Şase luni pe an stă Martin Roth în România şi şase luni – în Germania. Oriunde s-ar afla munceşte cu gândul la muzeul pe care l-a amenajat în Miercurea Sibiului. Când e în Germania, face rost de manechine ca să expună costumele pe care le-au purtat bunica şi străbunica lui, face reproduceri de mari dimensiuni după fotografii vechi, iar când e în România, recondiţionează mobilier, zugrăveşte şi pune fiecare lucru la locul lui. Face totul cu multă pasiune, o pasiune pe care o citeşti în meticulozitatea cu care a amenajat fiecare încăpere a muzeului, în meticulozitatea cu care a urmărit să nu uite nimic din ceea ce însemna odinioară viaţa saşilor şi în pasiunea cu care îţi povesteşte despre fiecare lucru din muzeu.
Doar dacă faci turul complet al muzeului poţi să-ţi dai seama de eforturile pe care Martin Roth le-a investit în acest muzeu. De fapt, locul nu are statut oficial de muzeu, dar arată ca un muzeu cu specific tradiţional şi poate fi vizitat. Este amenajat în casa parohială de la 1600 a Bisericii Evanghelice din Miercurea Sibiului. Şi chiar dacă amenajarea spaţiului a început abia anul trecut şi s-a definitivat în această toamnă, povestea muzeului e mult mai veche şi se tot spune de la începutul secolului al XIX - lea, adică de pe când datează obiectele moştenite de Martin Roth de la străbunicii săi. De fapt, "muzeul e unul de familie căci, cu câteva mici excepţii, toate obiectele sunt moştenite din generaţie în generaţie în familia Roth", mărturiseşte Martin Roth.
Moştenire de patru generaţii
Turul muzeului începe la etajul clădirii, într-o încăpere ce te saltă înapoi în timp cu vreo două secole. De fapt, aici se spune, prin obiecte, povestea a patru generaţii din familia Roth: aici e patul cu zestrea străbunicii Sofia Acker, căsătorită în 1881 cu Martin Roth, dincolo e lada de zestre a bunicii căsătorite în 1913, dincolo e mobilierul pe care mama lui Martin Roth l-a primit la măritiş, în 1939. Dar nu-i deloc săracă odaia: aici e masa cu scaune, dincolo, pe uşă, sunt agăţate cojoace cusute în 1873, doi paşi mai încolo dai de un credenz vechi şi de un blidar de la 1878, iar pe pereţi - fotografii de familie, funde prinse odinioară în părul fetelor şi căiţe ce acopereau capul femeilor bătrâne.
Ar trebui să te opreşti în faţa fiecărui obiect şi să-i asculţi povestea, căci Martin Roth le ştie pe toate. La fel îţi spune şi povestea "lichter"-ului: "Ăsta se aprindea în biserică în ziua de Crăciun, după slujba de la 5 dimineaţa. Odată erau patru lichtere în biserică, pentru că erau două grupe de fete şi de băieţi care cântau în canon. De-abia am mai găsit câteva lichtere că s-au stricat sau le-au aruncat oamenii: din patru am făcut unu, dar mai am de lucru la el”, spune Martin Roth, în timp ce priveşte cu inima strânsă spre lichterul găsit undeva într-un grajd. În recondiţionat obiecte vechi s-a specializat de nevoie, aşa că el este cel care curăţă piesele de mobilier, spală piese vechi de costum popular şi tot el e cel care le cercetează ca nu cumva moliile să-şi facă de cap în cojoace.
Într-o altă încăpere, istoria familiei se întâlneşte cu istoria mare, aşa că aici se găsesc fotografii şi obiecte din timpul deportării etnicilor saşi în 1945: „ Şi tata a fost deportat şi amândouă mătuşile. Pufoaica asta, pe care a avut-o mătuşa, am găsit-o în pod şi am adus-o aici; pantalonii au fost ai tatălui meu”, continuă Martin Roth povestea. Într-un alt colţ a aşezat câteva relicve ale comunismului, că doar şi aceste vremuri le-a traversat familia lui, iar într-o vitrină se găsesc piese miniaturale de mobilier săsesc pictat. Le-a făcut şi le-a pictat chiar el, ghidându-se după fotografii vechi şi după amintiri din anii copilăriei.
Grija pentru interiorul tradiţional săsesc se regăseşte şi în încăperea destinată culturii româneşti, unde un pat mare cu strijac şi acoperit cu covoare ţesute te îmbie parcă să te aşezi în timp ce studiezi costumul tradiţional de Mărginime sau fotografiile cu păstori, făcute chiar de creatorul muzeului.
Şi înainte să cobori scările spre curtea imobilului, mai ai ceva de văzut: fanfara de altădată. Pereţii holului sunt tapetaţi cu instrumente utilizate odinioară de fanfara satului, devenit oraş: „Asta e ultima poză făcută cu fanfara; era după 1989, mai erau vreo 14-15 oameni în fanfară. Am strâns şi fotografii mai vechi în care apare fanfara de la 1900, 1910. Cu fanfara se mergea pe atunci şi la nuntă, şi la înmormântare”, poveşteşte sasul. La loc de cinste, a fost aşezat şi un steag de la 1806, steag ce a aparţinut cetei de feciori- Bruderschaft. Acum nici de steag, nici de instrumentele muzicale nu mai are nevoie nimeni. Sunt simple obiecte de muzeu.
Sobă de la 1600
Şi când crezi că turul muzeului e gata, afli că, de fapt, nu te afli nici la jumătatea lui: la parterul edificiului, alte încăperi au fost transformate în spaţii expoziţionale. De cum intri aici, privirea ţi se odihneşte pe imaginile a vreo 30 de biserici fortificate. Ţi se deschide astfel un culoar pentru lumea îndeletnicirilor de altădată. Aşa se face că într-o încăpere alăturată, pe pereţi, aproape nu a mai rămas metru pătrat care să nu fie acoperit de vechi cusături şi ţesături. Războiul de ţesut e de la 1880, pe un prosop a fost cusut anul 1857, lada de zestre a bătut centenarul, iar dacă te uiţi la toate parcă-parcă aştepţi ca din clipă în clipă cineva să deschidă uşa şi să se aşeze la război sau să se odihnească preţ de câteva minute pe perna umplută cu paie. Nu, doar în fotografii vechi mai lucrează femeile. Doar câţiva paşi şi ajungi în următoarea încăpere: e un soi de birou cu arhivar, că doar aici a fost Scaunul Miercurea a cărui jurisdicţie se întindea pe mai multe sate învecinate.
În pivniţă, butoaiele sunt pregătite ca la casa oricărui bun gospodar: pe fiecare stă scris soiul vinului şi anul de producţie... Cea mai mare surpriză te aşteaptă însă în bucătărie: nu vorbim nici de lădoiul de la 1887, nici de ligheanul de spălat, ci de soba care se pare că a rămas neatinsă de la 1600.
Din bucătărie dai în curte şi turul continuă în anexe, că doar „saşii erau oameni gospodari şi făceau cam tot ce aveau nevoie în curtea lor. De asta am vrut să arăt cuptorul în care se făcea pâine; aici e cuptorul vechi, iar când am lucrat la renovare am găsit încă unul mai mic. L-am deschis şi pe ăsta, că două au fost odată. Am pus aici şi tava din lemn în care se uscau prunele şi tava rotundă în care se coceau plăcintele şi molda în care se cernea făina", povesteşte Martin Roth, în timp ce aprinde lumânarea din gura cuptorului, doar doar s-o mai lumina niţel ca pe vremea când lemnele trosneau.
Chiar lângă cuptor, într-un şopron închis se află spaţiul pe care omul l-a amenajat pentru inima lui: a fost măcelar zeci de ani, aşa că aici a refăcut atmosfera unei mici măcelării, din care nu lipsesc cuţitul de maistru, cântarul sau molda în care se punea porcul în apă fiartă. Dincolo, teascul e pregătit să stoarcă struguri, că tot e toamnă şi într-o lună merg oamenii la cules. Şi pentru că vorbim de roadele pământului, Martin Roth nu a uitat nici de sacii de cânepă în care se transporta grâul sau de desagii purtaţi odinioară în spate.
Aşa se vede civilizaţia saşilor în muzeul pe care Martin Roth l-a pus la punct. A pornit de la moştenirea de familie şi de la casa pusă la dispoziţie de Parohia Evanghelică, apoi a purces la treabă ca să-şi împlinească un vis vechi de prin anii `70. A muncit anul trecut o sută de zile pe brânci, a muncit şi în acest an, a investit în jur de 10.000 de euro, dar e mulţumit că lasă ceva pentru Miercurea Sibiului şi, din câte ştim, e primul punct muzeal al acestui oraş. Merită să-l vizitaţi!
PS. Deşi acest material nu are legătură cu campania noastră, am vrut să-l publicăm şi pe blog pentru că poate fi un exemplu pentru cei care au în grijă monumente istorice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu