Bătrânele doamne ale căilor ferate

Odinioară goneau în lung şi în lat; cunoşteau dealuri, munţi, câmpii; şi lumea le cunoştea, le aştepta sosirea şi le saluta cu fluturări din mâini. Ani buni s-au numărat printre cele mai importante, mai binecunoscute şi mai populare „personaje”. Acum au parte de o binemeritată odihnă: nu mai pornesc să cucerească lumea, dar lumea, deja cucerită, vine uneori să le vadă. Sunt locomotivele cu aburi care au poposit pe şinele din muzeul organizat în cinstea lor la Sibiu.

Unii le caută cu privirea atunci când circulă cu vitezomana Săgeată albastră; alţii fac o escală la depoul din Sibu, special pentru ele; alţii trec indiferenţi, fie pentru că s-au obişnuit cu prezenţa lor, fie pentru că habar nu au de uriaşii negri încremeniţi pe şine. Câteva zeci de locomotive cu aburi s-au oprit în muzeul în aer liber, deschis în urmă cu 14 ani la Sibiu. Aici am ajuns şi noi într-o dimineaţă, în căutarea bătrânelor doamne ale căilor ferate.

Linişte de muzeu

De la Gara Sibiu până la Muzeul Locomotivelor cu Aburi e doar o aruncătură de băţ şi totuşi nu sunt mulţi cei care o străbat. Un panou alb, cu scris negru, te anunţă că ai ajuns la locul ţintă, că pentru un bilet plăteşti 3 lei, iar dacă vrei să fotografiezi trebuie să mai scoţi din buzunar încă 2 lei. Cum preţul e mai mult decât acceptabil şi curiozitatea mare, intri în muzeu. De un ghid ai avea nevoie, dar cum el nu se iveşte, recurgi la explicaţiile colegului. Şi turul poate începe. De fapt a început deja, pentru că încă de la intrarea pe poarta pe care stă scris Depoul Sibiu, ai parte de prima întâlnire cu una dintre bătrânele doamne. E o locomotivă de linie îngustă (seria 384-001 pentru cunoscători!). Acum se odihneşte liniştită, dar o plăcuţă înnegrită de vreme şi vremuri te avertizează că această bătrână doamnă nu a avut întotdeauna parte de odihnă şi în tinereţea ei atingea „Iuţeala maximă de 30 km/oră”. Nu pare mult faţă de killometrii pe oră ai unei Săgeţi albastre, dar locomotiva neagră vine din alte timpuri. Vreo trei locomotive asemănătoare te ghidează până la suratele lor strânse puţin mai încolo. Drum scurt, parcurs în linişte. Nimeni nu te întreabă ce faci, unde mergi, fiecare îşi vede de treaba lui, aşa că şi noi ne vedem de-a noastră şi de interesul pentru uriaşii negri de pe şine. Cei mai mulţi dintre ei sunt aliniaţi pe două şiruri faţa-n faţă, chiar lângă clădirea depoului.

Iuţeală maximă

 Grupul compact al uriaşilor negri e deschis tot de o locomotivă de linie îngustă, dar, spre deosebire de surata ei de la intrarea în muzeu, ea a câştigat niţel în viteză şi afişează mândră o iuţeală maximă de 40 km/oră. Vecina ei îi taie însă supremaţia şi multele-i roţi, mari şi mici, vreo 16 la număr, te anunţă că această locomotivă e şi mai iute. Nu are cum să-ţi-o doveadească, dar încearcă să te facă curios şi să-ţi pună imaginaţia la lucru: scările te îmbie să urci în locomotivă, iar o uşă mai mică, deschisă, te face să-ţi doreşti să vezi pe cineva aruncând cărbuni pe foc. Dar cum nimic din toate astea nu se întâmplă, te mulţumeşti să citeşti anul înscris pe roţi -1917, să treci la locomotiva următoare, una cu iuţeală de 65 km/oră, să cercetezi cu privirea un tender şi să încerci să faci abstracţie de gunoaiele care „veghează” odihna locomotivelor. Şi nu sunt puţine gunoaie, din păcate.

Active în urmă cu o jumătate de secol

 Un alt şir, alte locomotive. Sunt puţin mai tinere, dar dacă nu se înscriu în cursa pentru recordul de vârstă, nu se declară învinse în ceea ce priveşte mărimea sau puterea. Prima care-ţi atrage atenţia e o veche locomotivă militară germană, iar lângă ea se găseşte o alta care se arată extrem de harnică şi se laudă cu 80 km/oră. La o măsurătoare cu ochiul are peste 4 metri înălţime şi peste 25 lungime, aşa că ea se află cu siguranţă în topul preferinţelor celor care vin să-şi exerseze îndemânarea la fotografiat. Apă - 9 metri cubi, cărbuni - 3 tone, iuţeală - 60 km/oră, Henschel 1924, iuţeală - 73 km/oră... fiecare locomotivă se prezintă cu cea are mai bun. Iar unele îţi dau şi niscai indicii privind viaţa lor. Anii `50 sau `60 reprezentau perioada de glorie a unora, dacă e să ne luăm după plăcuţele ce consemnează datele reviziilor. Altele zburau pe şine chiar prin anii `40... Şi tot un semn de viaţă e şi stema sovietică bine prinsă încă pe „fruntea” unei locomotive. O macara veche marca Ardelt, fabricată în 1934, ţine isonul locomotivelor la capitolul viteză şi te anunţă că iuţeala ei maximă de remorcare e de 65 km/oră. Locomotivă după locomotivă, fiecare are ceva doar al ei, fiecare pare că se străduieşte să-şi spună propria poveste trăită în anii în care a străbătut câmpii dealuri, munţi. Deocamdată doar noi le descifrăm poveştile de pe corpurile mari, negre, şi de pe tăbliţe. Suntem singurii vizitatori ai muzeului aşa că liniştea defineşte spaţiul în care bătrânele locomotive se odihnesc. Şi dacă vizitatorii nu se înghesuie, locomotivele cele tinere nu uită de mătuşile mai bătrâne şi pline de mândrie trec pe lângă ele în căutarea aventurii pe kilometri şi kilometri de şine.

Placa turnantă

Ai venit să vezi un muzeu al locomotivelor cu aburi, dar ai parte de un... bonus. Acţiunea se petrece lângă clădirea depoului, unde vreo 4-5 locomotive de culoare gri stau frumos aliniate în aşteptarea momentului când vor părăsi „garajul”. Una e mai norocoasă şi în câteva minute le va aminti locomotivelor-mătuşi de anii tinereţii lor. Stă pe şinele din faţa clădirii depoului şi aşteaptă ca placa turnantă să se rotească până în dreptul şinelor ei. Nu ajungi cu număratul prea departe şi placa se aşează în faţa şinelor: plină de ea, locomotiva îşi ia uşor avânt şi trece pe placa turnantă. O altă mişcare circulară şi şinele plăcii turnante se întâlnesc cu cele ale liniei ferate ce ajunge până în gară şi se prelungeşte apoi pe kilometri mulţi. Şi gata, locomotiva a părăsit depoul, a trecut de bătrânele doamne şi puţin mai încolo se pregăteşte să fie capul convoiului de vagoane. Dar cum curiozitatea de a cunoaşte bătrânele locomotive e mai mare, pornim din nou în căutarea lor.

 În ţara... câinilor

Şi liniştea se accentuează tot mai mult, nu mai întâlneşti nici măcar un mecanic de locomotivă, nici ţipenie de om. În apropierea depoului unde se odihneşte Săgeata albastră, câteva vagoane vechi şi câteva locomotive, la fel de vechi şi ele, au încremenit pe şine. Curiozitatea te mână înspre ele, treci printre gunoaiele împrăştiate şi eşti cu ochii-n patru la apariţia altor vizitatori mai puţin doriţi: câinii. Apuci să cercetezi cu privirea niscai locomotive, dar când să te apropii de nişte vagoane, te laşi păgubaş. Sunt straşnic păzite de vreo 5-6 câini ce se ridică iscoditori dintre mărăcini. Aşa că vizita la muzeu se încheie brusc şi te gândeşti că altădată le vei cunoaşte mai bine şi pe celelalte bătrâne doamne ale căior ferate.

Muzeul de locomotive cu aburi Sibiu a fost inaugurat în 1994 şi prezintă 35 de locomotive cu aburi, 2 macarale cu aburi şi 2 pluguri cu aburi fabricate între anii 1885 - 1958 la uzinele: Domeniilor Reşiţa, Henschel, Uzinele 23 August Bucureşti, Schwartzkopff Berlin, Viena Neustadt, Florisdorf Viena, MAV Budapesta, Orestein Koppel, Soc. Franco Belgiană Croyere, Borsig Berlin, Hannoversche Linden, Balwin din SUA, Skoda Plzen, Machinenbauanstalt F. Schichau, Uzinele Malaxa Bucureşti, Chrzanow Polonia, Krupp Germania, Ardelt Eberswald, VGBH S. Siclim Suedia. Cele mai vechi exponate sunt două locomotive construite de Viena Neustadt în anii 1885 şi 1896. (www.sibiu.ro)

În România, prima locomotivă cu aburi a fost construită în 1872, la uzina din Reşiţa. Locomotiva avea ecartament îngust şi a fost construită după proiectul lui John Haswell..