Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg: reşedinţa imperială transformată în muzeu

Aproape un secol a tot fost construit şi modificat Palatul de Iarnă al ţarilor Rusiei din Sankt Petersburg. Doar trebuia să fie o operă arhitecturală monumentală, demnă de o familie ce stăpânea peste 22.400.000 kilometri pătraţi, la sfârşitul secolului al XIX–lea. În consecinţă, palatul avea iniţial 1945 de geamuri, 1500 de camere şi 117 de scări. În plus, aici s–a scris marea istorie a Rusiei, de la încercări de asasinare a ţarilor şi ultimul mare bal al familiei imperiale la transformarea reşedinţei într–unul din cele mai mari muzee ale lumii. Aşa se face că la Palatul de Iarnă şi Muzeul Ermitaj îi întâlneşti pe Ecaterina cea Mare, pe Nicolae al II–lea, pe Leonardo da Vinci, Rubens, Rembrandt, Picasso, Henri Matisse, André Derain, Wassily Kandinsky etc.

Sankt Petersburg, Leningrad, "Capitala Nordului" – la toate aceste denumiri răspunde cel mai mare oraş nordic al Europei. A fost fondat de ţarul Petru cel Mare, în 1703, ca o "fereastră către Europa", şi a fost capitală imperială până în 1917.  Astăzi are 4,5 milioane de locuitori, iar centrul oraşului este sit protejat de UNESCO. Aici, în inima Sankt Petersburgului se găseşte unul dintre palatele de mare fală ale Rusiei: Palatul de Iarnă.

Istorie de trei secole şi jumătate

Povestea acestui palat începe însă din 1650, când familia imperială a lansat primele dezbateri legate de necesitatea construirii unei reşedinţe măreţe. Un prim rezultat a fost vizibil la începutul secolului al XVIII-lea când Petru I a dat ordin să se înceapă construcţia. Aşa s-a ridicat pentru început o simplă cabană, apoi  o casă de mari dimensiuni cunoscută sub denumirea de Primul Palat, având în vedere că ea se găsea pe locul ocupat azi de Palatul de Iarnă. Şi încercările de ridicare a fenomenalei reşedinţe au continuat cu cel de-al doilea şi cel de-al treilea palat, pentru ca în final să avem un al patrulea şi ultim Palat de Iarnă. Aşa se face că în 1753, arhitectul Francesco Bartolomeo Rastrelli i-a prezentat Ţarinei Elisabeta un nou plan, colosal, al Palatului de Iarnă. Şi lucrul a început pentru că ţarina vedea în imensa construcţie un simbol al prestigiului naţiunii şi al puterii imperiului.

Cu toate că au venit ani de război, că taxele asupra poporului au fost tot mai mari, ţarina nu a renunţat la visul ei şi în 1759, palatul era aproape finalizat. Pentru Elisabeta era însă prea târziu: ţarina murise cu câteva luni înainte, dar ştia deja că visul i se îndeplinea. Ecaterina cea Mare a dus munca mai departe şi, sub conducerea ei, palatul s-a mărit şi s-a transformat, prin adăugarea unei noi aripi pe care ţarina a botezat-o Ermitaj şi unde se retrăgea departe de îndatoririle de conducător al imperiului. Aici, ţarina îşi petrecea tot mult timp, într-un spaţiu deschis doar prietenilor apropiaţi şi interzis servitorilor.

 Şi tot aici a început să pună bazele unei impresionante colecţii de artă: între 1764-1781, Ecaterina cea Mare a achiziţionat lucrări impresionate, purtând semnătura lui Rubens, Rembrandt, Tizian, Rafael etc., iar cum la palat, lucrările de artă abundau a fost nevoie de construirea unor noi aripi: Vechiul Ermitaj, Teatrul Ermitaj.

Colecţia de artă a palatului a fost „asamblată” prin prisma hazardului, adeseori primând cantitatea şi nu calitatea. Multe lucrări au ajuns astfel la palat ca părţi ale unor colecţii mari, pe care ţarina le achiziţiona integral. Ambasadorii Imperiului Rus la Londra, Paris şi Amsterdam erau bine instruiţi să caute şi să achiziţioneze colecţii pentru ea. Apetitul nestăvilit pentru artă şi mobilier scump era până la un punct de înţeles, dat fiind faptul că, ani de-a rândul, mobilierul (paturi, oglinzi, scaune, mese) şi multe lucrări de artă erau transportate de la Moscova la Sankt Petersburg ori de câte ori curtea imperială se muta.

Alexandru I, a dus mai departe pasiunea pentru artă şi a achiziţionat colecţia deţinută odinioară de Iosefina, Împărăteasa Franţei.

Moarte la palat

În 1837, un mare incendiu a distrus o mare parte a interiorului palatului. Ţarul a fost de neînduplecat şi a ordonat ca într-un an totul să fie refăcut. Date fiind dimensiunile extraordinare, ar fi fost imposibil, dar ordinul trebuia executat, aşa că oamenii au lucrat în continuu chiar şi în timpul geroasei ierni cu multe grade minus în termometre. Un nobil rus vorbea astfel de cei 6000 de oameni care au fost angajaţi pe timpul iernii ca să lucreze la refacerea palatului; morţi, din cauza frigului, au fost în fiecare zi, dar erau repede înlocuiţi cu alţi oameni capabili să muncească şi să moară apoi, tot de frig. Cu toată opulenţa pe care o promova, ţarul a ales ca dormitorul lui să fie unul spartan: cu un pat tare de campanie, cu câteva hărţi, o icoană şi... atât. Nicio decoraţiune impresionantă.

Deşi palatul a fost reşedinţă oficială a familiei imperiale din 1732 până în 1917, Alexandru II a decis pe la mijlocul secolului al XIX-lea că această clădire nu îi oferă siguranţa de care avea nevoie. Nici nu e de mirare pentru că una dintre tentativele de asasinat a avut loc chiar în Palatul de Iarnă. Tentativa a fost pusă la cale de grupul numit Voinţa Poporului şi s-a desfăşurat astfel: unul dintre membrii grupării s-a angajat la palat şi zilnic aducea dinamită înăuntru; detonarea era plănuită să aibă loc pe 17 februarie 1880, când ţarul şi familia erau la cină; dar, pentru prima oară în mulţi ani, cina a fost amânată, pentru că unul dintre oaspeţi, ce sosea tocmai din Berlin, era în întârziere. Bomba a fost detonată, iar explozia s-a auzit în tot oraşul: nici un membru al familiei imperiale nu a fost ucis, dar au murit 11 membri ai gardei imperiale şi alţi 30 au fost răniţi.

Alexandru II a murit un  an mai târziu, asasinat fiind, iar succesorul lui, Alexandru III, a redus mult costurile de întreţinere ale palatului: a insistat că faţa de masă nu trebuie schimbată în fiecare zi, că lumânările şi săpunul trebuie schimbate doar atunci când se terminau şi că ouăle din omletă trebuie să fie mai puţine pentru a nu arunca mâncarea.

În 1914, Rusia a intrat în război, iar Ţarul şi Ţarina s-au întors pentru scurt timp la Palatul de Iarnă cu scopul de a primi salutul trupelor ce plecau la război. Stăteau pierduţi într-un colţ al unui balcon neîmpodobit, în timp ce primeau saltului armatei. Concomitent, la parterul palatului se făceau planuri pentru a elibera încăperile de mobilier şi pentru a le transforma în spital. Aşa se face că din 1915, palatul funcţiona şi ca spital: în holul feldmareşalului se găseau hainele soldaţilor, în holul armurilor se făceau intervenţii chirurgicale, iar asistentele ocupau camerele în care locuiau odinioară doar rude mai îndepărtaţi ai familiei regale.

Alb şi verde la exterior, aur în interior

Din exterior, palatul se înfăţişează ca o construcţie imensă, decorată în stucaturi impresionate şi în şi în stil baroc. Totul e zugrăvit în alb şi verde. Faţada principală are 250 metri lungime şi 30 metri înălţime. În interior, se împletesc barocul şi neoclasicul. 

1945 de geamuri, 1500 de camere şi 117 de scări avea iniţial palatul. Între timp, interiorul a fost modificat, iar unele camere au fost unite pentru a se construi galerii impresionante.

La parter se găseau odinioară birouri şi oficii domesticii, la etajul al doilea – apartamentele pentru înalţii oficiali şi pentru seniorii curţii, iar la primul etaj îşi aveau reşedinţele membrii familiei imperiale. Totul era mare şi opulent, pentru că Palatul de Iarna era conceput în fapt ca un şir de palate mai mici. Şi ţarul şi ţareviciul, şi ţarina şi ţarevna aveau nevoie de apartamente, de saloane de primire etc.

Şi pentru că Palatul de iarnă a fost reşedinţă imperială mulţi ani, existau şi încăperi capabile să găzduiască mii de oameni. La masa din imensa sufragerie puteau lua loc 1000 de oaspeţi, în timp ce camerele de stat putea găzdui 10000 de oameni: toţi stând în picioare, pentru că scaune nu existau. Temperatura din interior? Ei bine, în timp ce afară gradele „îngheţau”, înăuntru înfloreau plante exotice.

Şi tot la capitolul opulent se înscrie şi Marea Biserică a Palatului, o încăpere ce depăşea stadiul de capelă. Aici avea loc nunţile din familia Romanov, după un ritual rigid şi întotdeauna urmat cu sfinţenie. Mireasa era îmbrăcată în camera cu desene din malachit, venea prin camerele de stat şi ajungea în Marea Biserică.

Mare era cuvântul care definea, surprinzător e adevărat, şi locuinţele servitorilor. Se spune, de pildă, că unul dintre servitori şi-a adus pe ascuns familia aici şi toţi aveau loc în spaţiul destinat lui. Au fost descoperiţi din cauza vacii pe care o aduseseră în palat pentru a avea lapte proaspăt. Se pare că până la incendiul din 1837, în palat existau mai multe  vaci, ţinute în apropiere de camerele doamnelor de onoare, tocmai pentru a asigura hrană proaspătă.

Ultimul mare bal de la palat a avut loc în 11-13 februarie 1903. Familia imperială a îmbrăcat costume de secol XVII, bogat împodobite şi aduse special pentru ei de la Kremlin, iar petrecerea a ţinut trei zile. Se simţea însă deja o Rusie nouă şi ostilă.

Un muzeu pentru toţi

Nicolae I a avut ideea ca o parte din palat şi impresionantele colecţii de artă să fie deschise pentru publicul larg; în consecinţă Muzeul Imperial Ermitaj s-a deschis oficial în 5 februarie 1852.  Din ordinul ţarului, toţi vizitatorii trebuiau să îmbrace haine de seară, chiar dacă vizita la muzeu avea loc dimineaţa.

În 1917, Palatul a avut mult de suferit: după instaurarea guvernului provizoriu, palatul a fost luat cu asalt şi se pare că s-au produs multe distrugeri, mai ales în apartamentele familiei imperiale. În 30 octombrie 1917, palatul a fost declarat parte a muzeului public Ermitaj şi deci putea fi vizitat de oricine. În anii ce au urmat, toate simbolurile imperiului şi ale familiei imperiale trebuia să dispară şi comori ale palatului au fost fie vândute pe bani grei, fie oferite cadou unor demnitari. Şi unele denumiri ale încăperilor au fost schimbate, pentru a nu mai aminti de perioada ţaristă.

Astăzi, palatul de Iarnă face parte din Muzeul Ermitaj, unul dintre cele mai mari şi mai vechi muzee ale lumii. Aproximativ 3 milioane de exponate se găsesc în patrimoniul instituţiei, incluzând cea mai mare colecţie de picturi din lume. Muzeul ocupă şase clădiri istorice (incluzând Palatul de Iarnă) şi are câteva centre expoziţionale în străinătate. Doar colecţiile de artă vestică europeană sunt expuse în 120 de încăperi.

Ce se poate vedea la Ermitaj? Orice. De la artă egipteană la artă modernă şi bijuterii.

Colecţiile de artă antică sunt expuse în clădirile Noului Ermitaj şi în cele ale Vechiului Ermitaj, iar unele dintre cele mai cunoscute încăperi de aici sunt Holul celor 20 de Coloane şi Camera marelui Vas: aici este adăpostit un vas Kolyvan, înalt de 2,57 metri  şi cântărind 19 tone. Este făcut din jasp şi a fost aşezat în clădire, înainte ca pereţii să fie ridicaţi. Camera Atena, bibliotecă pe vremea ţarilor, are un parchet decorat cu mozaic de secol IV descoperit la o veche biserică creştină din Chersonesos. Colecţiile de artă antică cuprind artefacte elene din mileniul III până în secolul al V-lea î. Hr. , artă romană şi italiană din secolele IX î. Hr – IV Hr. Printre acestea se află şi renumitul Cameo Gonzaga, o piatră preţioasă gravată.

Din secolele IV-III î. Hr. provine o importantă colecţie de artefacte descoperite pe teritoriul Rusiei, iar printre vedete se numără cel mai vechi covor ţesut şi un car de luptă din lemn, foarte bine conservată.

Sub strictă supraveghere este permisă vizitarea galeriilor tezaur, acolo unde sunt adăpostite bijuterii provenind din secolul al IV-lea î. Hr. până în secolul nostru. Aici se poate vedea, printre altele, un ceas de aur din secolul al XVIII-lea, realizat de James Cox. Apoi te întâlneşti cu multă artă italiană şi spaniolă, olandeză, flamandă, germană şi franceză, rusă etc.

La capitolul artă, Ermitajul a rezervat surprize: în 1995, de pildă, s-a descoperit că una dintre ultimele picturi ale lui Van Gogh – Casă albă în noapte -  era în posesia Ermitajului, deşi vreme de decenii se credea că era pierdută.