Zeiţele. De mână cu Isis, Afrodita, Frigg şi Mazu

Dacă zeii nu au existat, nu e de mirare că ei au fost inventaţi. Imaginaţi–vă o copilărie fără legendele Olimpului, imaginaţi–vă căutarea unui etalon al frumuseţii dacă Afrodita nu ar fi uimit prin perfecţiunea ei, imaginaţi–vă o lume fără Parthenon sau fără "Iliada"... imaginile zeilor şi zeiţelor fac parte din patrimoniul cultural al umanităţii, fie că e scris în versuri, că a fost imaginat în culori sau în armonii muzicale. Oamenii s–au închinat zeilor, le–au cerut focul, le–au cerut dragostea, le–au ridicat temple şi au purtat războaie în numele lor; iar uneori oamenii s–au îndrăgostit de zei, le–au născut copii şi i–au „ucis” lăsându–le un loc în mitologii, dar suprimându–l pe cel din viaţă.


Cam fiecare cultură şi-a avut zeii şi zeiţele ei, iar unii zei şi unele zeiţe trăiesc în memoria umanităţii şi acum, adică mult după ce politeismul a pierdut supremaţia în favoarea monoteismului. În Australia, Africa, Asia, Europa şi America, oamenii s-au închinat unor zeiţe ale fertilităţii sau au pus rodul pământului în seama unor zeiţe, alţii au făcut zeiţele răspunzătoare de perfecţiunea trupului şi spiritul războinic. Astfel de zeiţe ne dau întâlnire astăzi.

Curtezanele sacre

Iştar, Inanna... sunt numele prin care asirienii şi sumerienii le venerau pe zeiţele dragostei şi fertilităţii. Multe sunt miturile pe care Iştar le-a născut în cultura asirienilor, dar în memoria omenirii a rămas întipărită cu precădere imaginea ei asociată sexualităţii. Nici nu e de mirare pentru că spunând Iştar spui prostituţie, spui Uruk, oraşul curtezanelor sacre, şi te gândeşti la o zeiţă, curtezană a zeilor.
Cea mai cunoscută legendă a lui Iştar povesteşte despre călătoria zeiţei în lumea de sub pământ: atunci, ea şi-a plătit trecerea prin cele şapte porţi spre lumea din adâncuri cu câte un articol de îmbrăcăminte, aşa că la final, goală şi supărată, zeiţa s-a dezlănţuit. A venit şi pedeapsa: 60 de boli s-au abătut asupra ei. Dar zeul zeilor nu a stat cu mâinile în sân şi o creatură fabuloasă a fost trimisă să o salveze. Cu apa vieţii, Iştar îşi revine şi reface drumul înapoi ieşind din lumea întunecată. Această legendă a născut destule controverse printre cercetătorii mitologiei: unii dintre ei afirmau că Iştar ar fi coborât în pământ pentru a-şi salva iubitul, pe Tamuz, dar similitudinile cu mitul zeiţei Inanna, din cultura sumeriană, i-a convins pe cercetători că, de fapt, Iştar şi-a pedepsit iubitul.

Mamă şi soţie

Mamă şi soţie ideală, protectoarea naturii, a magiei, a sclavilor, a păcătoşilor şi a creatorilor de frumos. Aceasta este imaginea lui Isis, din panteonul egiptean. Este fiica lui Geb, zeul Pământului, şi a lui Nut, zeiţa Cerului, îi este soră şi mai apoi soţie lui Osiris. Cu puterile ei vindecătoare, l-a adus la viaţă pe Osiris, după ce a acesta a fost ucis de Set. Aceasta este credinţa care a cunoscut o importanţă fundamentală în miturile egiptene. Nici nu e de mirare că, mai târziu, egiptenii au asociat reversările anuale ale Nilului, cu lacrimile pe care Isis le vărsa pentru soţul ei, Osiris.
Cultul pentru această zeiţă şi-a avut începuturile înainte de anul 3.100, la Sebennytos în nordul deltei Nilului, dar a  trecut ceva timp până când venerarea lui Isis s-a răspândit şi în alte regiuni. Oricum, în primele secole de formare a creştinismului, cultul lui Isis câştiga mulţimi de adepţi în Imperiul Roman şi pe teritorul Greciei de astăzi. Dovezi în acest sens au fost descoperite prin vestigii ale templetelor şi altarelor ridicate în cinstea lui Isis la Roma, Atena, în Spania, Germania, în ţări arabe şi în Marea Britanie. Puţine informaţii despre ritualurile închinate lui Isis în astfel de temple au ajuns până în zilele noastre, dar se ştie că acestea erau oficiate atât de preoţi, cât şi de preotese, iar slujitorii zeiţei erau oameni cu puteri vindecătoare, oameni aleşi care ştiau să  interpreteze visele  şi să stăpânească apele.
Imaginea de soţie şi mamă este asociată şi cu numele lui Frigg, zeiţă în panteonul nordicilor. Este singură zeitate căreia îi era permis să stea alături de soţul ei, Odin, şi să privească întreg universul. Ea este considerată protectoarea femeilor, a mamelor şi a căsniciei, aşa că nu e de mirare că o plantă cu puteri sedative este cunoscută sub denumirea de Iarba lui Frigg, în rândul scandinavilor. Frigg este portretizată în Cântecul nibelungilor şi în proza lui Snorri Sturluson. 
Protectoare a căsniciei şi a mamelor este şi Hera grecilor sau Iuno a romanilor. Legendele Olimpului vorbesc însă şi de o Hera excesiv de geloasă şi răzbunătoare, care nu a ezitat să ucidă. De pildă, aflând de povestea de dragoste dintre Lamia, regina Libyei, şi Zeus, Hera a transformat-o pe regină într-un monstru şi i-a ucis copiii. Nici cu Leto nu a fost mai îngăduitoare: a blestemat-o să nu poate naşte pe pământ, aşa că Leto a trebuit să găsească o insulă plutitoare pentru a putea da viaţă gemenilor Apollo şi Artemis.

Frumuseţe

Venus a romanilor, Afrodita grecilor,  Astarte a fenicienilor, Turan a etruscilor - toate au iscat destule suspine în rândul muritorilor şi zeilor. Nu de alta, dar femeile le invidiau pentru frumuseţea lor, iar bărbaţii tânjeau să fie mai aproape de zeiţele ce întruchipau perfecţiunea. Pentru această frumuseţe au şi fost pedepsite însă. De pildă, pentru a nu isca vrajbă şi gelozii între zei, Afrodita a fost obligată de către Zeus să se căsătorească cu Hefaistos, zeul şchiop. Plină de legendă este şi naşterea ei: s-ar fi întrupat din apa mării după ce alţi zei i-ar fi tăiat organele genitale tatălui ei, Uranus, şi le-au aruncat în valuri. Locul este cunoscut sub denumirea
de Stâncile Afroditei şi a fost imaginat în zeci şi zeci de picturi de-a lungul timpului. Mai trebuie spus că Afrodita e zeiţa fără copilărie: în timpul naşterii din valuri, ea este înfăţişată ca fiind femeie şi nu copil.
Dar legende mai sunt multe, iar una din ele a constituit punctul de debut al războiului troian: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeiţa vrăjbei, şi revendicat în egală măsură de Hera, Atena şi Afrodita, să fie acordat de muritorul Paris celei pe care o va socoti el mai frumoasă. Fiecare dintre cele trei zeiţe a  încercat să-l câştige pe Paris cu vorbe meşteşugite şi promisiuni. Paris s-a lăsat însă vrăjit de frumuseţea Afroditei, aşa că zeiţa a primit mărul, iar Paris - promisiunea de a o avea pe Elena din Troia.
La Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon, în insulele Cipru şi Cythera, eu ridicat grecii altare şi temple pentru a se închina frumuseţii Afroditei. În multe dintre aceste locuri, prostituţia ssacră era practicată, de asemenea.

Protectoarea Mazu

Stăpâna apelor, zeiţa care protejează pescarii, marinarii a primit numele de Mazu, în legendele Asiei. Cultul ei s-a născut în timpul dinastiei Ming, în China, şi s-a răspîndit şi pe teritoriile cunoscute azi drept Taiwan, Vietnam, etc. A promit şi titluri imperiale: Prinţesa Favorii Supernaturale, în anul 1155, Protectoarea Imperiului, Mamă Sfântă a Cerurilor, în 1417, Împărăteasă Cerească, în 1839. De ce aceste titluri imperiale? Explicaţia e simplă: Mazu a existat cu adevărat. S-a născut ca Lin Moniang, în anul 960 în Fujian, într-o familie de pescari. Legenda îşi are rădăcinile în adolescenţa ei: se pare că în timpul unei furtuni pe mare, tatăl şi fratele ar fi pierit pe mare, dar prin puterea rugăciunii şi a gândului, Lin a reuşit să-l scoată pe tatăl ei din valuri şi să-l salveze: Din păcate, mama ei a trezit-o din transă şi astfel fratele ei a fost pierdut. În cinstea ei, oamenii au ridicat temple: cel din Yunlin este faimos pentru  extravaganţa decorativă, iar cel de pe insula  Penghu este cele mai vechi templu taiwanez care rezistă până în zilele noastre..