Monumente istorice: Afară–i vopsit gardul, înăuntru...

Scriam în urmă cu patru ani despre Sibiul care se ascunde în spatele faţadelor primenite ale centrului istoric. Descopeream atunci tomberoane ce te îmbătau cu mirosuri pestilenţiale, elemente decorative făcute una cu pavajul, blazoane mascate de conducte, contoare şi aparate de aer condiţionat. Adică monumente istorice. Monumente istorice din inima Sibiului. Am bătut din nou la porţile lor în Piaţa Mică, în Piaţa Mare şi pe bulevardul Nicolae Bălcescu. Acelaşi bun–venit. Nedorit.

Nu ştiu cum vizitează turiştii Sibiul, dar sincer sper că nu sunt prea curioşi sau că nu sunt într-atât de curioşi încât să deschidă porţile, să studieze ancadramente şi blazoane, uşi vechi de 200 de ani sau inscripţii de pe la 1600. Ar fi păcat, pentru că ar pleca având gustul amar al unei „bogăţii” la care nu se aşteptau. Din păcate, în multe dintre aceste curţi îşi face loc proverbul „Afară-i vopsit gardul, înăuntru - leopardul”, iar restaurarile făcute de Ministerul Culturii, pentru a întâmpina cum se cuvine Capitala Culturală Europeană, au depăşit cu greu trei metri de la poarta de intrare în curţile monumentelor istorice. Cu siguranţă, Sibiul arată mai bine decât arăta în anii '90. Aşa este şi totuşi, departe de ochii „indiscreţi”, monumente din Sibiu se târăsc cu greu prin viaţă, biruite fiind în lupta cu rugina, cariul şi igrasia.

Acasă, la primari şi comiţi

Prima casă în care intrăm este a Universităţii Săseşti, sau Casa Hecht, din Piaţa Mare. De cum deschizi uşa, păşeşti pe un pavaj de lemn. Da, aţi citit bine, dalele din această curte sunt de lemn şi au ceva vechime. Facem câţiva paşi în curte cu privirile pierdute după ancadramente, detalii arhitecturale gotice şi renascentiste, dar nu ai timp să cercetezi prea mult casa primarilor Hecht şi Waida, că unul dintre locatari încearcă să-ţi comunice prin limbajul semnelor că numai grupurile de turişti sunt binevenite aici şi că ar fi bine să ne mutăm interesul în altă parte. Zis şi făcut, dacă aşa cere ospitalitatea românească. Şi ne mutăm în casa unui comite, în cea a lui Haller. Mirosul înţepător şi imaginea gunoiului mustind în tomberoane sunt primele „cuvinte” de bun-venit. Le trecem cu vederea pentru că acest monument e o comoară pentru cel pornit să caute prin mrejele istoriei. Ancadramente originale în intrarea acoperită a curţii, o uşă de pivniţă ce pare să tot numere câteva sute de ani, iar sus pe acoperiş - bonus – un turn de plan cum mai rar vezi la Sibiu. Vestea bună e că aici, reabilitările s-au întins pe o suprafaţă puţin mai mare, aşa că doar dacă mergi până spre fundul curţii vezi balustradele din lemn (la etaj) înnegrite de ploi şi vânt. Dar norocul nu ţine prea mult: pe scările ce duc în casă, paşii primarului Haller sunt ameninţaţi de tencuiala plesnită, de mucegaiul care urcă şi tot urcă pe pereţi, de bucăţile de trestie ce se zăresc prin tencuiala căzută... Din secolul al XV-lea până astăzi, casa a avut destule de pătimit şi încă mai are... dar ne concentrăm atenţia spre blazonul lui Haller sculptat pe un pilon al balustradei,  pe anul 1859 scrijelit în piatră.

De la Brukenthal citire

Şi dacă tot suntem în zonă, facem câţiva paşi şi pe strada Avram Iancu. Nefericită alegere, căci pe partea stângă a străzii îţi zîmbesc trist vreo două monumente istorice cu faţade scorojite. Nici în curtea lui Michael Brukenthal (aceeaşi stradă Avram Iancu) nu e mai mare veselia. Imobilul nu a văzut bidineaua de ani sau de decenii bune. Noroc cu păsările care au dat o mână de ajutor şi au aşezat dâre albe pe conductele negre. Aici timpul a încremenit în loc, nu în secolul al XVIII-lea când casa vedea baluri, trăsuri şi rochii cu crinolină, ci în anii comunismului, dacă e să ne luăm după uşile gri cu gratii şi lacăt. Facem abstracţie şi urcăm scările: ferestre oarbe, tavan căzut, o mână de ciment aruncată cum-o-da-Domnul între crăpături, basoreliefuri de pe care zugrăveala albă se desprinde, balustradă de feronerie mâncată de rugină.

Sibiul care dispare

Din casa Brukenthal ne mutăm în Piaţa Mică, locul care, ca şi data trecută, primeşte cel mai scăzut punctaj. Poate vă miraţi, dar să nu uitaţi că aici există imobilul de la nr. 22 şi cel de la nr. 26. Îi las colegului "plăcerea" de a scrie pe larg despre imobilul cu nr. 26 şi mizeria de nedescris care zace, în curte, în spatele unui banner foarte atrăgător. Un sfat: nu vă aventuraţi prea mult cu cercetarea; aţi putea avea surpriza unei prăbuşiri de teren! Priviţi mai bine în jur la mulţime de indicii care arată că acolo a existat odată o casă, una care s-a prăbuşit.
Tot rapid, dăm o fugă în Piaţa Mare nr. 22. Mare contrast aici. Faţadă bine pusă la punct şi băi amenajate cu gresie şi faianţă în interior pe partea dreaptă, versus -o ramificaţie de schele de lemn şi fier menite să mai susţină ceva dintr-o construcţie care şi-a pierdut demult pereţii. Această împletire de schele şi acoperiş căzut nu aveţi cum să o rataţi: asigură privileştea din partea stângă. Dezolarea şi mizeria domnesc şi în grădina din spatele imobilului, dar şi în pivniţa prin care cobori pentru a ajunge la grădină. Un amănunt: în această pivniţă sălăşluiesc mai multe gunoaie decât în tunelurile Sibiului; din fericire n-am întâlnit niciun guzgan. Şi ar mai fi ceva de precizat: urcând spre etajul clădirii, am văzut şi cum se astupă crăpăturile: cu o mână de ciment atuncată la întâmplare. Poate sunt ceva specialişti prin curtea imobilului şi ar putea da un sfat...
Şi acum un ton puţin mai optimist, pentru scurt timp e adevărat. Pe str. Bălcescu nr. 16 lucrurile s-au mai schimbat: grămezile de plăpumi, perne şi piese de mobilier care ne întâmpinau la etaj acum trei ani au dispărut. Parcă ţi-e drag acum să cercetezi feroneria balustradei sau mozaicul din pavaj, dar nu şi ţevile de centrală ce ies prin uşi de lemn.
Ne încheiem călătoria în lumea statuilor: nu ştiu cât de importante sunt statuile cu pricina pentru specialişti, dar ştiu că ele fac parte din farmecul a două case din centrul Sibiului. Prima dintre ele e tot pe corso (nr. 30) şi le era dragă fotografilor pentru statui şi pentru tavanul de sticlă. Gust amar: tavanul de sticlă a fost o povară prea grea pentru timpurile noastre în care alpinismul utilitar e o sintagmă ce parcă nu s-a inventat. Ochiurile de sticlă au dispărut, a dispărut şi praful de pe ele, iar în urmă se deschide cerul printre ramele de fier ale tavanului de altădată. Sub ele: cele două statui; acelaşi strat de praf le este prieten. Să nu vă faceţi iluzii că cineva le va şterge: intrarea spre ele e blocată cu un lacăt mărişor, cu zeci de mese şi scaune dezmembrate ce aşteaptă să devină terasă  pe centrul Sibiului. Şi încă ceva. Nici nu mai vezi ancadramentele sau alte elemente decorative ale intrării acoperite: atâtea minunăţii ale lumii contemporane le fură supremaţia, că doar turiştii asta vor să vadă - aparate de aer condiţionat, contoare, ţevi, burlane.
Vă promiteam două imobile cu statui, aşa că poposim şi pe strada Mitropoliei nr. 28. Intraţi în curte şi urcaţi scările din dreapta! Vă vor întîmpina Iarna, Vara şi Toamna sub înfăţişarea a trei statui, din teracotă, cred. Soclul din lemn al Primăverii e acolo şi îşi aşteapta locatara, care nu se mai întoarce. Şi Iarna e cam tristă: în urmă cu ani şi ani şi-a pierdut capul (la propriu). Tot după ani, a primit un altul: unul alb, din ghips, în contrast cu trupul închis la culoare.
***
În final, o concluzie personală: monumentele istorice în care îşi desfăşoară activitatea diferite firme sunt în general mai bine întreţinute decât cele în care locuite de familii. Dar, mulţimea plăcuţelor te împiedică să vezi până şi numărul casei pe care o vizitezi. Şi tot din ciclul "se poate" vă dăm şi două exemple pozitive. În Piaţa Mare, într-o curte "locuită" de multe firme, am avut parte de surprize plăcute: o curte îngrijită, reabilitată, cu obloane şi ghivece cu flori de aceeaşi culoare, cu tomberoane mascate în lemn. La fel şi pe Avram Iancu nr.11.