Zece minute în blocul–ghenă din Mârşa

Şobolănimea de pe lume se poate aduna în blocul–bombă din Mârşa. Cum nu ştiţi care bloc?! Un fost bloc de familişti care pe vremea lui Ceauşeascu adăpostea aproape 400 de oameni şi care acum e o adevărată bombă ecologică, cu mormane de gunoaie ce tronează în fostele garsoniere, dar şi cu vreo trei garsoniere locuite încă de... oameni. Nu, să nu credeţi că au oamenii baie, nevoile şi le fac în găleata postată pe hol, dar au cablu TV, dacă e să ne luăm după minunăţia de cablu ce face legătura între blocul–bombă şi un fârtat, tot bloc de nefamilişti, dar ceva mai răsărit.



De şase ani stau într-un bloc de nefamilişti din Sibiu, ceea ce înseamnă că 365 de zile pe an mirosul înţepător al urinei îmi sparge nările în fiecare dimineaţă, iar, seară de seară, privirea mi-e paralizată de gunoaiele adunate pe trepte. Şi ca să înţelegeţi cam ce mirosuri sunt prin bloc, vă spun doar atât: că vrând să vândă garsoniera, un vecin a dat cu parfum pe scară să nu se sperie prea tare eventualii muşterii şi "să pară locul  mai spoit", spunea râzând. Şi cu toate astea, niciuna dintre cele peste 2.000 de zile petrecute în blocul de nefamilişti din Sibiu nu m-a pregătit pentru întâlnirea cu blocul-bombă din Mârşa. După ce ai fost acolo, mai poţi spune doar atât "la noi e boboc, frate!"

Să fie televiziune prin cablu!
Vineri dimineaţa, ora 11.15. Staţie: blocul-bombă, taman din centrul localităţii Mârşa. De cum ţi se loveşte privirea de colosul din cărămidă şi beton, ai impresia că tot griul şi toată posomoreala toamnei s-au adunat aici. Privit de la doi-trei metri distanţă, fostul bloc de nefamilişti pare un uriaş hidos în care se cască, pe fiecare lungime, vreo 50 de... ce-or fi oare? Ferestre nu le poţi numi că nu mai au geamuri. Şi atunci cum să le spui... guri căscate într-un mamut de beton.

Ei, dar există încă vreo 3-4 găuri ce aspiră la statutul de fereastră: nu ştii prin ce minune şi-au păstrat geamurile întregi. Că doar n-o fi locuit blocul ăsta, de la care nu se vede pornind nicio conductă. Ba este, cum să nu fie! Chiar la parter, lângă intrarea în bloc, sunt două ferestre cu geamuri intacte, iar între ele... surprize-surprize: un horn spânzurat din care se înalţă un fum gri, înecăcios. Şi nu de ieri de azi a scos un om hornul prin perete. Nici gând, dacă e să te iei după dârele negre pe care fumul le-a lăsat pe peretele blocului, între etajele I şi II.
Fumegă bine coşul şi nu e de mirare că doar, neavând vecin nici în stânga nici în dreapta, nici la etajul superior, e limpede că trebuie să bagi multe lemne pe foc ca să ai o temperatură suportabilă în casă.  Şi spunem " să bagi lemne pe foc" pentru că fumul ăsta nu e nici de centrală sau de convector pe gaz; acolo arde un foc făcut cu lemne. Şi ce dacă e bloc, ce, nu s-au mai văzut sobe pe lemne sau chiar pe rumeguş în blocuri?!
Dar, cum statutul de trăitor la bloc şi trăitor în secolul al XXI-lea trebuie cât de cât respectat, să ştiţi că oamenii din garsoniera cu coş şi fum au televizor. Şi cablu. Mare minune, că nu am văzut niciun contor de electricitate. Ei, dar dacă ştii să descifrezi misterul celor două cabluri spânzurate pe peretele garsonierei din povestea noastră, vezi un cablu ce vine de la blocul alăturat şi se strecoară pe furiş în casă, prin fereastră. " Ei, unde aţi mai auzit voi ca cei de la Electrica să introducă firul de curent electric, prin geam?", spune poznaş fotograful nostru. Aşa-i,    n-am prea auzit...... parcă mi­roase a curent furat. Dar stai aşa! Cablul care intră pe furiş, pe geam, în casă, se trans­formă, de fapt, în două cabluri, bine împletite. Două cabluri hoaţe, unul de la blocul vecin, celălalt - dintr-o ţeavă aflată în colţul blocului. Măi, să fie, parcă nici firmele care se ocu­pă cu televiziunea prin cablu nu fac racorduri... prin fereas­tră. Ei, dar televiziune prin cablu tot este!
"Păstraţi bunurile din dotare". Adică gunoaie
Atât cu privitul de afară. Să intrăm în bloc. "Aveţi grijă! Eu cred că mirosurile de aici ne mută nasul de la loc", averti­zează un alt coleg. Ei, până urci cele câteva trepte eşti în sigu­ranţă, olfactiv vorbind, şi de cum păşeşti în bloc îţi dai seama că tot în siguranţă eşti. Măi să fie, e bun şi frigul ăsta: îngheaţă multe şi nu mai pute!", vine replica. Ohooo, dacă e să o iei după mirosuri, e bine şi că nu sunt geamuri, că doar aeri­sirea e perfectă.
Nici nu-ţi duci gândul până la capăt, că privirea îţi rămâne pironită de o inscripţie din vremurile comuniste: "Ti­neri şi tinere păstraţi bunurile din dotare!". Tronează chiar lângă uşa de la intrare şi e de un roşu ce te face să te gândeşti imediat la cravata de pionier şi să îţi dai seama că blocul ăsta n-a văzut vopsea şi var în ultimii 20 de ani. Dar ce te faci cu ironia inscripţiei...  nu de alta dar tinerii şi tinerele din bloc, adică muncitorii de la Me­canica Mârşa, au dispărut, iar bunurile din dotare la fel.
După Revoluţia din 1989, când muncitorii de la Mecanica s-au tot rărit, a început şi decă­derea blocului. Mai întâi s-a spart un ochi de la fereastră pe casa scărilor, apoi a dispărut o clanţă; într-o noapte cineva a lovit atât de tare uşa încât s-a căscat o gaură în ea; apoi a dispărut uşa cu totul, iar peste o săptămână s-a dus şi tocul uşii şi cel de la fereastră. Să le înlocuiască nu a mai avut cine că şi oamenii din garsoniere s-au dus. Azi unul, mâine altul, până când în bloc nu a mai rămas aproape nimeni.
Şi uite-aşa blocul e gol-golaş de parcă n-ar fi existat nicio­dată nici tâmplărie din lemn, nici geamuri. Ş-apoi când n-a mai fost nimic de furat nici la uşi, nici de la geamuri, într-o noapte la lumina lanternelor (că electricitate nu mai era),      s-au tăiat şi balustradele: la început, un drug, apoi altul şi tot aşa până când de la parter la etajul patru nu a mai rămas nimic. Că doar cei care au venit aici tot au înţeles ceva din cel de-al doilea îndemn de pe perete: "Tineri economisind energia electrică contribuim la bunul mers al societăţii". Adică au tradus economia şi bunul mers al societăţii în tot ce s-a putut fura, de la clanţa de la uşă, la balustradă, la geam.
Şi gunoaiele au coclit...
20 de încăperi sunt înşirate de-o parte şi de alta a holului lung de vreo 40 de metri. Aşa e în orice bloc de nefamilişti. Uşă lângă uşă. Pardon! Aici abia sunt vreo 4-5 uşi pe tot etajul; în rest poţi să intri în voie în orice garsonieră că tot nu ai avea ce să furi. Doar gunoaie. Mormane de gunoaie. De asta te loveşti de cum ajungi în faţa unei foste garsoniere. Nu poţi să faci un pas în garsonieră că te înghite gunoiul. E drept că nu are decât vreo 15-20 cen­timetri înălţime, dar ai fi în stare să pui rămăşag că peste o lună sau peste şase luni cei 15-20 de centimetri se vor transforma în 20-30. "Hai să vedem altă garsonieră", se aude vocea foto­grafului, odată ce a fotogra­fiat încăperea-ghenă de gunoi şi din stânga şi din dreapta. Ei, dacă nu e mulţumit, poate face din nou click şi în umătoarea garsonieră, pentru că gunoiul e tot atât de... " generos". Şi în a doua. Şi în a treia. Şi în a patra, la fel. Doar "textura" se mai schimbă: aici parcă-s mai multe peturi, dincolo mai multe doze de bere, iar dincolo... parcă-i cocleala mai întinsă. Mi se întoarce stomacul pe dos privind amestecul de rahat cu câlţi de lână, tronând în pragul unei garsoniere... numai un guzgan mai lipseşte; dar îl simţi ascuns printre gunoaie, nerăbdător să mai primească ceva de răscolit.
"Gata, mi-a ajuns!", zic şi fac stânga-mprejur ca să urc la etaj. Sunt scări cu mozaic co­munist, scări fără vreo balus­tradă. La etaj nu-i mare lucru de văzut: tot un culoar lung şi gol, tot pereţi cu tencuiala roasă, tot fără geamuri, tot mormane de gunoaie, aşa că mai bine pleci înainte să sară vreun şobolan deranjat din traiul lui zilnic. 
Coborâm şi ne apropiem de garsoniera locuită. O perdea murdară e spânzurată de uşă, iar intrarea în garsonieră e "păzită" de o găleată. Dacă e să te iei după miros, e limpede că acolo îşi face omul sau îşi fac oamenii nevoile zilnice. Să bat la uşă?! Pur şi simplu nu-mi vine!