Cu mari aşteptări am plecat la Gura Râului, doar e satul unei guri de rai, doar e una dintre cele mai cunoscute localităţi din Mărginimea Sibiului. Şi dacă mergi acolo fără vreo ţintă anume, satul nu te dezamăgeşte căci farmecul de poveste autumnală şi priveliştile crestelor îţi taie respiraţia. Ca turist, ahtiat de istorie şi tradiţional, aşteptările îţi sunt mai mari şi ai vrea să vezi casele de secol XIX din lemn, podul acoperit din acelaşi secol sau mica biserică din veacul al XVIII–lea. Nici vechiul pavilion de joc nu–l poţi rata, dar ai surpriza să vezi că "pavilionul” e "inundat” de haine ce aşteaptă să fie cumpărate, sau ai surpriza să vezi că rămâne fără rezultat căutarea pivelor ce au făcut faima guranilor.
Dacă eşti pasionat de istorie, de cultură tradiţională, iar o excursie în Mărginimea Sibiului e pe placul tău, nu ar trebui să ratezi Gura Râului. Asta ne-am spus şi noi, aşa că într-o după-amiază am pornit spre localitate în căutarea acelor obiective turistice care figurează pe Lista Monumentelor Istorice. Ce am găsit, ce nu am găsit, ce surprize ne-a rezervat Gura Râului vedem în cele ce urmează.
“Să cânte diplaşul”?!
E forfortă mare în mijlocul satului, fetele s-au strâns deja pe pod, iar feciorii şi-au ocupat locurile de jur împrejurul pavilionului. Sus, pe podium, diplaşii sunt la datorie, iar din ţambal, fluier şi diplă au început deja să curgă învârtite, haţegane, sârbe şi hore. Şorţurile fetelor se-nvârt în graba dansului, cizmele feciorilor ropotesc pe ciment, arcuşul alunecă tot mai iute. De pe pod, câteva fete măsoară cu nesaţ cimentul pavilionului, privesc cu jind la suratele ce se-nvârt de mama focului şi aruncă priviri galeşe feciorilor ce le măsoară cu îndrăzneală. Atât aşteaptă: un semn făcut cu mâna şi ochii, iar fata se desprinde de pod îndreptându-se spre pavilion. E gata de joc, iar ritmul diplei şi privirea feciorului îi îmbujorează deja obrajii. Ascunsă la o poartă, mama o priveşte iscoditor: “Cine a chemat-o, tu?”, i se aude şoptit glasul. “Gheorghe”, răspunde, tot şoptit, vecina, în vreme ce-şi lungeşte gâtul să vadă cu cine joacă Ana ei.
… povestea pe care tocmai v-am spus-o e ruptă din alt veac. S-a dus farmecul duminicilor de altădată, al jocului din pavilion. Dipla şi diplaşul au amuţit demult şi peste glasul lor a răsărit cel al negustoreselor de lucruri noi sau… second-hand. Acum, de pe podul fetelor, privesc pavilionul de lemn transformat în magazin de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Pe câteva tarabe din jurul pavilionului, cizme pantofi, pantaloni pentru copii, pulovere pentru adulţi, perdele îşi aşteaptă cuminţi cumpărătorii. Înăuntrul pavilionului, trei doamne măsoară perdele.
- Asta are vreo 6-7 metri. Spune dacă vrei să ţi-o iau, spune localnica mai în vârstă.
- Poţi s-o tai să n-ajungă la calorifer, completează vânzătoarea.
- Nu, că mie îmi plac perdelele lungi, răspunde tânăra cu jumătate de glas.
- Asta chiar-i faină, uită-te la ea, adaugă vânzătoarea în timp ce cu ajutorul doamnei mai în vârstă desface perdeaua albă în toată splendoarea celor 6-7 metri.
Lăsăm doamnele în nehotărârea lor şi ne îndreptăm atenţia spre cimentul bătut odinioară duminică de duminică de tinerii gurani. 1908 e anul scrijelit în ciment. Nu, nu e anul construcţiei bătrânului pavilion, care datează din secolul al XIX-lea, ci, probabil, anul în care acesta a fost “podit” cu ciment. Ţesături din bârne de lemn conturează acoperişul, văzut din interior.
- Vorbiţi româneşte? O voce întrerupe reveria şi clicurile aparatului de fotografiat.
- Da, suntem din Sibiu.
- Să vă spun eu cum era odată în pavilion, continuă femeia nerăbdătoare să împărtăşească nostalgia şi bucuria altor vremuri.
- Aţi fost la joc aici?
- Şi de câte ori… Fetele stăteau pe pod, băieţii - aici în pavilion pe margine. Le făceau semn cu degetu` fetelor ca să le cheme la joc ş-apoi să vedeţi dacă înţelegea alta; se întorcea săraca înapoi după ce ajungea la pavilion… sau dacă vreuna nu vroia să vină să joace cu vreunu` şi-l accepta apoi pe altu`, atunci întrerupea diplaşul cântarea şi o scotea afară din pavilion pe marş. O făcea de râs. Da` acum, de vreo 20 de ani nu se mai joacă aici; numa dacă-i vreo nuntă, mai joacă nuntaşii până vin mirii de la cununie. Cu un oftat, femeia îşi încheie poveste şi se întoarce spre lumea comerţului cu perdele şi cizme. Şi pentru că nu-i asta lumea pe care o căutăm în Gura Râului, ne vedem de ale noastre, adică de civilizaţia lemnului ce a născut monumente.
Podul cu numărul 541
În drum spre podul acoperit ne oprim la Biserica Mică, lăcaş de cult de sfârşit de secol XVIII. Frescele zugrăvite pe pereţii exteriori promit un interior spectaculos, dar nu ai cum să-l vezi pentru că poţi intra doar în pronausul lăcaşului. Reprezentări ale evangheliştilor, ale zodiilor, ale Judecăţii de apoi sunt mostre ale unei picturi bisericeşti pe care ne promitem să o vedem într-o zi pe de-a întregul.
Acum ţinta noastră e podul acoperit din lemn. Vă întrebaţi poate ce are special acest pod? E unul dintre puţine poduri acoperite, poduri din lemn, care mai există in situ. Dacă nu şti cum arată un astfel de pod sau dacă nu ai vreun cunoscător alături de tine, ai toate şansele să-l ratezi. Nu există vreo tăbliţă care să-i semnalizeze existenţa şi importanţa, cum nu există o astfel de tăbliţă nici la pavilionul de joc. Veteranul pod e unul imens, cât o casă, aşa că în trecut era folosit pentru accesul cailor şi căruţelor. Astăzi, el pare mult mai şubred şi nici nu mai e deschis circulaţiei ca odinioară. Pe dinăuntrul podului, cheia s-a învârtit în broască, iar accesul e restricţionat. Doar crăpăturile scândurilor înnegrite de ploi îţi permit să arunci câteva ocheade în interior: lemnul e stăpân pe podeaua, pe acoperişul şi pereţii laterali ai podului, dar drept în faţă, lemnul porţilor a dispărut, aşa că pe malul opus al pârâului, podul se deschide într-o grădină. Cam asta e tot ce vezi din monumentalul pod; asta şi câteva fotografii ce străjuiesc încă pereţii interiori. Pot să fie relicve ale unei expoziţii prin intermediul căreia cineva s-a lăudat cu veteranul pod sau pot să fie nişte simple imagini lipite acolo de proprietari. Pentru a-l localiza mai uşor, vă mai spunem că podul poartă pe o plăcuţă pe care este înscris numărul 541.
D-ale lui Caragiale
Pe urmele civilizaţiei lemnului din Gura Râului, nu poţi să treci cu vederea casele de lemn construite în secolul al XIX-lea. Cu lista lor în mână, listă pe care sunt trecute adresele, pornim să colindăm uliţele satului. Acum ţintele ne sunt necunoscute, aşa că puţin ajutor din partea localnicilor nu strică. În consecinţă, urmându-le indicaţiile am plecat în căutarea celor două case din lemn de la numărul 507 şi 936. De pe o uliţă pe alta, de la o casă la alta, dăm şi de o construcţie ce combină lemnul cu zidăria. Nu poartă vreunul din numerele căutate, aşa că tragem şi o concluzie: probabil n-o fi la fel de veche ca cele două.
De numărul 507 nu am dat, dar de 936 - da. Şi nu mică ne-a fost mirarea să vedem că în locul unei case de lemn, la acest număr se află o casă din anii `60-`70. Puţin mai încolo, am găsit o altă casă din lemn: destul de asemănătoare cu prima, construită tot din lemn şi zidărie. Vechimea nu i-o contestăm şi nici nu i-o aproximăm, dar trebuie să spunem că îmbinătura bârnelor era simililară cu cea observată la monumente din Muzeul din Dumbrava Sibiului.
Acum ca să încheiem cu misterul caselor din lemn mai spunem doar atât: probabil că documentele oficiale au nevoie de reactualizări, căci nu credem că în Gura Râului numerele de pe case iscă situaţii demne de “O noapte furtunoasă” a lui Caragiale.
Uite piva, nu e piva
19 pive de haine existau pe la mijlocul secolului al XIX-lea în Gura Râului.Aici se bătea postavul pentru iţarii şi laibărele mărginenilor. Dar asta a fost demult, iar pivele au încetat să mai funcţioneze una după alta. Conform Listei Monumentelor Istorice din România, una dintre ele a fost clasată în rândul monumentelor istorice. Să o găseşti e mai greu. “La poarta de la intrarea în comună, faceţi la dreapta şi acolo-i piua şi-un joagăr. Acum vreo doi ani funcţiona joagărul”, ne-a spus un guran. Zis şi făcut, aşa că iată-ne colindând prin preajma numărului cu pricina în căutarea ansamblului hidraulic textil.
Urmăm cursul apei în aval şi în amonte, dar piua se lasă aşteptată. Un joagăr vedem într-adevăr, dar e unul electric. Surpriză însă: pe drumul de întoarcere avem şi o bucurie. Undeva, pe o casă, a fost agăţată o placă din lemn pe care scrie <Aici este piua de haine a lui Bleş> Privim peste gardul gospodăriei, peste grădini, dar nicio piuă nu se-arată. “A fost o o piuă, dar nu mai-îi de astă vară. Au construit vila aia în loc, piva au dus-o la muzeu, în Sibiu”, ne dă o mână de ajutor un căruţaş. Misterul plăcuţei din lemn s-a lămurit: probabil că atunci când placa a fost montată, de Asociaţia Ecomuzeul Regional, verbul la timpul prezent îşi avea rostul; acum timpul ar trebui să se transforme în trecut.
***
Citeam în urmă cu câţiva ani un articol construit pe ideea că tradiţiile mor la sate şi renasc la oraşe, că jocul din zi de sărbătoare nu se mai ţine în mijlocul satului, ci în muzee. Din păcate, constatăm că şi în cazul patrimoniului mobil şi imobil tradiţional, situaţia nu e cu mult diferită, aşa că dacă vreţi să cunoaşteţi Gura Râului ca centru al piuăritului din Mărginimea Sibiului, ar trebui să poposiţi mai degrabă în Muzeul din Dumbrava Sibiului. Aici, a fost deschis spre vizitare, în anul 2006, Complexul de industrii textile din Gura Râului, un complex cu pive, coş de îngroşat, coş de tras şi două vâltori, spune muzeograful Florin Streza. Acelaşi muzeograf creionează şi imaginea de altădată a piuăritului din Gura Râului: “Aici a fost centrul piuăritului din Mărginimea Sibiului şi se prelucrau anual mii de piese de pe un teritoriu întins. Ţăranii din localităţiile învecinate aduceau direct ţesăturile lor la piuă; cei de la distanţe mai mari strângeau ţesăturile la „gazde” în anumite sate, de unde le ridicau piuarii cu căruţele lor, ori „hăinarii” (intermediari) şi le duceau la piuă. Spre exemplu, straiele mergeau la piuă, la vâltoare, la coşul de îngroşat şi apoi la coşul de tras. Resturile de lână ce rămâneau de la coşul de tras („floacă”), erau trecute prin darac, urmând a se folosi la umplerea saltelelor. Tot procesul de trecere prin instalaţii şi uscare dura o săptămână. Uscatul se făcea în curte pe prăjini şi sfoară. Se lucra tot timpul anului, mai puţin iarna.”
Dacă eşti pasionat de istorie, de cultură tradiţională, iar o excursie în Mărginimea Sibiului e pe placul tău, nu ar trebui să ratezi Gura Râului. Asta ne-am spus şi noi, aşa că într-o după-amiază am pornit spre localitate în căutarea acelor obiective turistice care figurează pe Lista Monumentelor Istorice. Ce am găsit, ce nu am găsit, ce surprize ne-a rezervat Gura Râului vedem în cele ce urmează.
“Să cânte diplaşul”?!
E forfortă mare în mijlocul satului, fetele s-au strâns deja pe pod, iar feciorii şi-au ocupat locurile de jur împrejurul pavilionului. Sus, pe podium, diplaşii sunt la datorie, iar din ţambal, fluier şi diplă au început deja să curgă învârtite, haţegane, sârbe şi hore. Şorţurile fetelor se-nvârt în graba dansului, cizmele feciorilor ropotesc pe ciment, arcuşul alunecă tot mai iute. De pe pod, câteva fete măsoară cu nesaţ cimentul pavilionului, privesc cu jind la suratele ce se-nvârt de mama focului şi aruncă priviri galeşe feciorilor ce le măsoară cu îndrăzneală. Atât aşteaptă: un semn făcut cu mâna şi ochii, iar fata se desprinde de pod îndreptându-se spre pavilion. E gata de joc, iar ritmul diplei şi privirea feciorului îi îmbujorează deja obrajii. Ascunsă la o poartă, mama o priveşte iscoditor: “Cine a chemat-o, tu?”, i se aude şoptit glasul. “Gheorghe”, răspunde, tot şoptit, vecina, în vreme ce-şi lungeşte gâtul să vadă cu cine joacă Ana ei.
… povestea pe care tocmai v-am spus-o e ruptă din alt veac. S-a dus farmecul duminicilor de altădată, al jocului din pavilion. Dipla şi diplaşul au amuţit demult şi peste glasul lor a răsărit cel al negustoreselor de lucruri noi sau… second-hand. Acum, de pe podul fetelor, privesc pavilionul de lemn transformat în magazin de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Pe câteva tarabe din jurul pavilionului, cizme pantofi, pantaloni pentru copii, pulovere pentru adulţi, perdele îşi aşteaptă cuminţi cumpărătorii. Înăuntrul pavilionului, trei doamne măsoară perdele.
- Asta are vreo 6-7 metri. Spune dacă vrei să ţi-o iau, spune localnica mai în vârstă.
- Poţi s-o tai să n-ajungă la calorifer, completează vânzătoarea.
- Nu, că mie îmi plac perdelele lungi, răspunde tânăra cu jumătate de glas.
- Asta chiar-i faină, uită-te la ea, adaugă vânzătoarea în timp ce cu ajutorul doamnei mai în vârstă desface perdeaua albă în toată splendoarea celor 6-7 metri.
Lăsăm doamnele în nehotărârea lor şi ne îndreptăm atenţia spre cimentul bătut odinioară duminică de duminică de tinerii gurani. 1908 e anul scrijelit în ciment. Nu, nu e anul construcţiei bătrânului pavilion, care datează din secolul al XIX-lea, ci, probabil, anul în care acesta a fost “podit” cu ciment. Ţesături din bârne de lemn conturează acoperişul, văzut din interior.
- Vorbiţi româneşte? O voce întrerupe reveria şi clicurile aparatului de fotografiat.
- Da, suntem din Sibiu.
- Să vă spun eu cum era odată în pavilion, continuă femeia nerăbdătoare să împărtăşească nostalgia şi bucuria altor vremuri.
- Aţi fost la joc aici?
- Şi de câte ori… Fetele stăteau pe pod, băieţii - aici în pavilion pe margine. Le făceau semn cu degetu` fetelor ca să le cheme la joc ş-apoi să vedeţi dacă înţelegea alta; se întorcea săraca înapoi după ce ajungea la pavilion… sau dacă vreuna nu vroia să vină să joace cu vreunu` şi-l accepta apoi pe altu`, atunci întrerupea diplaşul cântarea şi o scotea afară din pavilion pe marş. O făcea de râs. Da` acum, de vreo 20 de ani nu se mai joacă aici; numa dacă-i vreo nuntă, mai joacă nuntaşii până vin mirii de la cununie. Cu un oftat, femeia îşi încheie poveste şi se întoarce spre lumea comerţului cu perdele şi cizme. Şi pentru că nu-i asta lumea pe care o căutăm în Gura Râului, ne vedem de ale noastre, adică de civilizaţia lemnului ce a născut monumente.
Podul cu numărul 541
În drum spre podul acoperit ne oprim la Biserica Mică, lăcaş de cult de sfârşit de secol XVIII. Frescele zugrăvite pe pereţii exteriori promit un interior spectaculos, dar nu ai cum să-l vezi pentru că poţi intra doar în pronausul lăcaşului. Reprezentări ale evangheliştilor, ale zodiilor, ale Judecăţii de apoi sunt mostre ale unei picturi bisericeşti pe care ne promitem să o vedem într-o zi pe de-a întregul.
Acum ţinta noastră e podul acoperit din lemn. Vă întrebaţi poate ce are special acest pod? E unul dintre puţine poduri acoperite, poduri din lemn, care mai există in situ. Dacă nu şti cum arată un astfel de pod sau dacă nu ai vreun cunoscător alături de tine, ai toate şansele să-l ratezi. Nu există vreo tăbliţă care să-i semnalizeze existenţa şi importanţa, cum nu există o astfel de tăbliţă nici la pavilionul de joc. Veteranul pod e unul imens, cât o casă, aşa că în trecut era folosit pentru accesul cailor şi căruţelor. Astăzi, el pare mult mai şubred şi nici nu mai e deschis circulaţiei ca odinioară. Pe dinăuntrul podului, cheia s-a învârtit în broască, iar accesul e restricţionat. Doar crăpăturile scândurilor înnegrite de ploi îţi permit să arunci câteva ocheade în interior: lemnul e stăpân pe podeaua, pe acoperişul şi pereţii laterali ai podului, dar drept în faţă, lemnul porţilor a dispărut, aşa că pe malul opus al pârâului, podul se deschide într-o grădină. Cam asta e tot ce vezi din monumentalul pod; asta şi câteva fotografii ce străjuiesc încă pereţii interiori. Pot să fie relicve ale unei expoziţii prin intermediul căreia cineva s-a lăudat cu veteranul pod sau pot să fie nişte simple imagini lipite acolo de proprietari. Pentru a-l localiza mai uşor, vă mai spunem că podul poartă pe o plăcuţă pe care este înscris numărul 541.
D-ale lui Caragiale
Pe urmele civilizaţiei lemnului din Gura Râului, nu poţi să treci cu vederea casele de lemn construite în secolul al XIX-lea. Cu lista lor în mână, listă pe care sunt trecute adresele, pornim să colindăm uliţele satului. Acum ţintele ne sunt necunoscute, aşa că puţin ajutor din partea localnicilor nu strică. În consecinţă, urmându-le indicaţiile am plecat în căutarea celor două case din lemn de la numărul 507 şi 936. De pe o uliţă pe alta, de la o casă la alta, dăm şi de o construcţie ce combină lemnul cu zidăria. Nu poartă vreunul din numerele căutate, aşa că tragem şi o concluzie: probabil n-o fi la fel de veche ca cele două.
De numărul 507 nu am dat, dar de 936 - da. Şi nu mică ne-a fost mirarea să vedem că în locul unei case de lemn, la acest număr se află o casă din anii `60-`70. Puţin mai încolo, am găsit o altă casă din lemn: destul de asemănătoare cu prima, construită tot din lemn şi zidărie. Vechimea nu i-o contestăm şi nici nu i-o aproximăm, dar trebuie să spunem că îmbinătura bârnelor era simililară cu cea observată la monumente din Muzeul din Dumbrava Sibiului.
Acum ca să încheiem cu misterul caselor din lemn mai spunem doar atât: probabil că documentele oficiale au nevoie de reactualizări, căci nu credem că în Gura Râului numerele de pe case iscă situaţii demne de “O noapte furtunoasă” a lui Caragiale.
Uite piva, nu e piva
19 pive de haine existau pe la mijlocul secolului al XIX-lea în Gura Râului.Aici se bătea postavul pentru iţarii şi laibărele mărginenilor. Dar asta a fost demult, iar pivele au încetat să mai funcţioneze una după alta. Conform Listei Monumentelor Istorice din România, una dintre ele a fost clasată în rândul monumentelor istorice. Să o găseşti e mai greu. “La poarta de la intrarea în comună, faceţi la dreapta şi acolo-i piua şi-un joagăr. Acum vreo doi ani funcţiona joagărul”, ne-a spus un guran. Zis şi făcut, aşa că iată-ne colindând prin preajma numărului cu pricina în căutarea ansamblului hidraulic textil.
Urmăm cursul apei în aval şi în amonte, dar piua se lasă aşteptată. Un joagăr vedem într-adevăr, dar e unul electric. Surpriză însă: pe drumul de întoarcere avem şi o bucurie. Undeva, pe o casă, a fost agăţată o placă din lemn pe care scrie <Aici este piua de haine a lui Bleş> Privim peste gardul gospodăriei, peste grădini, dar nicio piuă nu se-arată. “A fost o o piuă, dar nu mai-îi de astă vară. Au construit vila aia în loc, piva au dus-o la muzeu, în Sibiu”, ne dă o mână de ajutor un căruţaş. Misterul plăcuţei din lemn s-a lămurit: probabil că atunci când placa a fost montată, de Asociaţia Ecomuzeul Regional, verbul la timpul prezent îşi avea rostul; acum timpul ar trebui să se transforme în trecut.
***
Citeam în urmă cu câţiva ani un articol construit pe ideea că tradiţiile mor la sate şi renasc la oraşe, că jocul din zi de sărbătoare nu se mai ţine în mijlocul satului, ci în muzee. Din păcate, constatăm că şi în cazul patrimoniului mobil şi imobil tradiţional, situaţia nu e cu mult diferită, aşa că dacă vreţi să cunoaşteţi Gura Râului ca centru al piuăritului din Mărginimea Sibiului, ar trebui să poposiţi mai degrabă în Muzeul din Dumbrava Sibiului. Aici, a fost deschis spre vizitare, în anul 2006, Complexul de industrii textile din Gura Râului, un complex cu pive, coş de îngroşat, coş de tras şi două vâltori, spune muzeograful Florin Streza. Acelaşi muzeograf creionează şi imaginea de altădată a piuăritului din Gura Râului: “Aici a fost centrul piuăritului din Mărginimea Sibiului şi se prelucrau anual mii de piese de pe un teritoriu întins. Ţăranii din localităţiile învecinate aduceau direct ţesăturile lor la piuă; cei de la distanţe mai mari strângeau ţesăturile la „gazde” în anumite sate, de unde le ridicau piuarii cu căruţele lor, ori „hăinarii” (intermediari) şi le duceau la piuă. Spre exemplu, straiele mergeau la piuă, la vâltoare, la coşul de îngroşat şi apoi la coşul de tras. Resturile de lână ce rămâneau de la coşul de tras („floacă”), erau trecute prin darac, urmând a se folosi la umplerea saltelelor. Tot procesul de trecere prin instalaţii şi uscare dura o săptămână. Uscatul se făcea în curte pe prăjini şi sfoară. Se lucra tot timpul anului, mai puţin iarna.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu