Cimitirul Bisericii "Din groapă" - o istorie în piatră şi marmură a românilor

    Prezenţa populaţiei româneşti în zona cetăţii - şi ulterior - oraşului Sibiu poate fi urmărită destul de mult mergând înapoi, în timp. Făcând abstracţie de teoria continuităţii aceleeaşi populaţii, în acelaşi spaţiu, din epoca bronzului până spre Evul Mediu (incluzând aici şi ipotetica Caedonia romană), dar şi de cea a colonizării altor populaţii a unui ţinut pustiu (terra deserta), totuşi, realizăm că Sibiul, încă de la înfiinţarea sa avea ca vecini două ţinuturi cu populaţie majoritar valahă: Ţara Făgăraşului (Terra Fugrasch) şi Ţara Amlaşului  (Terra Omlasch). De aici vor fi venit şi primii locuitori români care s-au aşezat sub zidurile cetăţii Hermannstadt, aşa-zişii măiereni, slujitorii la "Curţile Mari" (mayer hof, „mayer” venind din germnaizarea latinului „major” - mare), păstori, agricultori, cărăuşi sau mici meşteşugari, ale oraşului sau lucrători pe veşnicele şantiere ale fortificaţiilor cetăţii. Prima menţionare exactă documentară a românilor sibieni, ca populaţie şi ca apartenenţă la religia creştină, a fost făcută la 1380, când, în registrul de cheltuieli al minicipalităţii sibiene sunt menţionate cheltuieli pentru un preot (sacerdoti walachali) şi o moară (mola walachorum).

Prezenţa "valahă" este punctată, apoi, pe tot parcursul istoriei oraşului. Ei fac parte, menţionaţi ca "păstori", din oastea condusă de primarul Georgius Hecht care, la 1493, îi învinge pe turci la Turnu Roşu. Ei apar în socotelile privind repartizarea grâului măcinat de morile oraşului de la 1520 (păstorii Stephano şi Mathiae), în 1583 este menţionată în Sibiu o "curte" a valahilor în registrul de cheltuieli al Magistratului (30 de florini şi 79 de denari, plată pentru lemnele transportate la spital şi la "Curtea Măierenilor"). Apoi referirile devin tot mai dese, pe măsură ce secolele înaintează, neuitând să-l pomenim aici şi pe Filip Moldoveanul, „magister Philippus Pictor et Scriba litterarium valachicarum", care a tipărit primele cărţi în limba română: Catehismul românesc de la 1544 şi Tetraevanghelul slavo-român din 1551-1553. Demnă de menţionat aici ar fi şi înfiinţarea Companiei Comerciale Greceşti, la 1638, ai cărei membri erau şi aromâni/vlahi ("vlahoi", cum spun grecii) de la sud de Dunăre.

     Evident că fiind cetăţeni de categorie inferioară, deci neavând automat acces   în cetate decât cu anumite condiţii şi fiind de o credinţă "tolerată" şi diferită de cea oficială a oraşului, românii sibieni au avut nevoie de lăcaşuri de cult şi de locuri de odihnă veşnică după ritul creştin-ortodox. Nu avem cunoştinţă de existenţa unor biserici româneşti ante secolul al XVIII-lea, dar nu putem uita că, graţie companiei comerciale greceşti de la Sibiu, avem şi primele referiri la existenţa subiectului tratat aici: Cimitirul "din Groapă". Astfel, ştim că "grecii" aveau, la 1699 o capelă ortodoxă, într-o casă particulară. Ulterior li s-a permis construirea unei biserici la Bungard. La fel, mitropolitul Ghenadie al III-lea, urmaşul lui Sava Brankovici a fost îngropat, la 1660, în cimitirul Bisericii „din Groapă", o dovadă că aici, în viitorul cartier Iosefin, exista o biserică ortodoxă "extra muros".

     "Cartierele" româneşti erau situate în faţa a trei porţi principale ale oraşului: Turnului şi Ocnei, locul cunoscut şi acum ca "Maierii Sibiului", delimitat ca suburbie la 1746, şi Cisnădiei, cartierul numit, până nu de mult, Iosefin, înfiinţat în jurul anului 1773 pe locul unei citadele a cărei construcţie a fost abandonată. Aici au fost ctitorite şi primele biserici ortodoxe: "Sf. Evanghelist Luca" în Maieri (dar aici menţionăm şi faptul că, la 1762, localnicii solicitau oficialilor oraşului mărirea bisericii vechi deoarece era neîncăpătoare, deci exista un lăcaş de rugăciune şi înainte, localizat, probabil, pe actuala stradă a înfrăţirii (ude se afla, până nu de mult, şi un cimitir) şi cea "din Groapă" cu hramul Bunei Vestiri, la 1788, ctitorită de "jupâneasa" Stana, soţia lui Hagi Pătru Luca. Biserica a fost distrusă de un cutremur, dar refăcută, în forma în care se află şi azi, în anul 1802, de Hagi Constantin Pop, om de afaceri sibian, căsătorit cu Păuniţa, fiica lui Hagi Pătru Luca şi a Stanei, a refăcut-o „din temelie". Primul preot menţionat în documente şi în articolele de specialitate ar fi fost Bucur Bobeş hirotonit la Buda în 1780. Aici se află şi cel mai vechi cimitir creştin ortodox de pe teritoriul Sibiului, monument istoric şi loc de odihnă veşnică a multor fruntaşi ai vieţii religioase, culturale sau economice româneşti, ale căror monumente funerare încă mai pot fi admirate şi acum.

Cimitirul

     Cimitirul Ortodox „Bunavestire” zis şi „din Groapă" înconjoară, din două părţi, biserica „Bunavestire” aflată pe actuala stradă a Justiţiei, în „groapa” făcută de albia pârâului Trinkbach. Se spune că aşezarea aceasta complet atipică a bisericii româneşti (de obicei ele, cât şi cimitirele ce le înconjoară, sunt aşezate pe înălţimi, pentru a fi mai aproape de cer, iar urcuşul fizic al credincioşilor să amintească de necesitatea urcuşului spiritual) a fost făcută deliberat, de magistratul sibian, pentru ca o biserică şi valahă, şi „schhismatică” să nu se vadă din cetatea Sibiului. Dată fiind situarea relativ în zona centrală a oraşului, accesul aici se face simplu, venind dinspre Calea Dumbrăvii via Lomonosov sau dinspre Şcoala de Înot (cu maşina) sau de pe Bd. Victoriei. Accesul în cimitir se face printr-o monumantală poartă din lemn, după modelul maramureşan, realizată în anul 2004 de Gyuri Szasz şi donată de fam. Ing. Ioan Botezan.

     Suprafaţa cimitirului este redusă, iar porţiunea efectiv veche nu depăşeşte jumătate din el. Aici îşi odihnesc somnul de veci cei care, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, au fost, cum se spune acum, elita comunităţii româneşti din Sibiu. Oameni, într-adevăr, mari, atât prin ceea ce erau, dar mai ales prin ceea ce au lăsat în urmă şi prin dragostea faţă de neamul din care au făcut parte. Alături, desigur, de simpli credincioşi ortodocşi din Iosefin sau din alte părţi, dar care au fost înmormântaţi aici. Spaţiul nu ne permite să „povestim” viaţa şi faptele acestora, aşa că ne „restrângem” doar la a menţiona numele lor: ctitorii Hagi Constantin Popp şi Stana Petru Luca şi Pagona (Păuniţa?) Hagi Constantin Popp; episcopul Aradului şi apoi Mitropolitul Ardealului, Ioan Meţianu; Miron Romanul „arhiepiscop şi metropolit al românilor greco-orientali din Ungaria şi Transilvania”; Vasile („Basilius”) Moga, primul episcop ortodox, de origine română, din perioada habsburgică,  al Ardealului şi unul din primii români care au locuit în cetatea Sibiului; Paul Dunca de Sajo, consilier gubernial regesc; familia Bechniţiu; Ioan P. Steriou (inscripţie în limba greacă), decedat în 6/18 aprilie 1836; Demetriu Popoviciu, „comersant”; Zaharia Boiu, „asesor consistorial, presbiter membru cor.(espondent) al Academie Române”;  Constanţa Comşa, născută Brote; ofiţerii cezaro-crăieşti Peter (maior) şi Paul (locotenent-colonel) Hacshich; dr. Iosif Hodoş(iu), luptător paşoptist şi membru fondator al Academiei Române; Kirillu Lupp; Ion Codru Drăguşanu, scriitor şi luptător paşoptist; Maniu Cioran;  Paraschiva n.(ăscută) Manole „veduvă din Braşov”; arhimandritul Meletie, ultimul slujitor grec al capelei ce era pe locul actualei catedrale Mitropolitane („Capela grecească”); Dimitrie Andronik, întemeietorul Fundaţiunii Andronik „pentru sprijinirea meseriaşilor români ortodocşi din Transilvania”; Nicolae Gumma; Ioan Rujam Maxim, jude regal; Georgiu Vladu, „cetatianu şi negutiatoriu în Sibiiu”; Constantin Olteanu „administrator al Băncei Agricole din Craiova”; Drd. Iuliu Pipoş alături de Petru Pipoş, „jude de tablă regească judiţiară”; Anania Trombiţaş de Betlen, „referinte scolariu”; Nicolae Alema, jude cercual regal; Ioan (Joann) Lupu, teolog, George Za(c)haria, „negotiator din Sibiiu”; iar enumerarea ar putea continua. Monumente funerare aparte sunt cele ale Alexandrinei Matheiu, decedată la 18 ani, o adevărată operă de artă, cu statuie deasupra, al lui Peter Shakieh (sau Shakier?), vechi, sobru şi fără cruce (sau cu crucea dispărută), dar cu inscripţie în limba germană, sau plăcile funerare în formă de sarcofag, una la intrarea în cimitir, din spatele troiţei închinate eroilor, alta undeva în dreapta, pe aleea ce duce în porţiunea „modernă” a cimitirului.

     Despre starea monumentelor funerare de aici, din cimitirul „din Groapă”, putem spune că este ca cea a altor monumente sibiene: unele aranjate, îngrijite, în stare bună, iar altele uitate, pierdute şi uneori cvasi-invizibile „graţie” mormintelor şi cavourilor moderne, care sunt şi multe, şi mari. Unele cruci sunt „exfoliate” de trecerea anilor, altele fisurate, altele au inscripţii aproape ilizibile. Totuşi, de remarcat este grija faţă de acest loc de veci „istoric” al Sibiului a slujitorilor bisericii Bunavestire şi mai ales faptul că poate fi vizitat fără oprelişti. Dar este loc de mai mult, iar mormintele care, sincer, scriu istoria românilor sibieni şi care sunt în stare avansată de deteriorare au nevoie urgentă de intervenţii pentru a nu se pierde complet. La fel, o prezentare mai detaliată în materialele care fac referire la obiectivele istorice, arhitectonice şi turistice ale Sibiului, mai ales în „plan virtual” este extrem de necesară, dincolo de articolele în publicaţiile de specialitate, istorice şi teologice. Asta pentru a nu rămâne la veşnicele prezentări de patru rânduri din paginile web ale hotelurilor, pensiunilor şi portalurilor turistice (unde se scrie cam lăutăreşte) şi la ştirile despre parastasele fruntaşilor mişcării legionare din România (serios, majoritatea rezultatelor căutării online cu „biserica din groapă” dau acest rezultat). Şi chiar dacă Sibiul este clar considerat ca centru istoric (şi turistic) cu valenţe german(ic)e, să nu uităm că şi prezenţa românilor aici a însemnat ceva, chiar dacă este uneori trecută cu vederea sau doar subiect de veşnice şi anoste prezentări cu ocazia aniversărilor „patriotice”. Este ceea ce încearcă campania „Salvează-ţi trecutul. Salvează monumentul”. Restul va fi treaba specialiştilor...

Text şi foto: D. CHISELIŢĂ