Anchete şi torturi în "Grădina Martirilor" din Sibiu

Temniţe puţine, infractori mulţi şi uite aşa grădina în care odinioară se plimba Affra Altemberger s–a transformat în loc de tortură. Se întâmpla pe la 1700, când ţărani, hoţi, vrăjitoare sau sodomiţi erau anchetaţi şi torturaţi în Grădina Martirilor, un loc pe unde astăzi vă puteţi plimba în linişte căci face parte din Muzeul de Istorie Casa Altemberger din Sibiu.

Aţi vizitat Lapidariul antic şi pe cel medieval, aţi studiat cu atenţie armele şi v-aţi imaginat că asistaţi la o întrunire cu magistratul oraşului? Atunci poate nu ar strica să poposiţi câteva minute şi pe urmele Affrei Altemberger, să vă imaginaţi că beţi o cană cu ceai cu doamnele patricienilor din Sibiu sau că vă aşezaţi pe o bancă în Grădina Martirilor, unica grădină de acest tip din Sibiu. Se găseşte în Casa Altemberger, sediu al Muzeului de Istorie din cadrul Muzeului Naţional "Brukenthal".

O reşedinţă pe măsura a două averi reunite

În jurul unei curţi de 676 metri pătraţi şi-a construit Thomas Altemberger casa ce depăşea în dimensiuni toate clădirile înconjurătoare. Şi-a permis acest lux, având în vedere faptul că în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. Thomas Altemberger a fost timp de 20 de ani primar al oraşului şi, în plus, avea moşii întinse şi era arendaş de mine de aur: „În perioada amintită, Thomas Altemberger atingea apogeul puterii şi bogăţiei, fiind proprietar al unor moşii în Alba şi Târnave, arendaş al camerei de la Baia de Arieş (în perioada 1486-1491 a scos din mine aur în valoare de 6.000 de guldeni), arendaş al vămii regale în 1475. La sumele ce proveneau din arendăşie s-au adăugat cele din comerţul cu plumb şi dota soţiei. Puterii financiare i se adăuga cea politică prin atribuţiile funcţiei de primar şi, în doi ani, jude regal", scrie Petre Beşliu în „Primăria Veche din Sibiu - casa, oamenii, muzeul”.
Se pare că ridicarea edificiului ar fi început după căsătoria lui Thomas Altemberger cu Affra de Salzburg, doamnă provenind dintr-o familie cu mari posibilităţi financiare şi moştenitoare a unei averi frumoase şi de la primului ei soţ, decedat. Faptul că uniunea celor doi a însemnat şi o importantă unire a două averi impresionante se vede şi din alăturarea blazoanelor celor doi soţi în puncte cheie ale reşedinţei, deşi "Alăturarea blazonului soţiei cu cel al soţului nu este un fapt comun în societatea medievală sibiană." (Petre Beşliu)
Având asemenea posibilităţi financiare, familia Altemberger nu s-a dat în lături în a-şi ridica o reşedinţă care să depăşească normele vremii. Aşa se face, de pildă, că locuinţa avea puternice elemente de apărare; totul se explică prin contextul socio-economic: incendiul din 1469 a afectat porţile oraşului, iar pericolul otoman obliga la întreţinerea turnurilor, la amenajarea unui sistem de apărare eficient, iar o reşedinţă ridicată de un om potent financiar putea servi şi oraşului.

Lapicida şi Altemberger, sculptaţi în piatră

Dar familia Altemberger a vrut să aibă nu doar o reşedinţă cu elemente defensive, ci una confortabilă. Aşa că aici existau camere încălzite de locuit, spaţii pentru reprezentare, camere pentru slujitori şi pentru igiena personală şi anexe gospodăreşti şi....o grădină, aşa cum cerea moda vremii. "Un spaţiu intim, asemănător grădinilor din spaţiul mediteranean, a fost obţinut prin nivelarea terenului dinspre terasă. În cartierul patricienilor din Sibiu era o adevărată modă a grădinilor familiale", scrie Petre Beşliu.
Dar nici grădina nu putea fi una oarecare, aşa că aici s-a amenajat o loggie dominată de busturi umane, cheile de bolta au luat forma unor blazoane, iar stâlpii şi probabil bolta loggiei erau pictaţi, spune cercetătorul sibian. Picturile au dispărut demult, dar blazoanele celor doi soţi se văd în loggie; la fel şi chipurile sculptate în piatră ale lui Thomas Altemberger şi Andreas Lapicida, celebrul pietrar care a realizat lucrarea.
După moartea soţului ei, Affrei i-a fost tot mai greu să administreze moşiile şi, totodată, să facă faţă proceselor legate de moştenire, pentru că ea a fost nevoită să împartă averea lăsată de soţ în mod egal cu copiii ei şi cu copiii născuţi în prima căsătorie a lui Thomas Altemberger. Aşa se face că, cel mai probabil, Affra a trebuit probabil să-şi vândă cea mai importantă casă unui localnic bogat cum a fost Nicolaus Proll, jude regal, sau lui Johannes Lulay, cu care se pare că Affra s-a şi căsătorit după moartea lui Thomas Altemberger.

Infractori şi pedepse, în Grădina Martirilor

Şi a fost reşedinţă nobiliară până în 1545, când clădirea a fost cumpărată de magistratul oraşului, devenind sediul Primăriei Sibiu. Totul s-a întâmplat după moartea lui Marcus Pemfflinger, mort în 1537 în război. Averea şi-o risipise pentru a contribui la întreţinerea armatei lui Ferdinand de Habsburg, aşa că pentru ca imobilul să nu intre pe mâna creditorilor, consilierii cetăţii au hotărât să cumpere reşedinţa la suma cerută de familia defunctului.
Primarul, administratorul oraşului, judele regal, senatori şi centumviri toţi s-au plimbat prin curtea, grădina şi încăperile noii primării. Dar nu doar aleşii oraşului pătrundeau în impunătoarea clădire, ci şi răufăcătorii pentru că în subsolurile primăriei funcţiona şi o închisoare. Aici au ajuns femei acuzate de vrăjitorie sau de infidelitate, hoţi, dar şi oameni de vază, precum comitele Johann Sachs von Harteneck, senatorul Coloman Gottzmeister sau soţia sa necredincioasă care a ucis doi nou-născuţi şi i-a îngropat în pivniţă.
Închisoarea era găzduită de subsolurile clădirii, dar prin secolul al XVIII-lea când infractorii s-au înmulţit, iar răzvrătirile românilor erau tot mai multe, temniţa a fost extinsă. Aşa se face că documentele vremii consemnează că "în 1729 ţăranii din Cornăţel au fost închişi în grădina din spate a clădirii", adică în grădina în care se plimba altădată Affra. Şi interogatoriile se făceau tot aici, aşa că în 1770, magistratul oraşului a dat ordin să se ridice o gheretă din lemn, pentru interogatoriile desfăşurate de  secretarul judiciar. În aceste timpuri a primit locul numele de Grădina Martirilor, pentru că aici se desfăşurau interogatoriile, aici se aplicau pedepsele uşoare, corporale, Piaţa Mare fiind preferată în continuare pentru pedepsele capitale.


*Din moştenirea culturală a „epocii Altemberger” au rămas în patrimoniul Muzeului Brukenthal opt ducati din aur, bătuţi între 1482-1489.
* Pe forumul sibiul.ro, Georg Schoenpflug von Gambsenberg susţine că denumirea Grădina Martirilor a fost greşit încetăţenită, traducerea corectă pentru Märtern-Garten fiind Grădina de Tortură.