Mătăuze de foc au ars relele la Sadu

„Arde Râpa! Arde Râpa!” s-a auzit sâmbătă seara peste Sadu, dar nimeni n-a sărit să stingă focurile de pe dealul Râpa şi nici cele de pe Picui; ba mai degrabă s-au grăbit să aprindă altele... iar pompierii - tot cu mâinile în sân au stat. Nici nu-i de mirare că doar o dată în an se lasă secul de Paşti şi se fac mătăuze. Acesta este obiceiul în Sadu, iar feciorii comunei îl respectă, aşa că şi vineri şi sâmbătă au urcat pe cele două dealuri să aprindă focuri, ca să ardă toate relele, şi să strige peste sat pe cine mai pot lua fetele nemăritate.

Despre chinezi la ei acasă. Marele Zid

Marele Zid Chinezesc nu–mi era necunoscut: l–am văzut în fotografii, în emisiuni tv, am citit câte ceva despre el. Ceea ce nu credeam vreodată este că voi păşi pe el, alături de mii de chinezi şi sute de turişti de prin toate colţurile lumii. Dar s–a întâmplat şi vă pot descrie sentimentul: copleşitor. Aşa e Marele Zid Chinezesc, când ţi se arată ca un şarpe de piatră ce se întinde de pe o culme pe alta, într–o linie fără de sfârşit.

1.068 de zile pe front sau „în faţa glonţului eşti nimic”

Şapte zile a mâncat doar frunze de alun, mai bine de o oră a stat în apă la o temperatură de –40 grade Celsius, rănit a fost de cinci ori, iar părinţii l–au crezut mort. Geratimusz Morar a petrecut 1068 de zile pe frontul de est, în timpul celui de–a doilea război mondial, iar acum, la vârsta de 95 de ani, povesteşte despre locurile, oamenii şi întâmplările războiului de acum şapte decenii de parcă totul s–ar fi petrecut ieri. Avea 25 de ani când istoria lui, de om simplu, s–a împletit cu istoria mare a lumii într–un război pe viaţă şi pe moarte.

Despre chinezi la ei acasă. Oraşul Interzis

Nu ştiu, poate vă mai amintiţi şi voi de ea: fragilă, dar curajoasă, împărţea lovituri în stânga şi–n dreapta cum rar vezi o femeie făcând. Sora 13. Ea a fost primul contact de care eu îmi amintesc cu lumea asiatică. O întâlneam pe la 6–7 ani într–o sală prăfuită de cămin cultural de sat. Filmul de duminică era un eveniment, mai ales că totul respira exotism: limba, scenele de luptă, vestimentaţia. Aşa s–a văzut atunci, demult, pentru prima dată, China prin ochii mei. Cu doi ani în urmă, China mi s–a arătat pentru prima dată la ea acasă: o ţară extraordinară, o ţară a contrastelor, în care noul şi vechiul sunt într–un dialog permanent, în care zgârie –norii se întâlnesc cu comerţul nocturn de stradă, în care trenul de mare viteză face casă bună cu ricşa... şi lista ar putea continua, dar mai bine o scriem împreună cu răgaz, pe parcurs. Aşa că de astăzi, începem să călătorim prin China, mai precis prin Beijing şi Tianjin: cel mai rapid tren din China ne va purta cu 343 km/oră, vom face opriri în Oraşul Interzis şi în Palatul de Vară, de cumpărături vom avea grijă pe strada Dashila, vom negocia la greu pentru un colier de perle sau pentru un memory–stick, când ni se va face foame vom degusta fructe de mare şi cartofi prăjiţi cu vanilie, iar apoi cu forţe proaspete vom colinda Beijingul noaptea, vom poposi în satul Jocurilor Olimpice din 2008, pe platoul de filmare al lui Jackie Chan şi Will Smith.

Palma de Mallorca, un paradis cu plaje întinse, castele-închisoare şi băi arabe

Mallorca şi Ibiza sunt perlele coroanei de insule Baleare ce plutesc între Spania şi Africa de Sud, iar Palma e de ani buni destinaţia preferată a germanilor, britanicilor şi italienilor. Dincolo de distracţia în cluburi şi baruri, distracţie ce începe după ora 9 seara şi ţine până în zorii zilei următoare, Palma are multe de oferit, aşa că cine ajunge aici poate combina băile de soare şi distracţiile nocturne cu excursiile în timp, excursii ce au loc în labirintul de străduţe din oraşul vechi sau în castele ce serveau odinioară drept închisoare.

Wavel, catedrala unde Polonia îşi scrie istoria

Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o “sanctuarul naţional”, iar criticii de artă o consideră “cel mai pur exemplu de arhitectură renascentistă din afara Italiei”, pentru polonezii e locul unde bate inima ţării lor: aici şi-au încoronat şi îngropat regi, aici şi-au îngropat poeţii. Vorbim de Wawel, catedrala de o mie de ani din Cracovia.

Ioan Piuariu Molnar, sădeanul vizitat de Împăratul Iosif al II–lea

 Nu e de ici de colo ca un cap încoronat să–ţi calce pragul casei, iar când tu eşti român, feciorul lui "Popa Tunsu", iar oaspete îţi este Împăratul Iosif al II–lea al Sfântului Imperiu Roman, e limpede că urmaşii urmaşilor tăi vor avea cu ce să se mândrească. Românul din povestea noastră este Ioan Piuariu Molnar, un sădean care a devenit primul medic titrat al secolului al XVIII–lea şi specialistul pe care generalii imperiului îl rugau să vină la Viena pentru a–i opera de afecţiuni oftalmologice. Şi se pare că tot datorită lui Ioan Piuariu Molnar, s–a îmbogăţit Sadu că Tocile: era cadoul pe care Iosif al II–lea l–a făcut comunităţii unde se născuse medicul.

Antarctica: un continent cu 1000 de locuitori şi -89 grade Celsius

Cel mai sudic continent al Terrei e încă punct de expediţie unde nu oricine se încumetă să meargă. Nici nu e de mirare, dacă e să iei în considerare că aici temperaturile pot ajunge la -89 grade Celsius (minimă înregistrată la staţia rusească Vostok în 21 iulie 1983) şi că aproximativ 98% din suprafaţă e acoperită cu un strat de gheaţă ce are cel puţin 1,6 kilometri grosime. Ca atare, nici nu are locuitori permanenţi, dar anual între 1.000 şi 5.000 de oameni ajung aici şi petrec o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.

Fosta reşedinţa mitropolitană, clasată monument istoric de importanţă naţională

Sibiul a mai câştigat un monument istoric: unul de mare importanţă, dat fiind faptul că aceasta este singura reşedinţă de vară din municipiul Sibiu păstrată intactă. Vorbim de reşedinţa mitropolitană din Bulevardul Victoriei, al cărei ordin de clasare în rândul monumentelor istorice a fost semnat de ministrul Culturii.

Poiana, satul unde miresele îşi pun terfele

De cum trecea Crăciunul şi până se lăsa secul de Paşti, în Poiana Sibiului era zarvă mare duminică de duminică; acesta era timpul de nuntit şi petrecut, că doar acum erau oamenii în sat şi nu călători cu turmele, pe vârfurile munţilor. Aşa s–au pomenit poienarii din bunici şi străbunici şi aşa povestesc despre nunţile de altădată, nunţi de unde nu lipseau steagul, terfele sau mersul la fotograf. Aşa vă povestim şi noi astăzi despre nunta din Poiana din urmă cu 40–50 de ani.