Turnul Sfatului, pieţele Mare-Mică-Huet, palatul Brukenthal, turnurile de pe Catăţii, Casa „de Luxemburg”, biserica evanghelică din centru (care nu cade), Pasajul Scărilor. Locuri din Sibiu pe care le-am văzut – până la intoxicare – pe cărţi poştale, în albume foto făcute de oricine avea o cameră foto şi banii necesari, pe panouri publicitare, pe Net, pe cd-uri, în filme second hand, pe YouTube. Ajungi să crezi că oraşul ăsta doar din aceste câteva elemente este făcut, restul nemeritând nici atenţia, nici banii, nici promovarea, deci putând fi demolat ca să construim hoteluri, pensiuni, restaurante, pizzerii, mall-uri, săli de sport „de partid” şi „ansambluri rezidenţiale” (ceea ce se cam şi petrece, sincer vorbind), ori, mai simplu, lăsat de izbelişte...
Ştim poveşti cu Podul Minciunilor, cu Hermann, avem lole, dar despre viaţa celorlalte monumente sibiene, în afară de cele din buricul buricului târgului nu ne preocupăm. Iar dacă este vorba şi despre locuri şi lucruri care amintesc că aici, la Sibiu, au trăit şi români, parcă tăcerea este şi mai mare. Românii pare că nu prea sunt în cărţi, de o vreme, în viaţa acestui oraş. De aceea, uneori, eşti nevoit să mai reaminteşti oamenilor că mai există şi alte – cel puţin – sute de locuri interesante în acest Sibiu. Este ceea ce facem noi acum. Vom începe cu cea mai veche biserică românească din oraş: Biserica „dintre brazi”, de pe str. Reconstrucţiei. Mulţumesc pe această cale pr. Mihai Sămărghiţan, de la Parohia Cibin I, pentru informaţiile oferite şi pentru răbdarea cu care mi-a suportat „năvala”.
A rezistat istoriei...
Zona de dincolo de Cibin, cunoscută ca „a maierilor”, are şi acum un farmec aparte. Aceaste se datorează, în primul rând, faptului că arhitectura locului este mai puţin intoxicată de „creaţiile” de BCA, betoane şi sticlă care au năpădit alte cartiere. Case, unele chiar foarte vechi, a căror poveste încă nimeni nu a spus-o, străduţe înguste şi neasfaltate, rămase aşa de prin secolul al XIX-lea, părculeţe mici şi cochete, linişte. Şi, pe strada Reconstrucţiei, la numărul 17, o biserică. Biserica cu hramurile Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi Sfinţii Martiri Brâncoveni, cunoscută, mai bine, ca „biserica dintre brazi”. Este prima biserică românească din Sibiu construită din piatră. A aparţinut cultului greco-catolic, un cult „acceptat” de stăpânii de atunci ai Transilvaniei, de unde şi relativa sa apropiere (căştigată şi ea cu greu) de cetate (faţă de ulterioarele biserici ortodoxe, „ascunse” ba cu spatele la drum (ca pe str. Lungă), ba în valea unui pârâu (ca Biserica „din Groapă”). Povestea „bisericii dintre brazi” – sau „de la Cibin”, cum i se mai spunea - începe cu terenul primit de episcopul unit Ioan Inocenţiu Micu-Klein la 7 aprilie 1734, în dar de la Ana-Maria de Hochberg, moştenitoarea umui mare proprietar de terenuri sibian, Wilhelm Krall. Episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein a fost şi cel care a solicitat împăratului şi nobililor transilvani respectarea promisiunilor făcute celor care au trecut la unirea cu Roma, aceea de a avea drepturi egale ca orice alt credincios catolic de altă etnie decât cea română . În istoricul bisericii este trecută şi poziţia acestui patriot român: „Eu şi clerul meu ne-am unit sub condiţia de a obţine acele beneficii şi foloase de care se bucură romano-catolicii, alminteri, dacă nu ni se dau, ne-om face orice”. Însă, în spiritul „toleranţei” sibiene cu care ne-am tot fălit anul trecut pe aici prin târg, conducerea săsească a oraşului nu era de acord ca un edificiu românesc să se ridice chiar aşa, în buza cetăţii, proprietatea definitivă a terenului fiind obţinută abia la 1776, la trei ani după ce episcopul Grigore Maior (Micu-Klein fiind exilat pentru ideile sale prea naţionale) ridicase din nou problema zidirii unei biserici pentru măierimea (populaţia română de la periferiile Sibiului) greco-catolică. Piatra de temelie a noii biserici se pune la 15 octombrie 1778. Tot Maior a donat şi primul clopot al bisericii, „spre mai marea glorie a lui Dumnezeu”. În 1784 biserica este terminată în exterior. Lucrarea construcţiei bisericii este finalizată după moartea episcopului Grigore Maier, la 1788, de episcopul Ioan Bob. Primul preot: Chiril Ţopa, sub păstorirea lui fiind prestolul, iconostasul, şi stranele. Zugrăvirea are loc în anul 1795. La 1948, biserica trece în administrarea Bisericii Ortodoxe Române. În anul 1986 se pun vitraliile, iar biserica este pictată în 1987. În anul 1992 se face şi un nou iconostas, cu iconografia completă (autor Elena Roşca din Bucureşti). La 28 iunie 1992 IPS Antonie, mitropolitul Ardealului, resfinţeşte biserica şi îi dă cel de-al doilea hram cel al Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Ca preoţi slujitori, sunt menţionaţi, în istoricul bisericii, Gheorghe Feyer (1806 – 1826), Nicolae Maniu (1826-1851), Antoniu Veştemeanu (1852 - 1862), I. V. Rusu (1862 – 1901), Nicolae Togan (1902-1946), Victor Aron (1946 – 1953), Nicolae Geangalău (1965 – 1956), Aurel Radu (1954 – 1976), Mihail Leicu (1957 – 1976), şi actualii preoţi Mihai Sămărghiţan şi Mihai Bârsan (ambii din 1976) Stilul bisericii este cel baroc, menit să impresioneze prim măreţie. Faţada este impunătoare, prin cele trei turnuri (unul mai mare şi două mai mici) cele patru coloane şi balconul. Ca element românesc, este de remarcat cupola pe tambur, nu aşa de impunătoare ca la bisericile ortodoxe, dar existentă, totuşi. Impunătoare este şi casa parohială, aflată faţă în faţă cu biserica, construită în anul 1866. Biserica nu este mare, dar, ca orice biserică românească, îţi oferă sentimentul acela de linişte, de „acasă la Dumnezeu”, lucru care nu îl găseşti la minumentalitatea altor construcţii religioase, unde imensitatea te minimalizează. Vitraliile filtrează lumina zilei şi o reflectă pe cea din interior. Scaune multe, pentru odihna credincioşilor. Cor nu este, aceiaşi credincioşi dând şi răspunsurile de pe parcursul slujbelor, alături de cântăreţii de la strană. Intrarea este flancată, în interior, de chipurile zugrăvite al sfinţilor Cosma şi Damian, doctori fără arginţi. În alt loc, chipurile lui Inocenţiu Micu-Klein, ctitorul bisericii, şi al mitropolitului Antonie. Nu m-am abţinut să urc şi în turn, împreună cu părintele Sămărghiţan, pentru a vedea clopotele şi „cum se vede de sus”. Am remarcat inscripţiile de pe pereţi (un oarecare I. Roman, a fost foarte prolific în a se iscăli, pe la anii 1934 şi 1938. Mai e şi un C. Giurgiu, de pe la 1915...), toaca din lemn şi metal şi cele trei clopote. Apoi coborâm, pentru o documentare mai amplă, în casa parohială, şi ea un monument interesant.
Cimitirul
Cimitirul este şi el un loc demn de vizitat. Chiar dacă mic în dimensiuni (pe vremuri era mult mai mare, incluzând, probabil, şi parcul din imediata vecinătate). Aici găseşti nume care au făcut istoria românilor. Alături desigur, de mune uitate, remarcabile acum doar prin monumentalitatea pietrelor funerare. Aici odihnesc memorandistul dr. Ioan Raţiu, întemeietorul Partidului Naţional român din Transilvania (monument ridicat „în semn de profundă pietate şi vecinică iubire”); baronul David Urs de Margina, unul dintre marii militari de origine română, despre care nu prea se vorbeşte şi nu înţeleg de ce, „ces(aro) şi reg.(esc) colonel”, luptător împotriva revoluţionarilor lui Kossuth, comandant de regiment de infanterie la Deva şi unul dintre eroii bătăliei de la Lissa (unde era comandant de fort), dintre austrieci şi prusaci. În monumentul funerar este inserată şi o bucată cilindrică de metal, ca simbol al unui proiectil ori ţeavă de tun. Tot aici mai odihnesc George Baritiu, unul din oamenii anului 1848 din Transilvania şi întemeietorul „Gazetei de Transilvania”, „Alessandru Papiu-Ilarianu”, revoluţionar la 1848 şi ministru sub Kogălniceanu, care are şi cel mai „artistic” monument funerar, bustul său eşezat pe o coloană (ridicat de Academia Română, care, „pentru merite literare”, „i-a pusu acest monumentu”), politicianul Alexandru Vaida-Voevod, reînhumat mai recent aici, Iosif Sterca-Şuluţiu de Cărpeniş, „prezident al Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”. Mai sunt aici nume din istoria Sibiului care sunt mai puţin cunoscute, dar interesantă ar fi o cercetare a vieţii lor: „Dr. Ioan G. Popp de Galaţiu, advovat” născut la Făgăraş în anul 1845, Ioan („Joan”) Vişa, „mare întreprinzător în viaţă la Zlatna şi Abrud neguţătorind cu aur şi galbiniprin hărnicia sa binefăcător de vecinică pomenire a naţiunii”, Ioan Creţu „asesor jud”.(ecătoresc), „comersante” Augustin Jechimu, Ioan („Joanu”) de Popa-Radu „fostu Oficialu la Directiunea finantiaria regia in Sibiiu”, Maria Pop de Harsianu, Demetriu Munteanu „subjude reg”. (al). Alte monumente funerare nu mai au nici o inscripţie lizibilă...
Restul...
Casa parohială împune prin masivitatea şi sobrietatea sa. În interior, într-o cameră, o nişă unde se află o icoană. Lângă ea, o căsuţă mică, despre care mi se spune că a fost un cuptor de pâine, databil, probabil, din perioada construcţiei casei parohiale, respectiv secolul al XIX-lea. Uşa bisericii cu lăcătuşeria aferentă, este şi ea din perioada ctitoririi bisericii. Ceea ce este într-adevăr interesant şi ne va face să revenim în zonă pentru viitoare investigaţii sunt urmele unui drum vechi, care venea spre Sibiu dinspre Ocna, paralel cu str Reconstrucţiei, şi o casă extrem de veche în care, zice-se era un han. * Biserica „dintre Brazi” (apropo, mai există şi brazii) nu este singurul monument românesc de pe raza municipiului Sibiu. Dar este cam exclus din traseele turistice. O fi prea departe de „centru”, va deranja contextului filogermanistic care bântuie minţile unora, nu ştim. Istoria destul de agitată a bisericii continuă şi acum, ea fiind revendicată de cultul greco-catolic. Oricum, dincolo de crizele şi modele momentului merită o vizită. Chiar ca o variantă la traseele „standard” (bătând spre kitsch), care mai mult ascund decât arată. Iar o vizită în măierimea Cibinului e oricând binevenită.
Ştim poveşti cu Podul Minciunilor, cu Hermann, avem lole, dar despre viaţa celorlalte monumente sibiene, în afară de cele din buricul buricului târgului nu ne preocupăm. Iar dacă este vorba şi despre locuri şi lucruri care amintesc că aici, la Sibiu, au trăit şi români, parcă tăcerea este şi mai mare. Românii pare că nu prea sunt în cărţi, de o vreme, în viaţa acestui oraş. De aceea, uneori, eşti nevoit să mai reaminteşti oamenilor că mai există şi alte – cel puţin – sute de locuri interesante în acest Sibiu. Este ceea ce facem noi acum. Vom începe cu cea mai veche biserică românească din oraş: Biserica „dintre brazi”, de pe str. Reconstrucţiei. Mulţumesc pe această cale pr. Mihai Sămărghiţan, de la Parohia Cibin I, pentru informaţiile oferite şi pentru răbdarea cu care mi-a suportat „năvala”.
A rezistat istoriei...
Zona de dincolo de Cibin, cunoscută ca „a maierilor”, are şi acum un farmec aparte. Aceaste se datorează, în primul rând, faptului că arhitectura locului este mai puţin intoxicată de „creaţiile” de BCA, betoane şi sticlă care au năpădit alte cartiere. Case, unele chiar foarte vechi, a căror poveste încă nimeni nu a spus-o, străduţe înguste şi neasfaltate, rămase aşa de prin secolul al XIX-lea, părculeţe mici şi cochete, linişte. Şi, pe strada Reconstrucţiei, la numărul 17, o biserică. Biserica cu hramurile Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi Sfinţii Martiri Brâncoveni, cunoscută, mai bine, ca „biserica dintre brazi”. Este prima biserică românească din Sibiu construită din piatră. A aparţinut cultului greco-catolic, un cult „acceptat” de stăpânii de atunci ai Transilvaniei, de unde şi relativa sa apropiere (căştigată şi ea cu greu) de cetate (faţă de ulterioarele biserici ortodoxe, „ascunse” ba cu spatele la drum (ca pe str. Lungă), ba în valea unui pârâu (ca Biserica „din Groapă”). Povestea „bisericii dintre brazi” – sau „de la Cibin”, cum i se mai spunea - începe cu terenul primit de episcopul unit Ioan Inocenţiu Micu-Klein la 7 aprilie 1734, în dar de la Ana-Maria de Hochberg, moştenitoarea umui mare proprietar de terenuri sibian, Wilhelm Krall. Episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein a fost şi cel care a solicitat împăratului şi nobililor transilvani respectarea promisiunilor făcute celor care au trecut la unirea cu Roma, aceea de a avea drepturi egale ca orice alt credincios catolic de altă etnie decât cea română . În istoricul bisericii este trecută şi poziţia acestui patriot român: „Eu şi clerul meu ne-am unit sub condiţia de a obţine acele beneficii şi foloase de care se bucură romano-catolicii, alminteri, dacă nu ni se dau, ne-om face orice”. Însă, în spiritul „toleranţei” sibiene cu care ne-am tot fălit anul trecut pe aici prin târg, conducerea săsească a oraşului nu era de acord ca un edificiu românesc să se ridice chiar aşa, în buza cetăţii, proprietatea definitivă a terenului fiind obţinută abia la 1776, la trei ani după ce episcopul Grigore Maior (Micu-Klein fiind exilat pentru ideile sale prea naţionale) ridicase din nou problema zidirii unei biserici pentru măierimea (populaţia română de la periferiile Sibiului) greco-catolică. Piatra de temelie a noii biserici se pune la 15 octombrie 1778. Tot Maior a donat şi primul clopot al bisericii, „spre mai marea glorie a lui Dumnezeu”. În 1784 biserica este terminată în exterior. Lucrarea construcţiei bisericii este finalizată după moartea episcopului Grigore Maier, la 1788, de episcopul Ioan Bob. Primul preot: Chiril Ţopa, sub păstorirea lui fiind prestolul, iconostasul, şi stranele. Zugrăvirea are loc în anul 1795. La 1948, biserica trece în administrarea Bisericii Ortodoxe Române. În anul 1986 se pun vitraliile, iar biserica este pictată în 1987. În anul 1992 se face şi un nou iconostas, cu iconografia completă (autor Elena Roşca din Bucureşti). La 28 iunie 1992 IPS Antonie, mitropolitul Ardealului, resfinţeşte biserica şi îi dă cel de-al doilea hram cel al Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Ca preoţi slujitori, sunt menţionaţi, în istoricul bisericii, Gheorghe Feyer (1806 – 1826), Nicolae Maniu (1826-1851), Antoniu Veştemeanu (1852 - 1862), I. V. Rusu (1862 – 1901), Nicolae Togan (1902-1946), Victor Aron (1946 – 1953), Nicolae Geangalău (1965 – 1956), Aurel Radu (1954 – 1976), Mihail Leicu (1957 – 1976), şi actualii preoţi Mihai Sămărghiţan şi Mihai Bârsan (ambii din 1976) Stilul bisericii este cel baroc, menit să impresioneze prim măreţie. Faţada este impunătoare, prin cele trei turnuri (unul mai mare şi două mai mici) cele patru coloane şi balconul. Ca element românesc, este de remarcat cupola pe tambur, nu aşa de impunătoare ca la bisericile ortodoxe, dar existentă, totuşi. Impunătoare este şi casa parohială, aflată faţă în faţă cu biserica, construită în anul 1866. Biserica nu este mare, dar, ca orice biserică românească, îţi oferă sentimentul acela de linişte, de „acasă la Dumnezeu”, lucru care nu îl găseşti la minumentalitatea altor construcţii religioase, unde imensitatea te minimalizează. Vitraliile filtrează lumina zilei şi o reflectă pe cea din interior. Scaune multe, pentru odihna credincioşilor. Cor nu este, aceiaşi credincioşi dând şi răspunsurile de pe parcursul slujbelor, alături de cântăreţii de la strană. Intrarea este flancată, în interior, de chipurile zugrăvite al sfinţilor Cosma şi Damian, doctori fără arginţi. În alt loc, chipurile lui Inocenţiu Micu-Klein, ctitorul bisericii, şi al mitropolitului Antonie. Nu m-am abţinut să urc şi în turn, împreună cu părintele Sămărghiţan, pentru a vedea clopotele şi „cum se vede de sus”. Am remarcat inscripţiile de pe pereţi (un oarecare I. Roman, a fost foarte prolific în a se iscăli, pe la anii 1934 şi 1938. Mai e şi un C. Giurgiu, de pe la 1915...), toaca din lemn şi metal şi cele trei clopote. Apoi coborâm, pentru o documentare mai amplă, în casa parohială, şi ea un monument interesant.
Cimitirul
Cimitirul este şi el un loc demn de vizitat. Chiar dacă mic în dimensiuni (pe vremuri era mult mai mare, incluzând, probabil, şi parcul din imediata vecinătate). Aici găseşti nume care au făcut istoria românilor. Alături desigur, de mune uitate, remarcabile acum doar prin monumentalitatea pietrelor funerare. Aici odihnesc memorandistul dr. Ioan Raţiu, întemeietorul Partidului Naţional român din Transilvania (monument ridicat „în semn de profundă pietate şi vecinică iubire”); baronul David Urs de Margina, unul dintre marii militari de origine română, despre care nu prea se vorbeşte şi nu înţeleg de ce, „ces(aro) şi reg.(esc) colonel”, luptător împotriva revoluţionarilor lui Kossuth, comandant de regiment de infanterie la Deva şi unul dintre eroii bătăliei de la Lissa (unde era comandant de fort), dintre austrieci şi prusaci. În monumentul funerar este inserată şi o bucată cilindrică de metal, ca simbol al unui proiectil ori ţeavă de tun. Tot aici mai odihnesc George Baritiu, unul din oamenii anului 1848 din Transilvania şi întemeietorul „Gazetei de Transilvania”, „Alessandru Papiu-Ilarianu”, revoluţionar la 1848 şi ministru sub Kogălniceanu, care are şi cel mai „artistic” monument funerar, bustul său eşezat pe o coloană (ridicat de Academia Română, care, „pentru merite literare”, „i-a pusu acest monumentu”), politicianul Alexandru Vaida-Voevod, reînhumat mai recent aici, Iosif Sterca-Şuluţiu de Cărpeniş, „prezident al Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”. Mai sunt aici nume din istoria Sibiului care sunt mai puţin cunoscute, dar interesantă ar fi o cercetare a vieţii lor: „Dr. Ioan G. Popp de Galaţiu, advovat” născut la Făgăraş în anul 1845, Ioan („Joan”) Vişa, „mare întreprinzător în viaţă la Zlatna şi Abrud neguţătorind cu aur şi galbiniprin hărnicia sa binefăcător de vecinică pomenire a naţiunii”, Ioan Creţu „asesor jud”.(ecătoresc), „comersante” Augustin Jechimu, Ioan („Joanu”) de Popa-Radu „fostu Oficialu la Directiunea finantiaria regia in Sibiiu”, Maria Pop de Harsianu, Demetriu Munteanu „subjude reg”. (al). Alte monumente funerare nu mai au nici o inscripţie lizibilă...
Restul...
Casa parohială împune prin masivitatea şi sobrietatea sa. În interior, într-o cameră, o nişă unde se află o icoană. Lângă ea, o căsuţă mică, despre care mi se spune că a fost un cuptor de pâine, databil, probabil, din perioada construcţiei casei parohiale, respectiv secolul al XIX-lea. Uşa bisericii cu lăcătuşeria aferentă, este şi ea din perioada ctitoririi bisericii. Ceea ce este într-adevăr interesant şi ne va face să revenim în zonă pentru viitoare investigaţii sunt urmele unui drum vechi, care venea spre Sibiu dinspre Ocna, paralel cu str Reconstrucţiei, şi o casă extrem de veche în care, zice-se era un han. * Biserica „dintre Brazi” (apropo, mai există şi brazii) nu este singurul monument românesc de pe raza municipiului Sibiu. Dar este cam exclus din traseele turistice. O fi prea departe de „centru”, va deranja contextului filogermanistic care bântuie minţile unora, nu ştim. Istoria destul de agitată a bisericii continuă şi acum, ea fiind revendicată de cultul greco-catolic. Oricum, dincolo de crizele şi modele momentului merită o vizită. Chiar ca o variantă la traseele „standard” (bătând spre kitsch), care mai mult ascund decât arată. Iar o vizită în măierimea Cibinului e oricând binevenită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu