La Săsăuş, Camil Petrescu a oprit timpul în loc

Vreo 95 de ani au trecut de la lupta pe care Camil Petrescu o evoca în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” şi unde pomenea de Săsăuş. Nu ştiu cum arăta satul, sub gloanţe, în urmă cu 95 de ani. Ştiu însă cum arată acum: ca unul din locurile în care secolul al XXI–lea a ajuns prea puţin. Şi e şi bine, şi e şi rău în asta. E bine pentru că farmecul lumii de altădată îl regăseşti aici, în ciuda unor case ce stau să se prăbuşească, e şi rău pentru că săsăujenii merită mai puţin noroi pe uliţe.


La Săsăuş am ajuns ca să vedem Biserica „Adormirea Macii Domnului”, monument istoric inclus în campania „Salvează-ţi trecutul! Salvează monumentul!”, derulată de Tribuna şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sibiu. A fost primul meu popas în sat; la Chirpăr mai fusesem cu vreo 5-6 ani în urmă, iar drumul ce a părut atunci lung, acum a fost parcă de două ori mai lung. Hurducăturile, gropile şi nemulţumirile unui conducător auto au fost laitmotivele kilometrilor parcurşi până în Săsăuş; peste toate s-a aşezat însă surpriza de a descoperi un sat în care nimic nu te grăbeşte, un sat în care poţi să priveşti în linişte o bătrână ce străbate uliţele, proptită într-o cârjă, sau să cauţi cu o privire leneşă crucile de pe case.

Şi casele plâng...

Aici, vremea curge după legi numai de ea ştiute. Pe de-o parte, curge atât de încet încât ai impresia că nici nu mai eşti în secolul al XXI-lea, că ai călătorit în timp spre vremurile de cumpănă când veacul al XIX-lea se bătea cu secolul al XX-lea. Casele săsăujenilor sunt „de vină” pentru întoarcerea în timp: cele mai multe se încăpăţânează să nu treacă secolele şi bine fac pentru că doar aşa mai poţi admira spectacolul unei arhitecturi dispărute în alte sate în nebunia termoizolării şi a geamurilor PVC.
Pe fiecare casă, părinţii, bunicii şi străbunicii săsăujenilor de azi au aşezat o cruce şi parcă nici una nu seamănă cu cealaltă: sunt cruci simple aşezate între obloanele de lemn ale celor două ferestre de la uliţă, sunt cruci aşezate în cercuri de spice şi zugrăvite taman între cele două ochiuri de la podul casei, sunt case pe care semnul crucii a fost aşezat de două ori. Şi fiecare dintre aceste case îţi spune parcă povestea ridicării ei, cu mâinile goale şi cu truda aşezării nesfârşitelor şiruri de cărămidă. Te întrebi însă cât timp vor mai spune asemenea poveşti casele din Săsăuş, mai ales că au doi duşmani. Unul e nepăsarea, altul e dorinţa de a le „catapulta” în vremurile noastre. De unde nepăsare? Multe dintre case sunt părăsite şi multe stau să se dărâme. Altele s-au dărâmat deja, iar una dintre ele a căzut acum vreo doi-trei, sub povara umezelii şi a zăpezii; proprietarul a continuat locuiască în pivniţa casei până când s-a stins şi el.
A avut odată Săsuşul uliţe largi, multe case frumoase şi mai mulţi locuitori decât acum, când parohia abia numără vreo 40 de familii. Altfel spus, Săsăuşul e un sat bătrân, un sat cu puţini locuitori, căci tinerii au cam plecat spre oraşe şi alte sate, iar bătrânii s-au dus în lumnea de dincolo. În consecinţă, nici nu te mai miri când vezi câte o casă fără acoperiş sau când vreo două-trei ziduri ce s-au încăpăţânat parcă să apuce şi primăvara asta. Tot aşa de încăpăţânată pare să fie şi o căsuţă de lângă Biserica ortodoxă Adormirea Maicii Domnului. Încearcă parcă să împrumute ceva din puterea bisericii, chiar dacă însăşi biserica suferă greu. Şi poate tocmai de asta, zidurile casei, la fel ca ale bisericii, sunt crăpate şi poate tocmai de asta curtea bine îngrijită de odinioară e acum năpădită de viţă de vie, iar una din cele două portiţe de lemn de la intrarea în cerdac a căzut. Doar glaja e semn că astă casă bătrânească mai are viaţă în ea şi cere să fie ajutată, la fel ca şi biserica şi l ei turn înclinat.
Destule sunt şi casele locuite care se luptă să supravieţuiască: nu pentru că nu ar fi întreţinute, nu pentru că focul nu ar arde în sobe pe timp de iarnă, ci pentru că în curţi au apărut paleţi cu material termoizolant. Şi uite aşa, dacă nu moare casa părăsită fiind, tot moare după ce e îmbrăcată în material termoizolant şi e zugrăvită cu un strat generos de lavabilă. Şi spunem că moare, pentru că bătrânii se vor stinge şi nimeni nu-şi va mai aminti că, sub polisitiren şi lavabilă, stă ascuns secretul în care trăieşte sufletul casei: o cruce şi anul ridicării casei - 1873.

Două biserici, un muzeu şi o Evanghelie scăpată din flăcări

Şi cum sunt casele aşa-i şi Biserica ortodoxă din sat: şi ea se luptă să supravieţuiască, în ciuda crăpăturilor a unui turn înclinat. Norocul e unul singur: că oamenii ţin la biserică şi au un preot paroh inimos. Bani suficienţi să o repare nu au şi, din sărăcia unei parohii de 40 de familii, nu vor avea probabil niciodată. Şi tocmai de aceea biserica de la 1780 a săsăujenilor a fost introdusă în campania „Salvează-şi trecutul! Salvează trecutul!”. La biserica – monument istoric am poposit pe îndelete în ediţia din 24 martie a.c. a Tribunei, aşa că astăzi poposim într-o altă biserică şi într-un mic muzeu. Dar nu înainte să pomenim crucea din piatră aflată în spatele Bisericii ortodoxe. Că e veche tare  această cruce nu e nicio îndoială, nimeni însă nu ştie mai nimic despre ea. Se vede doar că e înclinată mult mai mult decât turnul bisericii, iar când s-a încercat îndreptarea ei, nu s-a reuşit, pentru că trupul din piatră al crucii se prelungeşte mult în pământ.
În casa parohială, preotul Alexandru Copăceanu a început să strângă exponate pentru  punct muzeal al comunei. Acolo, în casa parohială, a şi funcţionat odinioară un muzeu sătesc, dar un incendiu a distrus aproape totul. „Existau aproximativ 60 de icoane pe lemn şi pe sticlă, acum mai sunt abia vreo zece”, povesteşte părintele, în timp ce ne arată şi vechi mobilier pictat, şi cheptare din lână, şi cusături de mână lucrate în 1930, şi ulcele de lut, şi ştergare, şi icoane pe sticlă. Unele dintre comorile adunate din sat au fost deja duse în cea de-a doua biserică a satului, acolo unde, speră preotul, va funcţiona un muzeu. „Biserica e greco-catolică, dar în sat nu sunt catolici, aşa că nu se fac slujbe. E o biserică veche din lemn, adusă din Vurpăr în 1921. Aici vrem să facem un mic punct turistic”, spune preotul. Iar obiecte de interes pentru turişti ar exista: de la sabia unui ofiţer român din primul război mondial la Evanghelia care a scăpat din flăcări ca prin miracol. Marginile arse ale filelor şi coperta înnegrită stau astăzi mărturie minunii prin care sfânta carte a scăpat de foc. De restaurări ar avea nevoie şi această biserică, în al cărei interior se văd urmele firelor de apă scurse pe pereţi.

Pe urmele lui Camil Petrescu

Şi pentru că am pomenit de sabia unui ofiţer, combatant în primul război mondial, să nu uităm de ce a oprit Camil Petrescu timpul în loc, la Săsăuş. Scriitorul a fost mobilizat la 1 august 1916, iar două săptămâni mai târziu a fost trimis pe front cu Regimentul 22 Infanterie. A participat activ la luptele din Transilvania, fiind rănit în luna noiembrie.  În acest răstimp dintre august şi noiembrie 1916, a luptat şi la Săsăuş, aşa cum el însuşi mărturiseşte într-o notă la romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”: „Niciodată nu mi-am putut lămuri purtarea inamicului în această zi. Dacă e cineva care ar putea da vreo explicaţie, iată îi precizez ziua întâmplării: 17/30 septembrie 1916, în faţa satului Săsăuş.”
Săsăujenii au ţinut să marcheze trecerea lui Camil Petrescu pe aici, aşa că anul trecut, în luna august, au dezvelit o placă pe care sunt inscripţionate cuvintele scriitorului „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, alături de o explicaţie a faptelor din prima conflagraţie mondială.
Şi săsăujenii, mai precis Asociaţia Obştea Satului Săsăuş, au mai ţinut la un lucru: să aibă din nou o fântână cu cumpănă, aşa că după 1990 au ridicat una.

Poveştile satului

Poveşti mai are multe satul: unele par simple legende, altele sunt istorisiri adevărate care împletesc istoria locului cu marea istorie. Aşa se mândresc săsăujenii că în satul lor a fost înfiinţată o bibliotecă poporană în 1908, că notarul Nicolae Buzea a fost membru în conducerea ASTREI, că şcoala din localitate a fost construită în 1925 din banii trimişi de localnicii plecaţi la muncă în America sau că Diploma de Bacalaureat a lui Emilian Stoica a fost contrasemnată de Titu Maiorescu, în 1896.
Există însă şi poveşti mai vechi, iar ele încep în anul 1488, când satul este atestat documentar sub denumirea de Zazanhuz, apoi Sachsenhausen. Se pomeneşte în vechile acte că pe acele timpuri, în Săsăuş, existau 28 de gospodării locuite, 7 gospodării nelocuite şi o şcoală. Tot în vechi documente sunt menţionaţi juraţii saşi ai satului. Se mai ştie că în anul 1579, populaţia săsească era mult împuţinată din cauza deselor epidemii de ciuma şi a năvălirilor turceşti, aşa că aşezarea a fost întărită prin aşezarea unor familii din Ţara Oltului. Măsura repopulării satului a fost luată şi un secol mai târziu, mai precis în 1695, când recensământul fiscal arăta că în sat existau 35 de gospodarii locuite şi 10 gospodarii incendiate ce trebuiau reconstruite. Documente din secolul al XVIII-lea arată că în 1760-1762, românii au refuzat să treacă la Biserica Unită.
Şi pentru că sub aspect ponosit al Săsăuşului ghiceşti înfăţişarea de altădată a unui sat de poveste, încheiem cu o legendă: cea a uriaşilor care au trăit odinioară pe aceste locuri. Povestesc bătrânii că, pe vremuri, uriaşii stăpâneau această aşezare, iar urme ale existenţei lor există încă: pe drumul care duce la Nou Român există două pietre mari, iar pe ele se vede urma unui lanţ. Se spune că uriaşii au ridicat o biserică şi ar fi vrut să ducă aceste pietre la locul construcţiei. Pe drum însă pietrele le-au căzut din spate şi s-au crăpat când s-au lovit de pământ, iar de atunci, pe drumul dintre cele două sate, pietrele spun povestea săsăujenilor..