Piraţii

Din cărţi şi din filme îi cunoaştem cu toţii: piraţi care arborau drapelul cu cap de mort, atacau vasele de pe apele lumii, furau comori şi le îngropau. Mulţi au plecat în căutarea acestor comori, mulţi au scris istorii reale sau ficţionale despre piraţi. Cum erau piraţii de acum 400 sau 200 de ani? Cum sunt piraţii de acum? Sunt întrebări la care încercăm să răspundem azi.


Cuvântul pirat provine din limba greacă, din peiratés şi înseamnă „agresor”. Un termen similar se găseşte şi în latină, iar denumiri asemănătoare s-au răspândit în diferite limbi. De când există piraţi? De când se face comerţ pe mările şi oceanele Terrei. În Antichitate, destui tirenieni erau cunoscuţi drept piraţi şi ameminţau comerţul din Imperiul Roman. Într-o călătorie pe Marea Egee însuşi Iulius Cezar a fost capturat de piraţii cilicieni şi ţinut prizonier pe o insulă. După ce a fost răscumpărat din mâinile lor, a pornit atacuri stârpind cuibul piraţilor. Aceştia nu au dispărut şi alţi şi alţi piraţi şi-au făcut apariţia în Mediterană, în Caraibe, pe coasta Africii sau în Asia. De fapt, cam pe unde a fost apă, au fost şi piraţi: prin secolele II-III, piraţii îşi făceau de cap prin Mediterană, Marea Neagră şi Marea Marmara, pe coastele Franţei şi Angliei de azi. În Evul Mediu, cei mai temuţi piraţi europeni erau vikingii, care străbăteau apele nordice şi ajungeau pe coastele spaniole, italiene sau chiar în Nordul Africii, Marea Neagră sau Persia. Şi pentru triburile de slavii din Dalmaţia pirateria s-a dovedit a fi o atracţie, aşa că flota veneţiană a avut destul de suferit de pe urma atacurilor acestora. Populaţiile slave din Novgorod, manioţii din Grecia, triburile de pe coasta sudică a Alaskăi sau de coasta vestică a Indiei, din China – toate au dat piraţi, aşa că nu e de mirare că coasta sudică a Golfului Persic a devenit cunoscută sub denumirea de Coasta Piraţilor. Nu trebuie uitaţi nici piraţii din Caraibe, care au avut parte de o perioadă de maximă înflorire de prin 1560 până în 1720.

Legende

Barbă-Neagră, Anne Bonny, Calico Jack Rackham, Sam Cel Negru, Laurens de Graff, Henry Morgan, John Martel, William “Capitanul” Kidd sunt nume binecunoscute pentru cei pasionaţi de viaţa piraţilor de altădată. La fel de cunoscute sunt locurile unde aceştia, împreună cu tovarăşii lor, îşi făceau cuib: Madagascar, La Blanquilla, Cayman, Saint Croix şi lista ar putea continua.
De-a lungul secolelor, piraţii au atacat vasele de pe rutele comerciale: corăbiile încărcate cu mătăsuri, mirodenii şi bijuterii care se îndreptau spre Europa, vasele care călătoreau spre India erau golite de aur şi argint. Nu scăpau nici musulmanii care porneau în pelerinaj spre Mecca, încărcaţi cu pietre preţioase, sau galioanele spaniole care transportau porţelanuri din Asia şi argint din Peru.
Istoria consemnează mii de atacuri, iar unele dintre ele au fost chiar de proporţii: jafurile transportului de cerealelor din Egipt la Roma şi jafurile flotei de argint spaniole din secolele XVII-XVIII. Anii 1680-1720 sunt socotiţi a fi epoca de aur a pirateriei şi se pare că aceasta era susţinută de unele forţe economice ale vremii.
Secvenţe din viaţa piraţilor? Edward “Barba-Neagra” îşi teroriza victimele ţinând lumânări aprinse în barba sa stufoasă. Oricum, trebuie spus că imaginea piratului cu bandă neagră pe ochi, picior de lemn şi un papagal pe umăr se datorează scriitorilor şi regizorilor. Cărţi şi filme precum Insula comorii, Peter Pan sau mai recentele realizări Sinbad marinarul, Piraţii din Caraibe au contribuit din plin la această imagine. De la film la realitate, mai trebuie spus că nici femeile nu refuzau pirateria, iar istoria le consemnează în această lume încă înainte de era noastră. Unele erau soţii sau fiice de regi, altele erau odrasle ale piraţilor, uneori îşi ascundeau adevărata identitate chiar ăn faţa tovarăşilor de piraterie, alteori se ştia bine cine sunt.

Dincolo de legendă

Dincolo de romantismul cu care pirateria e văzută în cărţi şi filme, trebuie spus că viaţa piraţilor nu era atât de uşoară şi nici atât de bănoasă. Adeseori, ei îndurau foamete, aşa că „marile comori” pe care le furau de pe vasele atacate puteau consta doar în alimente, haine şi alcool. Speranţa de viaţă a piraţilor era scăzută, iar cei prinşi erau de multe ori spânzuraţi sau decapitaţi, fără judecată. În consecinţă, mulţi piraţi mureau de tineri, fără să cunoască bogăţia.
Trebuie spus însă că vasele şi cuiburile piraţilor funcţionau ca mici democraţii. Îşi alegeau căpitanul prin vot, iar acesta trebuia să aibă neapărat o calitate: luptător neînfricat, în mâinile căruia piraţii aveau încredere să-şi pună viaţa. Piraţilor răniţi în lupte li se acordau compensaţii financiare, un fel de… asigurare medicală. Adeseori, astfel de condiţii erau scrise pe hârtie şi pecetluite, deşi ele puteau constitui dovezi de piraterie.
Şi încă un amănunt: piraţii îi acceptau uşor în mijlocul lor pe cei alungaţi din societăţile tradiţionale.

Piraţii contemporani

Sunt bine înarmaţi cu cele mai noi şi performante invenţii ale tehnicii contemporane. Au rachete, arme M16 şi AK47, macete, mijloace sofisticate de comunicare. Sunt piraţi moderni care pândesc încă pe apele lumii. 40 % dintre atacurile de piraterie de azi se petrec în strâmtoarea Malacca. Pe aici trec anual peste 60.000 de nave, iar multe dintre ele, în special tancurile petroliere, sunt atacate, iar piraţii fură bani, echipamente navale de înaltă tehnologie, dar şi hărţi şi documente navale. Nu se dau în lături nici de la a lua prizonieri marinarii de pe vasele atacate.
În 2005, mai multe state şi-au unit forţele în încercarea de a reduce numărul de atacuri ale piraţilor în Malacca. Şi într-adevăr, acestea sunt mai puţine, dar Malacca este considerată încă o zonă periculoasă.