Ultima moară pe apă

"Roata morii se–nvârteşte, ţac, ţac, ţac/ Inima se chinuieşte, ţac, ţac, ţac/ Morariţa–i cu fuiorul, ţac, ţac, ţac / Şi fuiorul îi toarce dorul, ţac, ţac, ţac"... Aţi fredonat vreodată acesste versuri? Cu siguranţă, cei mai mulţi dintre dumneavoastră răspund da, iar ceilalţi spun că, deşi nu şi–au încercat talentul interpretativ, versurile le sunt familiare. Dar roata morii de cât ori aţi văzut–o învârtindu–se? Niciodată, o dată, de două ori... Aşa e, au cam dispărut morile de altădată de pe ape. În Mărginimea Sibiului, mai există o singură moară funcţională de cereale, aşezată pe apă. Se găseşte în Galeş şi o vizităm astăzi.


De la Sibiu la Galeş e drum de o aruncătură de băţ, aşa că într-o jumătate de oră maşina te duce în satul ce nu numără mai mult de 350 de locuritori. Sat mic, cu patrimoniu mare însă. Biserica poartă hramul "Intrarea în biserică", datează de la începutul secolului al XVIII-lea şi intră în categoria monumentelor istorice ale României. Apoi, meşteşugurile tradiţionale din Mărginimea Sibiului îşi dau întâlnire la muzeul din sat şi tot aici aveţi surpriza intrării într-o casă ţărănească. Mai puţin cunoscută este însă moara de cereale pe apă. Ultima moară funcţională de acest tip, din Mărginimea Sibiului.

Moara de 126 de ani

La ultima moară pe apă, moară de cereale şi funcţională, am ajuns conduşi de Ioan Părean, unul dintre mărginenii ce au luat nu o dată Mărginimea Sibiului la picior. Dacă mergeţi singuri, nu-i bai: la moară se ajunge uşor pentru că nu-i sat mare Galeşul şi oricine vă poate îndruma spre vechea moară. Ar fi bine însă ca o dată ajunşi aici să cautaţi şi morarii. La fel am făcut şi noi, aşa că ghid ne-a fost doamna Mănig, morăriţa. "Moara e de la 1884 şi e funcţională, dar nu prea mai măcinăm acum, că nu mai vine nimeni. Aş porni-o să vă arăt cum funcţionează, dar nu am nimic de măcinat", spune doamna Mănig, în timp ce deschide portiţa de la uliţă. Prima dată dai într-o curte în care îşi doarme somnul o căruţă cu niscai fân. Curtea se termină repede în clădirea morii; e toată zugrăvită în alb, la fel ca făina pe care ai vrea parcă să o vezi strânsă în saci. Ei, îţi revizuieşti doleanţele şi pe uşa întredeschisă păşeşti în clădire. Lemne, fiare stau încălecate într-o structură etajată. Cuve metalice, cuve din lemn, jgheaburi din lemn, roţi zimţate, şuruburi imense cu diametru de câţiva centimetri, lăzi din lemn - aşteaptă parcă înfrigurate ca sacii cu grâu şi porumb să se deşarte.... Aşteptarea e însă în zadar: "Nu mai prea vin oamenii să macine, că nu mai samănă atâta ca înainte... demult nu am mai măcinat grâu, că acum se cumpără pâinea. Mai măcinăm, din când şi când, porumb", spune morăriţa, în timp ce mângâie din priviri lemnul, metalul şi pietrele mari de moară.
Curiozitatea te mână, aşa că urci treptele spre gura ce înghiţea odată grâul şi vărsa făina. Un praf albicios acoperă două ciubere mici, iar într-un jgheab de lemn un pumn de făină de porumb pare să te certe că ai venit fără un sac de porumb. Şi clopotul ce atârnă deasupra gurii de lemn pară să sune aceeaşi dojană: "Clopotul ăsta suna când se termina porumbul şi trebuia să golim un alt sac. Măcinam cam 200-300 de kilograme de făină pe oră", povesteşte doamna Mănig.

Şi roata se învârteşte 30 de secunde....

Obişnuită cu agitaţia de altădată a vieţii de la moară, morăriţa se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre altă uşă.
O dâră de lumină invadează locul şi, în spatele ei, apa gâlgâie încet. Doi paşi înainte, te apleci niţel şi gata, ai ajuns pe sistemul hidraulic al morii. O pasarelă îngustă din scânduri înnegrite e tovarăşă bună celor două jgheaburi prin care Râul Negru trece grăbit şi se lasă înghiţit de roata morii. Moara din Galeş are două roţi verticale, de dimensiuni diferite, iar când porumbul sau grâul sunt gata de măcinat, apa se prăvale în viteză peste roţi, punând în mişcare angrenajul de lemn şi fier. Acum o singură scândură ţine calea apei spre jgheabul cel mare, aşa că roata stă în nemişcare. Morăriţa nu ezită şi ridică scândura: Râul Negru se repede nervos peste roata morii şi, supusă, roata de peste trei metri în diametru începe să se învârtă. Pentru puţin timp însă: minunea are picioare scurte când porumbul şi grâul lipsesc... Şi roata se opreşte şi priveşti cu un soi de mâhnire nemişcarea ei ştiind că nici mâine, nici poimâine, ci poate abia peste câteva săptămâni va veni cineva să macine.
Aceasta este povestea ultimei mori pe apă, moară de cereale, din Mărginimea Sibiului. Destinul morii? Greu de anticipat. În familia Mănig, morăritul nu va mai fi practicat mult timp, pentru că şi morarii au o anumită vârstă.  Din punct de vedere etnografic, se pare că moara nu prezintă un foarte mare interes. Cu siguranţă, în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului sunt mori mai vechi, mai bine conservate sau care nu au suportat intervenţii ulterioare. Dar peste 50 sau o sută de ani sau chiar mai curând, nu vom căuta asemenea morii pentru muzeele  noastre? Poate vor fi deja dispărute, aşa cum demult dispărute sunt multe dintre instalaţiile hidraulice din Mărginimea Sibiului.

Moara din Galeş a fost achiziţionată de înaintaşii familiei Mănig în urmă cu mulţi ani, când un unchi reîntors din America a cumpărat-o. În timpul regimului comunist, moara a fost închisă 25 de ani..