădie

Am lăsat pentru final o comoară care s-a găsit şi s-a şi cheltuit. Cea din Cis­nădie. Se spune că aceasta ar fi fost păstrată ani buni în-tr-o încăpere secretă construi­tă între zidurile bisericii forti­ficate din Cisnădie. Intrarea era mascată de un sistem de uşi false, aşa că puţini erau oamenii care ştiau efectiv unde se găseşte comoara. De aurul bine ascuns a fost însă nevoie la sfârşitul se­colului al VIII-lea; în acele timpuri, biserica a fost lovită de trăs­net în repetate rânduri, iar incendiile au afec­tat edi- ficiul şi bugetul comunităţii. Aşa că oamenii au fost ne-voiţi să folosească aurul. O altă variantă a legen­dei istoriseşte că tot atunci oamenii au acceptat să mon­teze paratrăsnetul pe bise­rică, de frica altor incendii. Cum a ajuns comoara să fie ascunsă în încăperi secrete? Explicaţia o găsim pe site-ul oficial al Biroului de Coordonare Biserici Fortifi­cate: "După desele atacuri otomane din secolul al XV-lea, comunitatea locală a construit o cameră secretă între zidurile cetăţii. Accesul a fost straşnic păzit de o uşă masivă de stejar, care putea fi deschisă doar prin apă­sarea unui mecanism as­cuns. Intrarea era atât de bine mascată, că numai câţiva iniţiaţi o puteau găsi. Nici măcar preotul nu se număra printre aceştia." .