Săcădate, un sat de dincolo de Olt

Săcădate/Săcădet pe româneşte, Zakedot pe săseşte, Sltszakadat/Szakadat în maghiară. Un sat aflat pe malul drept al Oltului, care, deşi e la doi paşi (plus un râu) de drumul naţional care leagă Sibiul de Braşov, ne este peste mână sâ îl vizităm. Nu că ar fi departe sau, ca alte localităţi, undeva prin no man-s land-ul judeţului, la care se ajunge greu cînd e vreme bună şi de loc când e rea. Ci ne este peste mână sâ reducem viteza cu care am ţâşnit imediat ce am scăpat de Hula Bradului şi să facem stânga, atunci când drumul este aşa de frumos înainte. Da, unii din noi mai întorc volanul spre Săcădate: aici e barajul, deci peşte deci putem da cu bîţul în apă. Dar satul? Păi satul este exact ca în teoria aceea care spune că locul ideal unde să ascunzi ceva este sub ochii oricui. Aşa e şi Săcădate. Un loc ascuns, aflat sub nasul nostru. Noi drumeţi ne-grăbiţi, am reuşit ca după Avrig să facem „stânga” aceea din volan. Deşi nu suntem nici măcar pescari. Şi am ajuns la Săcădate. Sat cu trei biserici vechi, case multicolore, noroi cât cuprinde, oameni simpatici şi câini ne-agresivi. Da, am trecut „podul” de peste baraj, cu ale sale indicatoare cu „fotografiatul/filmatul interzis” (oare cei de la Google Earth or şti că nu e voie?) şi am admirat măreţele balastiere de lăngă faimoasa Colonie Avrig, cu barăci care au Digi. Şi am ajuns la Săcădate.

Înapoi în timp

Despre originea comunei, dacă ne apucăm de consultat resursele de Internet, aflăm că este şi acum incertă, similară cu „cine-a fost primu-n Ardeal?”. Saşii spun că ei au fost, deoarece o atestare documentară, de la 1380, se referă la doi conaţionali ai lor care reprezentau satul în Scaunul Sibiului. Aici se adaugă şi existenţa unei biserici vechi, care ţinea tot de Sibiu şi de faptul că maghiarii sunt menţionaţi aici abia la finele secolului al XV-lea. Maghiarii sunt tari şi ei pe poziţii, şi spun că aici era zonă de graniţă păzită de secui, iar denumirea localităţii are semnificaţie doar în maghiară: „alunecare de pământ”. Cert este că prima atestare documentară a fost la 1308, despre „villicus et populi de Zakadath” (villicus – administrator financiar), iar primele urem de locuire datează din epoca pietrei. Aici a fost şi o aşezare romană, exact în centrul satului (zona bisericii evanghelice - biserica ortodoxă), fiind descoperite mai multe monezi şi monumente epigrafice. Vechea stemă a Săcădatelor, de la 1577 este compusă din două săbii încrucişate, cu lamele în jos, exact ca în emblema Sibiului.

În Primul Război Mondial, localitatea a dat şi ea vieţi pe fronturile Europei, două monumente ale eroilor, unul românesc, altul maghiar confirmând aceasta. Actualmente, Săcădate ”ține” de orașul Avrig, așa, ca un frate mai sărac, dar cu gaz metan.

Acum, în Săcădate

Ce poate vedea un om, un turist român sau străin, aici, la Săcădate? Teoretic, nimic. Satul are promovare zero pe internet, ceea ce e revoltător. În afară de prezentarea pe Wikipedia şi cea din Repertoriul Arheologic al Judeţului Sibiu, mai sunt ceva ştiri de administraţie locală şi oarecari fotografii. În rest, zero. Cu aşa imagine, nimeni vreodată nu va întreba, în viu grai scris sau virtual, „cum să ajung la Săcădate?”. Practic însă, turistul care ar ajunge, cumva, (chiar între două partide de pescuit la baraj) aici, va avea parte de surprize bătând spre şoc, mai ales dacă este pasionat de vechi, de istorie sau chiar de acel frumos lăsat de izbelişte tipic satului transilvan. Exact ceea am păţit şi noi. Venisem aici în campania „Salvează-ţi trecutul. Salvează monumentul!”, pe lista căreia figura biserica ortodoxă din mijlocul satului, databilă de la finele secolului al XVIII-lea şi despre care aveam informaţii că ar mai fi păstrat pictura veche originală. Am oprit în „centrul” satului, pe strada Rogoazei/Sas Utca (strada Vulturului) „dotat” cu o fântână devenită afişier, un magazin care sigur a fost şi bar, două bănci aşezate faţă în faţă care au prins vremuri mai bune, ceva mai încolo un „universal sătesc” închis cu firma „Bufet” şi un cântar de „Balanţa” încă vizibile iar în mijloc, dominând locul, o biserică veche, cu turn înalt, un fel de combinaţie între lăcaşele de cult din Avrig, Guşteriţa şi Cisnădioara. Deci, loc de văzut. Tot aşa, „de văzut” au mai fost vechea biserică greco-catolică, actualmente ortodoxă „de vară” şi monumentele eroilor. Şi casele vechi, da. „Preţul” plimbării este faptul că, acum primăvara, noroiul de pe uliţe îl concurează pe cel din poligoanele de la Cincu sau Cârţişoara, în timpul exerciţiilor militare. Dar şi aceasta este ceva definitoriu pentru satele noastre.

Biserica evanghelică-lutherană sinodo-prezbiterială, fostă romano-catolică, este maiestuoasă. A fost construită, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, mai exact la 1250 în stil romanic şi a fost transformată în secolul al XVI-lea cu ceva elemente gotice, apoi, prin veacul al XVIII-lea, cu ceva baroc. Iniţial era o basilică romanică, dar, prin înlăturarea navelor laterale, ale căror urme ale zidurilor încă se mai văd la nivelul solului şi în urmele arcadelor de pe zidul navei, a devenit o biserică-sală. Intrarea se face prin turnul, cu acoperişul renovat, care are un portal, bine păstrat, fiind vizibile ornamentele capitelurilor cu motive vegetale şi antropomorfe. Nu te poţi abţine să nu te gândeşti cum era biserica aceasta în pustietăţile şi sălbăticia locului/timpului şi la cel care, acum aproape 800 de ani, a dăltuit aceste bijuterii în piatră. Ca ghid extrem de bine informat şi de amabil l-amj avut pe preotul paroh, Jakab Istvan care, deşi luat aşa, „ca din oală”, ne-a însoţit şi ne-a dat explicaţiile necesare. Interiorul bisericii nu este, putem spune spectaculos din punct de vedere artistic, sau arhitectural, sobrietatea stilului reformat maghiar fiind vizivbilă şi aici. Aflăm, ulterior, că biserica a trăit vremuri grele: a fost la un moment dat fără acoperiş, apoi acoperită cu paie. Urmele renovării din seoclul al XVIII-lea sunt „imortalizate” prin doi ani „scrişi”, unul pe poartă – 1790 şi unul pe steguleţul de tablă de pe biserică – 1767. Orga este de la 1907, realizată la Brașov, de Kinschenk Karoly. Spatele orgii este @ornat@ cu semnăturile, în creion (una de la 1911), ale, mai mult ca sigur, ajutoarelor care pompau aerul necesar funcționării instrumentului. În curtea bisericii, un obelisc din marmură neagră ridicat „În amintirea maghiarilor din Oltszakadat” ne aminteşte de o jertfă (evident necunoscută sau uitată) din anii 1916-1917, când 11 locuitori maghiari împreună cu pastorul Adrianyi Adolf şi cu asistentul său, Mathe Lajos, „şi-au sacrificat viaţa pentru patrie”. La fel, monumentul mai aminteşte şi de patru militari maghiari căzuţi pe fronturile Primului Război Mondial.

Venind vorba de monumente ale eroilor, ceva mai sus, în zona bisericii ortodoxe se află Monumentul eroilor români, fii ai satului care şi-au dat viaţa în cele două războaie mondiale şi care „şi-au făcut datoria”, aşa cum scrie pe obeliscul cu vultur.

Biserica ortodoxă cu hramul „Botezul Domnului” din sat este şi ea foarte veche. Pisania spune că a aici a mai fost o biserică, edficată la 1391, cea din prezent fiind de la 1794. Redăm aici pisania, scrisă cu litere slavone, dar fiind de factură modernă: „Cu ajutorul lui Dumnezeu sa ridicat această biserică la anul Domnului 1794 (în urma confiscări bis(ericii) străm(utate)(?) cu hramul Preasfâna Treime în timp(u)l prigoane(ei) de la 1700-1780. A f(o)st constr. La 1391.1.X. spre amintire amin). Lucrări ruktură în 1794, 1847, Ref. Cupolă: 1910; Renovare sub p. Avram Ioan anul Domnului 1998-2001. Sa continuat de pr. Husarkiuk (Husarciuc, n.n.). K. Nikolae. ÎPr. Sf. Mitropolit Laurenţiu Streza. Lucrător zugrav Ioan Fleşeriu Sibiu”.

Interiorul bisericii păstrează însă foarte puţin, datorită multiplelor lucrări de renovare, aspectul original de la secolul al XVIII-lea, iar pictura bolţii este evident inspirată de cea a Catedralei Mitropolitane de la Sibiu. Singurul loc unde pictura este, evident, cae originală (secolul al XIX-lea), este portalul de intrare al bisericii, care este în acelaşi timp şi troiţă. Din păcate, aceste este complet uitat, neobservându-se nici o urmă de restaurare.

O altă biserică, interesantă mai ales prin acoperișul turnului, este cea cu hramul ”Sfânta Treime”. La 1728-1729, aici era o biserică mică din lemn, în stare avansată de degradare Cea actuală a fost ridicată de greco-catolici în 1733 din piatră şi cărămidă. Bolta s-a prăbuşit, la un moment dat, ea fiind refăcută şi legată în chei de fier în anul 1856 şi sfinţită de episcopul greco-catolic Ioan de Lemeny. În anul 1913 turnul bisericii s-a dărâmat și a fost înlocuit cu cel actual, de de 30 m înălține. Biserica este doar zugrăvită în interior, pictură găsindu-se doar pe iconostas. În 1949 biserica și credincioşii greco-catolici au la credința ortodoxă. În acest moment, al Săcădate, nu mai există credincioşi greco-catolici. Ambele biserici sunt păstorite de preotul paroh Ioan Socaci. Părintele Husarciuc, sub care s-au efectuat lucrările la biserica ”veche”, și desprte care am auzit multe cuvinte bune în sat, slujește acum la Catedrala cu hramurile Înălțarea Domnului și Sf. Ierarh Nicolae de pe Bd. Mihai Viteazu.

La Săcădate ni s-a mai spus și că, în incinta Căminului Cultural (și acesta cu o arhitectură aparte) este și un mini-muzeu al pompierilor. Din păcate, timpul nu ne-a permis să îl vizităm.

Despre posibilități de cazare aici, la Săcădate, greu poate fi vorba. Singura referire, cel puțin online, este o trimitere, cu numere de telefon si adresa de email, la preotul Jakab Istvan și cam atât.

Încă un lucru cere ne-a mirat, în sens pozitiv. Pe oricine întrebam pe ulițele satului despre unde și de când sunt bisericile, ni se răspundea exact: adresă, preoți slujitori și chiar secolulul ctitoririi. Lucru despre care nu putem spune că întâlnim la Sibiu, ditamai metropola istorico-culturalo-turistică.

Casele tradiționale te ”fură” în ciuda faptului că arată jalnic. Culori vii, albastru, verde, galben, chiar și o fereastră falsă realizată din tencuială, motive vegetale, cruci, chiar și ornamente pe acoperiș, arată că Săcădatele nu era un sat de oameni amărâți. Am spune ăc multe și-ar merita locul pe Lista Monumentelor Istorice, mai ales că, uite, sunt în picioare, iar rechinii imobiliari/constructori și kitsch-arhitecții preferă locuri mai ”cu vad”, pe la oraș, municipiu, capitală. Da, prin Săcădate realizezi că noroiul contează prea puțin față de ceea ce poți vedea.

Am plecat din Săcădate o dată cu microbuzul cu elevi. Și cu impresia că valorile istorice ale satului supraviețuiesc aici prin preoții bisericilor, indiferent de e luterană maghiară sau ortodoxă română. Ce săî mai spunem? Că o plimbare la Săcădate merită făcută așa, într-un weekend, în loc de tradiționalul grătar înghesuit în parcarea la Curmătură, meciul de la teveu ori datul în stambă prin cluburi și cafenele. Plus că așa se simt și oamenii aceia mai puțin uitați de toată lumea. ...Și am ajuns înapoi la Sibiu, ca totdeauna, cu promisiunea de a reveni. Sperăm să ne-o ținem.