Poieniţa. Cu autopingeaua, pe urmele lui Andrei Budac

Poieniţa

Locuiesc în Găinari sau, „pe domneşte”, Poieniţa. Ştiu că odinioară satul lor era printre cele mai înstărite din Ţara Făgăraşului şi că odraslele lor erau printre puţinii copii de la sat ce mergeau la oraş să înveţe carte. Acum, abia mai sunt 15–20 de suflete, dar ţi–e mai mare dragul să poposeşti printre casele lor frumos văruite, ţi–e mai mare dragul să guşti din apa acelor multe izvoare pe care le are satul, ţi–e mai mare dragul să îl cauţi pe haiducul Andrei Budac la umbra copacului sau să descifrezi inscripţii de la 1884 pe zidul dărâmat al primei case parohiale. Aşa e drumul din Găinari la Poieniţa şi de la autopingea la maşina ce merge hurducat de la Cârţa la Poieniţa.

Mormântul fără erou

Clădirea fostei şcoli din sat

„Să veniţi în Poieniţa: să scrieţi cum aţi scris de Ţichindeal şi Săsăuş. Că merită satul. Şi vin să vi-l arăt şi să vă povestesc despre cum e Poieniţa noastră”. O voce necunoscută la telefon, un om care avea un singur gând: să ajungem în Poieniţa şi să scriem despre Poieniţa. Omul se numeşte Laurenţiu Nicodin, s-a născut şi a crescut în Găinari, a plecat din sat, a plecat din judeţ şi acum, la pensie fiind, se întoarce acasă. Nu în Găinari, ci în Poieniţa, cum se numeşte satul de prin anii `60 încoace. Dorinţa i-a fost îndeplinită, aşa că într-o zi am ne-am pornit la drum: nu cu „autopingeaua”, cum avea să ne zică veterana satului, ci cu maşina.

Copii?! Cât să-i numeri pe degetele de la o mână

De la Sibiu e drum întins spre Braşov, doar să nu uitaţi să cotiţi la stânga spre Cârţa. De aici, urmaţi indicatorul spre Nou Român şi, apoi, tot înainte spre Poieniţa. Fără asfalt, dar drumu-i bun. În capu` satului, viraţi la dreapta şi opriţi: dacă ajungi în Poeniţa, e musai să-l întâlneşti pe Andrei Budac.
„Pe aici era o potecă şi sus, în vârful potecii, era un păr unde avea Budac culcuşul: păru` lu Ionu` Oprii. Aici venea să se ascundă”,... spune Laurenţiu Nicodin, arătând dealul din partea dreaptă a drumului. Acum poteca lui Budac e inaccesibilă, părul nu cred că o mai fi, dar legenda e tot acolo. De la Budac încoace şi mai înainte de el, multe poveşti s-au ţesut în sat. Le spun bătrânii, dar nu prea mai are cine să le asculte. Numai vreo 20 de oameni mai locuiesc în sat şi mai toţi au trecut demult de vremea când mâinile îi ascultau, când puteau să lucreze pământul şi să-şi ridice case. Aşa se face că unii dintre locuitorii satului sunt "turişti estivali", adică iarna pleacă la oraş, la copii, iar vara, când e dusă zăpada şi e mort frigul, se întorc acasă, în Poieniţa.
Copiii din sat? Îi numeri pe degetele de la o mână şi parcă tot mai rămâne unul. „Avem două familii tinere de ciobani. Ei au copii, noroc cu ei, altfel nu vedeaţi niciun copil aici”, spune Laurenţiu Nicodin. Dar copiii nu au dispărut de ieri, de azi din Poieniţa, ci de ani buni, parcă de peste 20 de ani, şcoală nu se mai face Poieniţa, ci copiii au mers să înveţe carte în satele învecinate. „Odată ce s-a înfiinţat CAP-ul, oamenii au început să plece din sat că nu mai aveau ce face. Înainte de CAP, erau crescători de animale, ştiu că şi noi aveam vite, armăsari... Găinărenii erau cei mai înstăriţi oameni din Ţara Făgăraşului, iar satul avea cea mai mare densitate de intelectuali raportată la numărul de locuitori. Erau vremuri când din Poieniţa erau 4 copii la liceu şi din Cârţa, care e mult mai mare, nu era niciunul”, povesteşte omul, în timp ce descuie poarta şcolii. Clădirea a fost cumpărată tocmai pentru a fi protejată. Pentru a nu ajunge ruină într-un sat fără copii şi pentru a i se păstra arhitectura. Aşa se face că azi vezi uşi masive din lemn, bine lucrate, că în interior sunt candelabre specifice anilor `60, aşa cum le ştim din casele bunicilor. În rest, în şcoală e o linişte de-ai auzi un ac căzând, că doar nu mai sunt copii în şcoală şi nici nu vor fi curând. Cei 3-4 copii câţi locuiesc acum în sat de-abia au vârsta de grădiniţă sau nici atât. Aşa că nu se ştie dacă la Poieniţa vor mai alerga vreodată vreo 30 de copii prin curtea şcolii. Şi nici dacă vor mai fi 200, 300 de oameni cu putere de muncă, aşa cum se întâmpla pe vremea comunismului, când ăsta era numărul găinărenilor înscrişi în CAP.

"... aici nu mai stă nimeni..."

De la şcoală, o luăm încet la picior. În tihnă, că în Poieniţa timpul parcă s-a oprit în loc. Pe uliţă abia de întâlneşti un om sau vezi vreo maşină. Nu trecând, ci parcată cuminte la o poartă. Nu sună telefonul mobil, nu claxonează nimeni, iar soarele... soarele împrumută din lenea timpului care se odihneşte îndelung în Poieniţa şi urcă încet-încet spre amiază.
„Aici e o familie care locuieşte în Cluj... aici au stat două familii de maghiari... aici nu mai stă nimeni”... fiecare casă are povestea ei şi fiecare poveste e rezumată în câteva cuvinte: în a fi sau a nu fi casă locuită. Cele mai multe case cad, fără voia lor, în a nu fi locuite.
Deşi nu-i ţipenie de om pe uliţă, satul nu pare unul părăsit. Cei care vin vara acasă, în Poieniţa, şi-au zugrăvit casele aşa cum nici cei de la oraş nu o mai fac. Şi toate care sunt văruite, sunt văruite bine, adică păstrând arhitectura originală a locului. Nu au citit tone de cărţi, nu au asistat la cursuri despre importanţa păstrării identităţii arhitecturale, şi totuşi, într-un sat ascuns de ochii lumii, oamenii merită nota 10 la restaurare. Au făcut un singur lucru: ce au învăţat de la părinţi şi bunici. Aşa se face că aici polistirenul nu a acoperit anii gravaţi pe case, nu a distrus ancadramentele ferestrelor, aşa se face că Poieniţa are aspectul unui vechi sat românesc, aşa cum nu ţi-e dat să vezi adeseori.
E drept că sunt şi destule case părăsite, că unele abia se mai ţin pe picioare şi că în curând vor călca pe urmele stăpânilor şi vor fi pământ. Sau poate, cum timpul are răbdare în Poieniţa, vreun orăşean va vrea să fure ceva din liniştea timpului şi va veni să-şi cumpere casă taman aici, unde timpul stă în loc.
Forfotă e într-un singur loc din sat. La biserica veche, unde se fac lucrări de renovare. Biserica s-a ridicat între anii 1874-1882, dovedeşte o veche inscripţie păstrată pe piciorul mesei din altar, şi din păcate nu este monument istoric. Deşi ar fi meritat, la fel ca şi casa parohială din imediata apropiere. Casa a fost construită în aceeaşi perioadă, de preotul Huiu, şi, din păcate azi e o ruină. Bine că biserica nu va ajunge astfel. „Preotul nostru e un om tare cumsecade. Se străduieşte mult pentru sat şi pentru biserică. Şi la primarul din Cârţa am avut ajutor”, precizează Laurenţiu Nicodin, în timp ce deschide uşa celei de-a doua biserici a satului. Un interior simplu, amenajat în stil greco-catolic. Aici se oficiază acum serviciul religios.

Mormântul fără erou

Ieşim din biserică şi, de pe scările lăcaşului, Laurenţiu Nicodin ne arată undeva pe dealuri o cruce; e crucea de pe Gruiu mare, pusă acolo de găinăreni în urmă cu câţiva ani: ”Ziceau oamenii că dispare Poieniţa. Că moare satul, într-o zi am mers pe Gruiu mare şi am pus crucea ca să se ştie că atâta timp cât va fi crucea pe deal, va fi şi Poieniţa. Seara stau mă uit şi la cruce şi la Transfăgărăşan. De aici din sat se văd farurile maşinilor, e ca un dans al luminilor”. Şi când povestea-i gata, o alta începe: cea a lui Laurean Popa, mort în cel de-al doilea război mondial.
De la biserică o iei din nou agale pe uliţe şi tot apăsând pe butonul declanşator al aparatului de fotografiat, zăreşti prin obiectiv un acoperiş micuţ şi anul 1909, înscris pe el. Emilia Banciu e stăpănă pe curte; are 83 de ani şi a prins vremurile când în cuptorul de 102 ani se făcea pâine. De vreo 30 şi ceva de ani nu a mai aprins nimeni focul. Dar femeia se îngrijeşte de el, la fel ca şi de casă. „Le-am zugrăvit o ţâră, că erau urâte. Cum să nu le faci?!”, spune nana Emilia în timp ce ne pofteşte în casă. O cameră simplă, cu grinzi în tavan, tare curată şi cu toate bine aranjate, semn că, în ciuda celor opt decenii, femeia nu şi-a pierdut nici hărnicia, nici pasiunea lucrului bine făcut.
Nana Emilia e vestită în sat: a făcut verşuri pentru mai toţi morţii satului. Şi s-a cântat şi după Laurean Popa, eroul mort la Hădăreni. A trecut mult de atunci, dar îşi aminteşte încă de cum „l-au îngropat” părinţii pe Laurean. „Apoi, Laurean nu e îngropat aici, că nu i-au găsit trupul. Dar părinţii au scos pălăria lui, au pus un scaun în curte şi au făcut slujbă pentru el. Tot satul a fost şi mai toţi au zis câte-un cuvânt la verşul pentru el”, povesteşte bătrâna cu ochi înlăcrimaţi, apoi începe să murmure uşor: „Fost-am doi fraţi la o mumă/ Ca doi brazi într-o tulpină/ Fost-am floarea tinereţii/ Douăzeci de ani ai vieţii. / Vint-o timpul de plecare/ Şi ordinu` de chemare/ Ţara să ne-o apărăm/ Şi sâmbătă să plecăm./ Mi-a părut rău după sat,/ Pe duminică-am lăsat,/ Pe duminică seară/ C-a fost Sfânta Elena/ Şi-a fost ziua lui maica./ Duminică dimineaţa / Din pat nu m-am fost sculat/ Şefu la noi a intrat/ Şi cu patu` puştii o dat./ Mulţumesc şi-mi pare rău /C-am murit şi sunt erou./ Frate drag şi mult iubit/ Pe tine te-am părăsit/ Te-am părăsit cu mult dor/ Iubitul meu frăţior/ Eu mă rog, frate, de tine/ Să-mi grijeşti părinţii bine /Că le-a rănit inima,/ Frate dragă, moartea mea”.

Fără magazin, da` cu izvoare multe

O lăsăm pe nana Emilia în urmă şi, din vorbă-n vorbă, cu ochii după câinii satului, ajungem în curtea Eugeniei Stănuleţ. E cea mai „tânără” din sat, aşa cum bine mărturiseşte cu mult umor. Are multe de povestit din cei 89 de ani şi 8 luni ai ei şi are multe de făcut, aşa că deşi copiii o ceartă, nu are astâmpăr şi toată primăvară, şi toată vara, şi toată toamna trebăluieşte prin grădină. „Până mă poci purta, nu merg de acasă. Iarna stau la Victoria, da cum dă primăvara vin aici. O am pe vecina, mai mică numa` cu două zile decât mine, ş-apoi tot povestim amândouă... Când am venit aici, era un sătuc aşa frumoooos... acum, colo-colo mai e câte unu”, oftează femeia.
În Guşteriţa s-a născut şi a ajuns în Poieniţa că s-a măritat cu un găinărean. Aici locuieşte de zeci de ani; aici şi-a crescut copii; aici îi vin nepoţii şi strănepoţii. Copiii ei au făcut câteva clase în sat, apoi mergeau zilnic la Cârţa să înveţe carte: ”meream cu autopingeaua, cu ce să merem... – zâmbeşte femeia. Sau mai puneam câteo căruţă şi îi duceam pe rând. Acum nu mai-îs copii, da` am două berze, acolo în cuib (spune femeia arătând spre stâlpul din faţa porţii), cu ele vorbesc”... Îi place în Poieniţa că aici e casa ei, îi place în Poieniţa că i-e dragă liniştea, dar când e prea multă linişte se duce la Sibiu. Are o "gaşcă" acolo, de copii, nepoţi şi prietene şi cu gândul la ei, ne face, acum, cu mâna din poartă.
Coborâm înapoi pe uliţele satului şi ne oprim la izvor. Aaa, să nu uităm. Sunt vreo 5-6 izvoare în sat şi din toate poţi bea apă liniştit: oriunde te prinde setea, la biserică, în capu` satului, se găseşte un izvor. E bună apa găinărenilor, mai ales dacă nu vrei să-ţi iei rămas bun înainte de a urca pe dealurile ce înconjoară satul sau înainte de a arunca o privire la ferma din sat. Da, aţi citit bine, într-un sat cu 20 de oameni, un alt om a făcut o fermă şi zilnic zeci de litri de lapte se transformă în kilograme de brânză. Martin Muller, sas plecat în Germania, s-a întors şi a făcut ferma: "E tare cumsecade domnu` Martin şi buni sunt şi oamenii lui", spun oamenii din sat. că doar de ce să nu le mulţumească: în sat, magazin nu e şi ei, Cristian, inginerul, şi soţia lui, Doris, le cumpără şi le aduc în sat tot ce au nevoie. În satul atestat la 1357 nu e magazin, nu e semafor, maşinile sunt abia "picurate" şi timpul stăt în loc. E Poieniţa, satul în care mergi cu autopingeaua să îl cauţi pe Andrei Budac, satul în care afli că numele de Găinari i-a fost pus pentru că aici era o crescătorie de găini a Mănăstirii cisterciene de la Cârţa.