Deportată în Uniunea Sovietică

20 de ani şi jumătatea avea Maria Dietrich când a ieşit pe poarta casei părinteşti pentru a fi deportată în Uniunea Sovietică. Se întâmpla în 13 ianuarie 1945 şi s–a întors acasă pe 15 octombrie 1949, după patru ani şi nouă luni petrecuţi în lagărele sovietice, în vagoane de marfă, după patru ani şi nouă luni în care a spart cărămidă, a muncit în cariere de nisip, a dormit pe jos, fără foc, pe timp de iarnă, după patru ani şi nouă luni în care a răbdat şi de foame, şi de frig, şi din cauza păduchilor. Acum, Maria Dietrich se numeşte Maria Chera, are 87 de ani şi s–a întors în casa părintească din Miercurea Sibiului. Despre anii petrecuţi în Uniunea Sovietică vorbeşte cu mult mai multă linişte de cât te–ai aştepta, dar e o linişte ce vine din puterea pe care a câştigat–o acolo, în Uniunea Sovietică, în lagărele ce nu au reuşit să–i ucidă speranţa că într–o zi va fi mai bine.


Toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani şi toţi bărbaţii cu vârste cuprinse între 17 şi 45 de ani şi să fie mobilizaţi pentru a fi deportaţi în Uniunea Sovietică. Aşa suna ordinul dat la începutul anului 1945 şi care privea populaţia civilă de origine germană din România şi din alte ţări, foste aliate ale Germaniei în cel de-al doilea război mondial. Consecinţa? Zeci de mii de saşi şi şvabi au fost deportaţi din România pentru a ajuta la reconstrucţia Uniunii Sovietice. Printre ei s-a aflat şi Maria Dietrich, pe atunci o fată de 20 de ani. Acum, la 87 de ani câţi are, tanti Maria Chera abia trădează suferinţa prin care a trecut. Despre ce i s-a întâmplat vorbeşte liniştit, ba chiar îşi presară spusele cu întâmplări hazlii din acele vremuri... Cum de poate? Pentru că are în ea o putere şi un optimism pe care mai rar le întâlneşti. Le simţi din prima clipă în care calci pragul casei ei şi te aşezi la umbră, în curtea cu flori şi meri.

Două săptămâni într-un vagon de marfă

Ziua când a aflat că va fi deportată nu a uitat-o. De parcă totul s-ar fi întâmplat ieri, Maria Chera povesteşte cum un tânăr a venit într-o seară să-i spună ca în ziua următoare să se prezinte la Căminul Cultural, dar să-şi ia cu ea şi haine mai groase şi mai subţiri, mâncare pentru vreo două săptămâni şi... un fier de călcat. „Nu mi-a spus de ce să ia toate lucrurile astea, dar eu l-am întrebat ce să fac cu fierul de călcat în Ucraina, că m-am gândit că acolo mă duc. Mi-a spus că o să omor purecii cu el”, îşi începe Maria Chera povestea încă din uşa porţii de la uliţă.
Zis şi făcut, aşa că a doua zi, Maria, la fel ca mulţi saşi din Miercurea Sibiului, a mers la căminul cultural. Două zile au stat acolo până să plece spre Ucraina. „S-a zvonit că mai sunt partizani în munţi şi ei ar fi zis că dacă suntem duşi cu trenul până la Sibiu, ei pun dinamită la Podul Dracului că mai bine să se prăbuşească trenul decât să ne deporteze. Aşa că au adus ruşii camioane Molotov şi cu ele ne-au dus în Sibiu, iar de acolo am plecat mai departe”.
În Sibiu, Maria, alte fete din Miercurea Sibiului şi câţiva bărbaţi din aceeaşi localitate au fost cu toţii îmbarcaţi într-un vagon de marfă şi la nicio zi de stat acolo au luat deja păduchi. „I-am dus înapoi în Rusia”, spune zâmbind femeia. Au călătorit cu trenul zile întregi, până pe 2 februarie; au mâncat ceea ce aveau de acasă, iar să-şi facă nevoile zecile de oameni strânşi într-un singur vagon, bărbaţi au tăiat, cu bricege, o gaură în podeaua de lemn a vagonului, au înconjurat locul cu pături şi asta a fost toată toaleta în săptămânile de călătorie.
Dar apă, apă nu au avut nici măcar un strop. Nu se gândise niciunul dintre ei că nu vor primi nici măcar o cană cu apă. Ca să-şi astâmpere setea au băut zăpadă topită: „Deasupra vagonului era zăpadă şi când a început să se topească puţin, ne-am aşezat pe rând şi cum pica apa din streşină, luam fiecare şase picături. Stăteam cu lingura sub streşină şi număram: una, două, trei, până la şase picături. Atât aveam voie fiecare, apoi venea următorul la rând.
„Într-o zi, trenul a oprit undeva într-un câmp deschis şi totuşi era un sat aproape. Acolo ne-am dus să luăm apă într-o găleată în care un om ducea mâncarea la porci. I-am cerut-o şi ne-a dat-o; în găleata asta am luat apă”, continuă Maria Chera. În altă zi, tot undeva prin URSS, trenul a oprit din nou şi fiecare om a primit o feliuţă de carne: „era tare sărată şi îngheţată, şi unii au zis că ar fi cămilă. Nu ştiu ce-o fi fost, da n-am murit niciunul.”

Primul lagăr

Pe data de 2 februarie 1945 au coborât cu toţii din tren: bărbaţii şi câteva femei au mers într-un lagăr, iar ele, cele mai multe miercurence, în altul. „Un camion ne-a luat bagajele şi noi am mers pe jos într-un oraş, la despăduchere, spuneau ei. Dar nu ştiu ce despăduchere o fi fost, că după aia am avut şi mai mulţi păduchi. De acolo am mers vreo 7-8 kilometri pe jos până în lagăr. Era o cazarmă părăsită, unde fusese armata rusă.  Când am intrat, podeaua era goală, nici măcar paie nu erau, gemurile erau sparte şi am pus repede o pernă că era în toiul iernii şi nu era nici un fel de încălzire. Dacă am avut pat?! Da, podeaua! Fiecare fată avea o pătură şi câte zece fete am pus păturile împreună: cinci le-am pus jos şi cu cinci ne-am acoperit: stăteam ca sarmalele.”
Ca să aibă apă, trebuia să facă de santinelă toată noaptea pentru că doar atunci curgea apă la un robinet de afară. Aşa se face că două fete stăteau treze, luau apă în sticle, iar până dimineaţa mai sticlele toate erau sparte, atât de frig era în cazarma în care fetele dormeau.  Foc nu au făcut niciodată acolo, dar s-au bucurat în primăvară când ruşii le-au adus paie, iar mai târziu - nişte paturi ruginite.
Nici două zile nu au trecut de când fetele ajunseseră în lagăr şi până au fost duse la muncă. Nimeriseră într-o zonă minieră, aşa că au fost repartizate să muncească într-o uzină unde se prelucra minereul de fier. „Erau nişte cazane imense acolo şi erau căptuşite cu cărămidă. Ne-au dat târnăcoape şi noi trebuia să dislocăm cărămida. Altele puneau cărămida pe tărgi şi o duceau la vagoane. Spre sfârşitul lui februarie, ne-au pus să facem un şanţ ca să ducă o conductă cu apă la bucătărie. Sărea târnăcopul când dădeam cu el, atât de îngheţat era pământul”, adaugă femeia.
Cum arăta o zi în lagăr? „Trezirea era la 5 şi jumătate pentru că la ora 7 trebuia să fim la uzină şi mergeam pe jos până acolo vreo cinci kilometri. Mâncam la cantină şi munceam până după-amiaza. Ce mâncam? Ciorbă de varză şi varză călită, dar toate aveau gust de păcură. Zile întregi am mâncat numai varză. Varză am mâncat în prima zi, iar în a doua zi când am primit tot varză, am zis că poate mai rămăsese din ziua precedentă, tot varză am primit şi a treia zi şi a patra... se vede că rămăsese multă. O zi liberă aveam pe săptămână, pentru spălat şi pentru despăduchiat, că era plin de păduchi, de ploşniţe, de cloţani. Am suferit de frig şi de foame”, adaugă doamna Maria.
În primăvara lui 1945 a crezut că se întoarce acasă, dar nu a fost să fie aşa: ”în mai când a capitulat Germania, a venit ofiţerul să ne spună să ne îmbrăcăm frumos şi să ieşim în curte. Atunci ne-au spus că a capitulat Germania... şi cum stăteam noi acolo, în careu, deodată s-a auzit zgomot de avion în depărtare şi ofiţerii au fugit ca potârnichile în clădirea în care erau cazaţi, le era teamă de bombardament şi noi ne-am pus toate pe râs. A doua zi când ne-am dus la muncă, toate rusoaicele ne spuneau că s-a terminat războiul şi că plecăm acasă, dar n-am plecat.”
Luna iunie a aceluiaşi an 1945 a găsit-o la o carieră de nisip. A lucrat acolo alături de basarabeni, nemţi, ruşi prizonieri... iar numai Dumnezeu a avut grijă de ea, când viaţa i-a fost în mare cumpănă: „Într-o zi săpam o groapă adâncă... malul de pământ de afară era de trei metri. Ziceau fetele că sa facem o pauză, eu am zis să mai săpam că uite ce nisip frumos, vorbeam de parcă lucram pentru tata, dar aşa făceam atunci, că eram tare harnice şi nu ne întrecea nimeni din lagăr – spune femeia gânditoare. Fetele au ieşit groapă, iar eu eram cu piciorul pe scară, să ies şi eu. Atunci s-a surpat malul şi s-a prăvălit nisipul. M-a îngropat până la gât... au început fetele să urle, au venit bărbaţii să ajute şi m-au scos. Când au săpat iar groapa, au dat pe fundul ei de lopată şi hârleţ, amândouă cu cozile rupte. Dacă rămâneam în groapă şi nu dădeam să ies, aleluia, nu mai vedeam România”.

Patru ani în Dnipropetrovska

A fost dusă apoi în alt lagăr, în Dnipropetrovska. A turnat cărămidă în forme, a împins la roabă, până când într-o zi  un meşter a trimis-o la etajul I al clădirii să lucreze la presă: „Katia, o rusoaică foarte cumsecade, mi-a arătat ce am de făcut. Trebuia să ung cărămizile cu un ulei şi să i le dau unei alte fete să le bage în presă... La o lună după ce am ajuns acolo am primit 164 de ruble, nu uit niciodată ziua aia când a venit plata. Până atunci nu am văzut nici un ban”, adaugă femeia în timp ce ochii îi sclipesc încă de bucuria trăită în urmă cu 66 de ani. Şi povestea continuă: „În lagărul ăsta eram o mie de fete şi dormeam într-o hală golită de maşini: avem paturi supraetajate. Căldură? Era o conductă ce trecea prin hală, dar te puteai aşeza liniştit pe ea, că nu te ardea. Vă daţi seama cât de cald era. Ne părea bine să ne ducă la lucru, că acolo era mai cald”.
De foame a suferit, mai ales că iarna din `46 -`47 a fost foarte dificilă, iar vara dinainte a fost foarte secetoasă. „Am pus cartofi şi când ne-am dus să-i scoatem cei mai mari erau cât degetul mic; mulţi oameni au murit şi de la ruşi şi de la noi. În vara lui `47 s-au făcut de toate şi de Crăciun au retras cartelele, că toată mâncare era raţionalizată. Au dat liber la ulei, margarină, zahăr... Ţin minte că fiecare şi-a cumpărat atunci o pâine mare albă, aşa am făcut de Crăciun. În rest, nu sărbătoream nimic, nu ne-am gândit la asta.” Şi totuşi au existat şi momente de răgaz, duminicile mai ales, când fetele se strângeau toate să îl asculte pe un băiat din Ungurei care le cânta la acordeon: „Poluschka îi zicea şi aşa i-a rămas numele”.
Frică pentru viaţa ei nu i-a fost. "Ruşilor le era interzis să se atingă de noi, erau reguli foarte stricte  şi erau oameni cumsecade. S-a spus atunci că într-un lagăr a fost Ana Pauker care a venit să vadă cum ne e acolo, dar nu ştiu ,noi nu am văzut-o...”, mărturiseşte femeia. Pe femeile din URSS nu le-a uitat şi nici nu le va uită, pentru că toate erau cumsecade şi s-au purtat bine cu ele. Aşa că doamna Maria povesteşte de la Lena, o rusoaică ce ştia germană şi de la care a învăţat limba rusă, povesteşte de Tania, „o rusoaică aşa de frumoasă, şi de cumsecade... Într-o noapte când lucram, am ajuns la uzină şi era totul stins. Un singur bec ardea, acolo unde lucram noi. Era Tania care stătea sub bec şi cânta, ca un înger cânta”, zâmbeşte tanti Maria la Taniei din amintire.

„Doamne mulţumescu-ţi”

După aproape cinci ani s-a întors Maria Dietrich înapoi: „Noi nu ştiam că suntem daţi pe cinci ani şi s-a mai zis că poate ne întoarcem, aşa că nu mai credeam când auzeam de asta. Într-o zi, în toamna lui `49 a venit un băiat să spună că plecăm acasă, eu i-am răspuns să plece, să mă lase în pace, că arunc cu ceva după el. «Tu, Maia, să ştii că plecăm acasă», mi-a zis, dar eu nu am crezut că mă săturasem de minciunile astea. Nici nu a ieşit bine băiatul afară, că a intrat un polcovnic, un ofiţer, şi a zis: «Linişte, linişte! Fetelor numai şase zile vă mai duceţi la lucru şi apoi plecaţi acasă.» La ăsta nu putem să-i trântesc cu nimic în cap şi l-am crezut- povesteşte femeia râzând. Ne-au spus atunci să ne luăm alimente pentru drum şi dacă avem bani să ne cumpărăm şi încălţăminte că în România nu se găseşte nimic. În ultima zi când să plecăm ne-a chemat un colonel şi mie mia zis. «Maiechka, în ultima lună ai câştigat 1001 ruble. »
Aşa cum a plecat, într-un vagon de marfă, aşa s-a întors Maria Dietrich acasă. Până la Sighet a venit cu trenul, apoi, cu camionul: „Am ajuns pe 15 octombrie 1949, atunci am intrat iară în curtea asta, de unde ieşisem în 13 ianuarie 1945. Nu ştiu dacă mama ştia că venim, dar cred că a bănuit. Că auzise cu câteva zile înainte, în gară, că se întorc cei deportaţi.”
S-a întors acasă Maria Dietrich şi a luat viaţa de la capăt: s-a căsătorit cu omul ce-i fusese drag dinainte să fie deportată, s-a mutat la Bucureşti, a născut doi copii care i-au dăruit patru nepoţi, iar după zeci de ani s-a întors să trăiască în casa părinţilor ei.
***
În cei aproape cinci ani de deportare, Maria a avut rar veşti de acasă; abia după doi ani şi jumătate a primit primul semn de la părinţi: o carte poştală, sosită prin Crucea Roşie. „Le-am scris şi eu scrisoare înapoi, dar aveam voie să scriem doar 25 de cuvinte. Ce să scrii în 25 de cuvinte...” Nici în 2500 de cuvinte nu poţi rezuma cei patru ani şi nouă luni petrecuţi de Maria Dietrich ca deportată; şi nu poţi rezuma nici poveştile celorlalte zeci de mii de persoane deportate asemenea ei... Dar poţi să înveţi din puterea şi optimismul de care tanti Maria dă dovadă: „A fost o experienţă de viaţă şi ne-am descurcat bine... Doamne mulţumesc-ţi că acolo am învăţat că se poate trăi şi cu mai puţin, că se poate răbda şi de foame şi de frig.”


A fost deportată Maria Dietrich pe vremea când avea 20 de ani şi jumătate, iar fratele ei a avut aceeaşi soartă: era cu doi ani mai mic şi a fost dus în URSS şi el. „Când ne-au deportat, fratele meu lucra deja la spart piatră la Turnu Roşu, l-au luat direct de acolo. Noi am putut să ne luăm alimente, el nu. Pe el l-au deportat mai departe, nu am fost în acelaşi loc.”.