Rod, satul de unde oamenii au plecat să se–mbogăţească în Crimeea

Nu cunoaşte faima pe care au Jina, Poiana sau Tilişca şi nici bogăţia oamenilor de acolo, că doar în urmă cu mai bine de un secol tocmai până în Crimeea s–au dus bărbaţi mai tineri sau mai vârstnici ca să–şi facă un rost în viaţă. Vorbim de Rod, satul întemeiat, în secolul al XV–lea, de românii din cele două Apolduri, satul unde orzul a ţinut loc de grâu, satul unde nunta se–ncheia cu spălat în apă şi–o frigare la ceaun.

De cum treci de Tilişca, urcând spre Poiana şi Jina, dai de Rod şi, chiar de nu ai treabă, ai face bine să te opreşti. Multe dintre casele ce se iţesc de-o parte şi de alta a şoselei sunt construcţii vechi de mai bine de un secol şi, din fericire, păstrează arhitectura tradiţională. Aşa că farmecul satului de altădată, dispărut din multe localităţi cu mai mare căutare printre orăşeni, se găseşte încă aici. O casă pe care stă scris anul 1825, o alta ce poartă cu fală anul 1877 şi casele de lemn, îmbrăcate în tencuială, sunt obişnuite într-un sat în care majoritatea populaţiei a trecut demult de prima tinereţe, într-un sat unde în peste 400 de case mai locuiesc doar vreo 500 de oameni. Poveşti din vremuri vechi au multe rodenii, doar să stai să le asculţi. Noi le-am ascultat recent în cadrul proiectului „Cercetarea gastronomiei tradiţionale din judeţul Sibiu”, iniţiat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Cindrelul-Junii” Sibiu, cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional. Gazde au fost Ana Dăncilă, Elena Chira, Ioan şi Maria Miclăuş.

Rodeni, la origine apolzeni

Satul a fost întemeiat de românii din Apoldu de Jos şi din Apoldu de Sus, la începutul secolului al XV-lea, pentru că după venirea populaţiei de origine germană, românii s-au retras la munte. Aşa se face că şi astăzi, între celor două Apolduri, există locuri ce poartă numele „La rodeni”; acolo s-au descoperit necropole, drumuri şi aşezări datate de arheologi în secolul al II-lea.
„Aici, în munte, bătrânii au dus-o foarte greu; or trăit din munca câmpului, care nu-i deloc productivă. Locurile sunt pe coaste, aşa că bunicii şi părinţii noştri au cărat destul  îngrăşământ, gunoi, pe cai, cu nişte coşuri rabatabile, făcute din lemn. În centrul satului, unde-i prima cruce, încă îi spune locului „La gunoi”, că aici stăteau vitele. Bucate nu se făceau şi ca să aibă bucate, oamenii mereau la sapă la saşi din Dobârca şi primeau cucuruz”, povesteşte Ioan Miclăuş. S-a născut aici în sat, în urmă cu peste opt decenii, iar vârsta nu şi-o trădează deloc, nici când umblă, nici când povesteşte despre satul din care a plecat la 14 ani ca să înveţe şi carte şi meserie. Aşa a şi făcut, iar după ani s-a întors acasă şi spune poveşti din alte vremuri.

Din munţii Mărginimii în câmpiile Dobrogei şi frigul Crimeii

Traiul greu i-a mânat pe rodeni mult mai departe de satele Transilvaniei şi uite-aşa au ajuns prin Dobrogea sau chiar în Crimeea. „Rodenii au ajuns cu oile prin toată ţara aproape. Au fost în Dobrogea, în Banat... În comuna Ianova, din judeţul Timiş, au plecat multe familii tinere din Rod; oamenii au fost împroprietăriţi acolo şi or ajuns printre cei mai bogaţi din comună”, spune Ioan Miclăuş.
40-50 de ani au stat, în Crimeea, generaţii de rodeni, încercând să pună ban pe ban pentru ei şi pentru cei de acasă. De noroc însă mulţi nu au avut parte şi după ani de muncă s-au întors acasă aşa cum au plecat: săraci. „Mulţi rodeni, neputând să trăiască aici, au plecat în Rusia. Cum era un copil de ajungea la 12-13 ani, îl luau cei mai în vârstă şi îl ducea în Crimeea; acolo fiecare copil primea o mieluţă sau 2-3 şi, la 15 ani, ficiorul avea o turmă de oi. Veneau oamenii acasă odată la câţiva ani de zile. Acolo în Rusia, ai noştri erau printre cei mai înstăriţi oameni: ruşii aveau oi, dar nu le mulgeau, aşa că rodenii făceau brânză, o vindeau şi s-au îmbogăţit. Revoluţia din 1917 i-o prins pe rodeni cu aur şi turme mari. Or ascuns cât or putut, alţii au aruncat tot aurul pe care l-au avut şi mulţi or venit înapoi acasă aşa cum or plecat: cu nimic. Puţini dintre ei, care-or avut relaţii mai bune, or transmis aurul în ţară, prin Ambasada Poloniei.” Cu poveşti din Crimeea au crescut şi Ana Dăncilă şi soţii Miclăuş că doar şi ai lor au fost plecaţii la sute de kilometri depărtare: „Un bunic de-al nostru o vrut să vină cu auru-n ţară, şi-a făcut încălţăminte şi-a băgat aurul în bocanci, dar la graniţă, pe când dormea, i-o furat bocancii. Tata o venit la fel: cu mânile-n buzunar...”, adaugă Ioan Miclăuş.

Orzul şi mămăliga, pâinea cea de toate zilele

Pâine albă şi colac din făină de grâu... nu, nu au crescut cu aşa ceva bătrânii satului. Orzul şi mămăliga erau pâinea cea de toate zilele. „Mai demult nu era grâu; orzul era de bază şi la pomeni, şi la nunţi, şi în toate zilele, că se făcea mâncare şi de dulce şi de post, şi zamă şi pilaf. La înmormântare, se punea o farfurie de varză şi una cu pilaf de orz şi se mânca de amândouă felurile. Dar fiecare om primea doi colaci; dacă omul vroia să meargă cu amândoi colacii acasă, mânca gol că nu se punea pâne pe masă. Se făceau câte 200-300 de colaci la o înmormântare, iar făina o duceau oamenii din sat. Când era mort în sat, ştia fiecare să meargă cu farfuria cu făină să aibă familia din ce să facă colacii. Pomeană nu se făcea la sală ca acum; se puneau nişte butuci în curte, peste ei se aşezau doi lăturoi şi acolo mâncau. Fiecare om trebuia să vin cu furculiţă de acasă”, povestesc Ana Dăncilă şi Maria Miclăuş.
Colaci se mai făceau la Crăciun şi din ei mâncau oamenii până la Bobotează. „La noi, întotdeauna s-a făcut leveş în Ajunul Bobotezei. Aşa aşteptăm preotul. La leveş se foloseau colaci făcuţi de Crăciun: îi tăiam în bucăţi şi îi înmuiam în moare de varză îndoită cu apă. Deasupra, pe bucata de colac, se pun 2-3 linguri de ceapă călită cu un pic de paprica. Nu-i Bobotează fără leveş, la noi, numai că acum îl facem cu pâine.”
Mămăliga era, odinioară, la fel de căutată ca orzul: „Cu mămăligă ne da de toate. Când ne sculam dimineaţa, puneam de mămăligă şi o mâncam cu lapte, cu brânză şi păpăradă, dacă era de dulce; iar la amiază, pe câmp, mâncam tot mămăligă cu ouă, brânză, slănină sau mămăligă cu o ţâră de zahăr. Ce ne mai făcea mama din mămăligă? Morândău. Prima dată puneai un litru de lapte, dacă era lapte acru era şi mai bine, băteai 2-3 ouă, puneai brânză rasă, zahăr, sare, unsoare, le meştecai pe toate şi la urmă puneai făina de mălai. Când era mai gros decât crobul de clătite, o puneai în tava unsă şi se cocea. Deasupra se pune un ou întreg, bătut, pus deasupra. Asta-i ca o prăjitură”, spune Ana Dăncilă.

Nuntă cu pupăză şi furat de găini

Orzul şi mămăliga intrau şi în meniul de nuntă. Aşa se face că la petrecerea care se ţinea duminica se puneau pe masă brânză cu struţ (cozonac), zupă de tăiţei, carne de găină cu hrean şi, mai apoi, varză cu carne şi orz cu carne. „Orzul de la nuntă era ca şi acela de la pomeană: tăiau găini câte aveau, le herbeau cu morcov, pătrunjel, ţălină, şi când era găinile herte, le scoteau. Străcurau zupa şi în ea băgau orzul să hiarbă. Când era aproape fiert, tăiau carnea de găină în bucăţi şi o puneau în orz. Se umfla orzul şi se făcea ca un pilaf. Asta era mâncare de nuntă şi se făcea în oale de pământ”, povesteşte colceriţa.
Lunea, în ultima zi de petreceri, mămăliga stătea pe masa nuntaşilor. Dis-de-dimineaţă, toţi nuntaşi mergeau la spălat la apă şi cinsteau mireasa pentru că le-a dat prosop să se şteargă. Apoi petrecerea se încingea din nou: „Când terminau spălatul, se duceau iar în curtea unde s-o ţinut petrecerea şi aici se făcea zamă acră şi frigare la ceaun. Se folosea numai oaie sau câte-un berbecuţ. Atunci se făcea şi mămăligă şi se dădea lapte gros de oaie. Laptele gros se face numai iarna-primăvara: ultimul lapte de toamna, lapte care nu se mai pune la brânză că-i foarte gras, se pune în putini şi pentru că are fermentare lentă, numai după Crăciun poţi să-l mănânci. Oricum la frigare, trebuia să fii iute de mână, că până se făcea oaia, se găta mămăliga. Şi tot atunci, luni dimineaţa, mai era un obicei: mergeau ficiorii şi furau găinile de la mireasă. Aşa se încheia nunta."
Cu nostalgie povestesc şi Ana Dăncilă, şi Ioan Miclăuş, şi Maria Miclăuş despre nunţile de altădată. Demult nu s-au mai pomenit nunţi cu prapur şi pupăză în sat şi nici nu se mai aude „Cucule cu peană sură”, atunci când ies mirii de la cununie. Cum era nunta cu prapur şi pupăză? „Păi cum să fie?! Sâmbătă seara se strângeau băieţii, fetele, copiii mai apropiaţi şi mergeau la pupăză. Pupăza era o petrecere înaintea nunţii, făcută să se scape de copii. Cine venea la pupăză, nu mai venea la nuntă. Dar înainte de asta ficiori şi fete făceau prapurul: pe un par, cu cruce în capăt, legau patru clopoţei, legau ştergare, batiste. Asta se întâmpla sâmbătă după-amiaza, iar apoi mirele, muzicanţii şi câţiva băieţi plecau prin sat să cheme la pupăză. Mireasa lua şi ea patru-cinci fete, îmbrăcate româneşte, şi mergeau să cheme fete la petrecere. După ce colindau tot satul, se întâlneau la casa unde era pupăza şi petreceau acolo, la pupăză...”
Nu mai vezi pupăză, nici prapur, nici bărbaţi sosiţi din Crimeea pe uliţele din Rod, nici colaci nu se mai coc precum odată, dar satul respiră încă aer vechi în case bătrâne de o sută sau mai două suite de ani. Aşa că chiar dacă nu puteţi asculta poveştile Rodului, le puteţi intui pe grinzi de lemn sau pe troiţe pictate şi scrise cu chirilice.