Jules Verne: poveşti despre România

O fată din ţinuturile româneşti a fost ultima lui iubire, spun unii. Nu a fost niciodată în România, susţin alţii. Dilema nu pare să se rezolve prea uşor, dar un lucru e sigur: Jules Verne a scris despre România şi români în romanele sale: a construit poveşti extraordinare în jurul Castelului Colţ din Carpaţi, şi-a lăsat personajele să călătorească prin Dobrogea - în „Încăpăţânatul Keraban”, să înveţe în şcoli din Timişoara, în „Mathias Sandorf”, să se bucure de frumuseţea Dunării.

Cred că puţini sunt copii care nu s-au lăsat şi nu se lasă în continuare fermecaţi de aventurile din „80 de zile în jurul Pământului”, „Cinci săptămâni în balon”, „Copiii căpitanului Grant” sau nu citesc cu sufleul la gură despre căpitanul Nemo şi al său submarin în „20.000 de leghe sub mări”. De peste o sută de ani, un autor ne transformă în personaje extraordinare prin romanele sale. Este vorba de Jules Verne, cel mai tradus scriitor de romane (potrivit statisticilor UNESCO operele sale au fost traduse în 148 de limbi).

Jules Verne ( 1828-1905) s-a născut şi a trăit în Franţa, fiind considerat un precursor al literaturii ştiinţifico-fantastice. S-a născut în familia unui procuror, iar munca la operetele muzicale l-a începărtat de familie: tatăl său i-a întrerupt orice sprijin financiar când a aflat că Jules prefera să scrie, în loc să înveţe pentru Drept. Întâlnirile cu Alexandre Dumas şi Victor Hugo, precum şi căsătoria cu văduva  Honorine de Viane Morel l-au determinat să continue să scrie. Hotărâtoare a fost întâlnire cu editorul Pierre-Jules Hetzel, sub a cărui oblăduire a publicat cărţi.

Inspirat de România

„Încăpăţânatul Keraban”, din 1883, „Mathias Sandorf”, din 1885, „Castelul din Carpaţi”, din 1892, „Claudius Bombarnac”, din 1892, şi „Frumoasa Dunăre galbenă”, din 1901 sunt cele cinci romane în care Jules Verne a aşezat românii şi ţinuturile româneşti. Fără îndoială, cel mai cunoscut dintre ele rămâne „Castelul din Carpaţi”, cartea în care "prezenţa chipurilor, a obiceiurilor şi peisajelor româneşti în creaţia verniană culminează", susţine Ion Hobana în a sa monografie „Jules Verne. Chipuri, obiceiuri şi peisaje româneşti”. Aici, scriitorul pare să-şi fi găsit inspiraţia în împrejurimile şi în poveştile născute în jurul Castelului Colţ din ţinutul Haţegului.

La peste 1200 de metri altitudine, pe umărul unei stânci din comuna hunedoreană Râu de Mori, se înalţă Castelul Colţ sau mai bine zis se găsesc ruinele castelului de altădată. De aici până la imaginara localitate Vereşti, de aici până la povestea în care trăiesc pădurarul Nicu Deac, ciobanul Frig, dascălul Homorod, jupânul Colţ şi doctorul Paţac nu pare să fi fost decât un pas. În plus, Jules verne şi-a purtat personajele prin Cluj, Turda, Alba Iulia, Sebeş, Sibiu, Deva, Hunedoara, Haţeg, Petrila, Petroşani, Vulcan, Curtea de Argeş şi Craiova. Iată un fragment din chiar primele pagini ale romanului:

“Frik îl întreba toate astea, pentru că, prin partea locului, aşa e obiceiul, să te intereseze astfel de lucruri, când întâmplarea îţi scoate în cale un străin. După care, urmă:

― De unde vii, negustorule?

―De la Sibiu

Sibiul este unul din principalele târguşoare din Transilvania. Plecând aici, ajungi pe valea Jiului unguresc, care coboară până în târgul Petroşani. ―Şi, încotro?

―La Cluj.

Ca să ajungi la Cluj, e de ajuns să urci înspre valea Mureşului; apoi, prin Alba Iulia, trecând de primele piscuri ale munţilor Bihor, descinzi în capitala comitatului. Un drum de douăzeci de mile, cel mult.”

Castelul Colţ a fost ridicat în secolul al XIV-lea, de cneazul Cândea. În jurul anului 147, damilia Cândea îşi schimbă numele în Kendeffy. În 2008, castelul era o ruină.

Un castel din Carpaţi nu a apărut însă în premieră în scrierile lui Jules Verne în romanul mai sus-amintit, ci în “Mathias Sandorf”. Aici, un castel din Carpaţi era reşedinţa eroului, iar edificiul se găsea undeva în Făgăraş. Alături de Făgăraş, în “Mathias Sandorf” se mai vorbeşte  de Transilvania şi de Timişoara, oraşul în care eroul învăţase la Şcoala Normală.

În „Claudius Bombarnac”, reporterul de la "XX Siecle", călătoreşte alături de români: modistă Zinca, "o blondă de 22-23 de ani, cu ochii negri caracteristici tipului românesc". şi logodnicul acesteia Kinko.

Porţile de Fier, oraşele Giurgiu şi Galaţi şi braţul Chilia se bucură de descrieri în “Frumoasa Dunăre galbenă”, iar cu aşezările de la Cernavodă şi Tulcea ne întâlnim în ”Încăpăţânatul Keraban”.

Îndrăgostit de Luiza?

Vă întrebaţi poate cum de Jules Verne a scris despre ţinuturile româneşti. A călătorit el, oare, în aceste locuri? A fost îndrăgostit de o fată născută pe aceste meleaguri? Răspunsurile sunt diferite. În „Pe urmele lui Jules Verne în România", Simion Săveanu scria că Jules Verne a vizitat aceste ţinuturi prin 1882-1884, iar ghid i-ar fi fost frumoasa Luiza Müller, iubita lui româncă.

În localităţile din Preajma Castelului Colţ poveştile cu Jules şi Luiza au aură de legendă: se pare că, la 17 ani, Luiza şi-ar fi părăsit  mirele şi s-a îndrăgostit de Jules Verne, iar paşii i-au purtat pe cei doiu prin castelul de pe stâncă. Se spune, de asemenea, că scriitorul i-ar fi dăruit un ceas cu pendul, machete ale iahturilor sale, volume din „Călătorii extraordinare” şi i-ar fi scris epistole de dragoste.

Ion Hobana rupe aura de legendă şi, în urma cercetările întreprinse, afirmă că, de fapt, francezul nu ar fi poposit pe aceste meleaguri şi că în scrierile sale s-a bazat pe surse livreşti: pe cărţi de istorie şi geografie, pe scrierile francezului Elisee Reclus, precum şi pe românii pe care i-a cunoscut. Hobana vorbeşte astfel despre corespondenţa lui Jules Verne cu o domnişoară din Galaţi care l-a impresionat cu cunoştinţele ei de limba franceză. Ar mai trebui menţionat că Michel, fiul scriitorul, a călătorit prin părţile româneşti ale Dunării, cândva între 1898 şi 1902.

Un fotograf, pe urmele lui Jules Verne

În 2005, un fotograf român a luat startul într-un ambiţios proiect: a reluat itinerariul românesc al lui Jules Verne sau, altfel spus, Lucian Muntean a imortalizat prin obiectivul aparatului de fotografiat locurile pe care scriitorul francez le menţionează în romanele sale. A vrut să regăsească farmecul acestor locuri şi oamenii despre care Jules Verne vorbea, aşa că a fotografiat pivniţe, chilii subpământene, cheile Turzii despicate de sabnia lui vasile, Cetatea Deva construită de zâne, negura deasupra Castelului Colţ , curtea de Argeş. „Itinierariul Jules Verne din Castelul din Carpaţi, care reunşte toate locurile şi peisajele menţionate în carte, permite descoperirea României de azi printro călătorie pe urmele imaginarului acestui mare scriitor”, mărturiseşte fotograful pe website-ul său oficial.

Povestirea care urmează nu este fantastică, este doar romanescă. Trebuie, oare, având în vedere caracterul ei neverosimil, să tragem de aici concluzia că nu este adevărată? Ar fi o eroare. Suntem într-o epocă în care orice se poate întâmpla― aproape că avem dreptul să spunem că orice s-aşi întâmplat. Dacă plăsmuirea noastră nu este deloc verosimilă astăzi, poate fi mâine, graţie resurselorştiinţei care suntşansa viitorului,şi nimeni nu se va gândi să o aşeze în rândul legendelor. Dealtfel, la adăpostul acestui practicşi pozitiv secol al XIX-lea, nu se mai născocesc nicăieri legende, nici în Bretania, pe meleagurile crâncenilorkorrigani, nici în Scoţia, ţinutul rownielor şi algnomilor, nici în Norvegia, patriaaşilor, elfilor, silfilor şi walkiriilor, nici chiar în Transilvania unde, decorul Carpaţilor se potriveşte atât de bine evocărilor psihagogice. Se cuvine să reţinem totuşi că regiunea transilvană este foarte legată încă de superstiţiile străvechi.

Provinciile acestea de la capătul Europei, domnul de Gérando le-a descris, Elisée Reclus le-a vizitat.

Bici unul dintre ei nu a pomenit despre ciudata istorie pe care se bizuie romanul de faţă. Au avut, oare, cunoştinţă de ea? Poate, dar n-au vrut să-i dea crezare. Este regretabil, căci ar fi relatat-o unul cu rigoarea unui analist, celălalt cu acel lirism necăutat cu care sunt impregnate însemnările sale de călătorie. De vreme ce nici unul, nici celălalt nu a făcut-o, o voi face, în locul lor, eu.

În ziua de 29 mai a anului acela, un cioban îşi păzea turma la marginea unui podiş plin de verdeaţă, la poalele Retezatului care domină o vale fertilă, acoperită de păduri cu tulpini drepte, îmbogăţită de frumoase culturi. Iarna, galernele, care sunt vânturile din nord-vest, rod acest podiş înalt, descoperit, neadăpostit, ca briciul unui bărbier. Se spune atunci, prin partea locului, că se bărbiereşte,şi încă până la sânge.