Mătăuze de foc au ars relele la Sadu

„Arde Râpa! Arde Râpa!” s-a auzit sâmbătă seara peste Sadu, dar nimeni n-a sărit să stingă focurile de pe dealul Râpa şi nici cele de pe Picui; ba mai degrabă s-au grăbit să aprindă altele... iar pompierii - tot cu mâinile în sân au stat. Nici nu-i de mirare că doar o dată în an se lasă secul de Paşti şi se fac mătăuze. Acesta este obiceiul în Sadu, iar feciorii comunei îl respectă, aşa că şi vineri şi sâmbătă au urcat pe cele două dealuri să aprindă focuri, ca să ardă toate relele, şi să strige peste sat pe cine mai pot lua fetele nemăritate.



Secul de Paşti se lasă în Sadu cu foc. Aşa s-au pomenit sădenii de azi, aşa s-au pomenit şi cei de ieri, aşa că tradiţia e respectată în fiecare an, când începe  postul ce precede sărbătorile pascale. În consecinţă, pe Picui şi pe Râpă, două dealuri ce mărginesc satul, feciorii aprind focuri şi le ţin aprinse până aproape de dimineaţă. Obiceiul are multiple semnificaţii şi marchează începutul postului, sfârşitul perioadei în care se puteau face nunţi şi apropierea primăverii. Concomitent, se practică şi strigarea peste sat, când feciorii dau în vileag numele fetelor nemăritate şi alte fapte ce nu ţin de buna cuviinţă. De obicei, focurile de Lăsatul secului se aprind în duminica, în Sadu însă, de câţiva ani încoace, şi vinerea şi sâmbăta e satul luminat de flăcările de pe dealuri.

Arde Râpa, arde şi Picuiul

Nici nu s-a întunecat bine afară că pe Picui şi pe Râpă au început să mijească flăcări; acestea sunt cele două dealuri pe care feciorii comunei au urcat ca să arde relele şi oamenii să intre mai curaţi în postul de Paşti. La ora 7 şi jumătate, vâlvătăile se văd deja de oriunde te-ai afla pe uliţele comunei; şi nici nu-i de mirare că doar şi Râpa e înaltă, iar de Picui – ce să mai vorbim... Şi tocmai pentru că Picuiul e şi mai înalt şi mai abrupt, suntem sfătuiţi să urcăm pe Râpă; sunt doar vreo 10-15 minute de urcuş, câtă vreme ca să ajungi pe Picui trebuie să fii iute de picior ca să ajungi, în vârf, într-o jumătate de oră.
Zis şi făcut, aşa că o cotim de pe uliţă pe alta, şi pe alta şi tot aşa, până când nici pe stânga, nici pe dreapta nu se mai vede vreo casă. În faţă se întrezăreşte Râpa: o siluetă înaltă, întunecată, ce trebuie luată la picior ca să ajungi la mătăuze. Cu două lanterne ce luminează întunecimea de la picioarele noastre, începem să urcăm. Pe primii douăzeci de metri mi te descurci uşor, dar apoi, cu fiecare pas, coasta dealului e parcă tot abruptă, iar locurile unde să pui piciorul în siguranţă - sunt tot mai puţine parcă. Dar nici nu mai contează, că doar de sus se aud tot mai clar strigătele: „Arde Râpa! Arde Râpa!”.
Aproape de vârf te opreşti să-ţi mai tragi o dată sufletul şi să te pregăteşti pentru sprintul final. Ridici în sfârşit privirea din pământ şi vezi primul mătăuz de aproape: la nici cinci metri distanţă, un fecior desenează cercuri de foc în aer, cu un cauciuc arzând. L-a prins bine cu un lanţ şi îl roteşte deasupra capului, iar pe măsură ce îl învârte, limbi de foc ţâşnesc din mătăuz, zboară prin aer şi aterizează pe pământul acoperit aici cu smocuri de iarnă uscată şi spini, dincolo - cu zăpadă. Nu mai faci un pas înainte până când feciorul din vârful dealului nu opreşte roata de foc. Şi de îndată ce roata de foc e aşezată pe pământ, o şi zbughim spre vârful dealului.

„M–o mânat măre, măăă”

Gata: suntem sus pe culme şi de aici se văd în depărtare luminile din sat, iar aproape sunt două vâlvătăi ce se înalţă vreo doi—trei metri deasupra pământului. De jur împrejurul lor s-au strâns flăcăii din sat. Cobori alergând o potecă îngustă şi înnoroită şi în cinci secunde eşti la un metru distanţă de primul foc. Te opreşti acolo pentru că la cât de tare dogoresc vâlvătăile, nu ai cum să stai mai aproape.
Pentru cei zece băieţi care trebăluiesc prin jurul focului, nici nu mai contează dogoarea. „Hai, mă, să aducem încă un cauciuc mare”, se aude glasul unuia dintre ei şi în câteva secunde, un cauciuc mare de tractor e aşezat pe foc, peste un cauciuc la fel de mare, dar pe jumătate ars. Pocnituri şi flăcări... al doilea cauciuc se aprinde, dar nimeni nu stă să privească. De undeva, din spatele buruienilor uscate au adus băieţii alte două cauciucuri mai mici, de automobil, şi   le leagă acum bine cu lanţuri, apoi le aşează peste cauciucurile mari. „Lăsaţi-le să se aprindă bine, să nu vă întoarceţi cu ele!”, se aude o voce. Zis şi făcut, aşa că pocnetele se aud din nou din foc şi tot continuă în timp ce o sticlă e trecută de la un băiat la altul: „ Se uscă gâtu` de la căldura şi de la fumu` acesta, trebuie să bei ceva”, glumesc feciorii. Sunt negri din cap până în picioare, funinginea le-a acoperit faţa şi mâinile, dar nici nu mai contează: „ Lasă că se duce la spălat. Că e destul săpun, şi mai e şi detergent”, spun băieţii râzând.
După ce şi cauciucurile mici s-au aprins bine, organizarea e pe dată făcută: „ Eu merg la vatra de jos, tu te duci pe deal”, „Coboară tu mai mult, să am şi eu loc”, „Hai, feriţi-vă din drum că vin cu mătăuzul” -  e ultimul avertisment înainte ca două cauciucuri să fie trase de pe foc şi să lase dâre de foc în sus, şi în jos pe deal. Băieţii au săpat din timp câteva vetre pe deal şi spre ele se îndreaptă acum. Şi cauciucul -vâlvătaie trece pe lângă tine lăsând în urmă dâre de foc şi de căldură.
Nici nu a ajuns bine feciorul în vârful dealului, că focul se şi ridică în aer şi zboară descriind cerc după cerc.  Şi fiecare cerc e punctat cu strigăte: „– M–o mânat măre, măăă...”, iar alt fecior, ce învârte roate la nici zece metri distanţă, întreabă: „– Cine măre te–o mânat, măăă?” Şi imediat vine răspunsul: „– Fetele comunii, măăă...” şi dialogul continuă: „– De ce, măăă?  – Să le mărităm cu toţi nebunii, măăă....  -Pe cine, măăă?  - Pe Dorin, măăă  - Cu cine, mă... -  Cu Lina, măăăă - Să trăiască, măăă, Să se înmulţească măăă  - Cu-o echipă de fotbal, măăă.”
Nici un minut de răgaz nu au băieţii că imediat încep să strige iar: „Arde Râpa!  Arde Râpa!”. Şi tot aşa strigă preţ de vreo zece minute, până când roata a ars aproape în întregime: „ Stai, mă, mai uşor că zboară”, se aude îndemnul unuia dintre băieţi către fârtatul de pe coama dealului. Şi parcă a avut gura aurită căci deodată roata de foc transformată acum într-o linie lungă, zburătoare, se desprinde de lanţ şi aterizează câţiva metri mai încolo, lângă un copac. Nu-i bai, feciorul se îndreaptă deja spre focul mare să ia alt cauciuc şi să-l pună pe foc.

De la şomoiage de paie la cauciucuri

Asta-i partea cea mai uşoară parte a mătăuzelor, căci munca grea a fost făcută  zilele trecute, când feciorii au cărat lemne şi zeci de cauciucuri în sus, pe dealul abrupt. „Ne-am adunat acum o lună, noi cei care am vrut să venim la mătăuze aici, pe Râpă. Şi în luna asta am strâns cauciucuri de pe unde am putut: de la oamenii din sat, de la vulcanizări din Cisnădie. Le-am dus pe toate acasă la unul dintre noi şi cu o zi două înainte de Mătăuze le-am cărat în sus, pe deal”, povestesc feciorii.
Şi să nu credeţi că asta a fost toată munca: de o săptămână tot vin băieţii pe  Râpă, zi de zi, după-amiază de după-amiază, că doar locul a trebuie curăţat de spini şi bălării uscate. „ Am venit să curăţăm locul şi să săpăm vetrele, adică locul unde stă fiecare băiat ce învârte mătăuz. Venim în timpul zilei, curăţăm, aducem lemne şi mai facem ş-un grătar”; povestesc băieţii şi adaugă imediat că iarna asta le-a fost uşor, că nu prea mai este zăpada, dar au fost ani când cărau şi lemne şi cauciucuri prin zăpadă până la genunchi.
Şi mai greu trebuie să le fi fost celor care au aprins mătăuze sus pe Picui: dealul e mai mare, urcuşul mai greu, aşa că de săptămâni bune tot cară feciorii cauciucurile acolo, pe Picui.
De ce se spetesc şi unii şi alţii? Doar e întrecere: să vadă care ceată e mai bună. „ Noi, de pe Râpă câştigăm aproape întotdeauna. De când ştiu eu, cred că Picuiul a câştigat o dată sau de două ori. Atât! În rest - tot noi”, spun băieţii cu mândrie. Dar să nu credeţi că înfrângerea se lasă cu supărare mare, că doar şi în serile cu mătăuze, şi în serile cu pregătiri, s-au vizitat băieţii şi fiecare a gustat   din vinul şi din grătarul celorlalţi. Aşa au făcut şi anul trecut şi mai înainte, că doar sunt toţi dintr-un sat... aşa au făcut şi părinţii şi bunicii lor, încă de pe vremea când mătăuzul se făcea din paie şi nu din cauciuc, ca acum: „Mi-au povestit tata şi bunicul că erau altfel mătăuzele. Tata le făcea din cizme vechi şi camere de maşină, iar bunicul – din paie”, spune unul dintre băieţi, iar fratele lui, de doar şapte ani, ascultă cu urechile ciulite. Deşi e mic, îşi face deja datoria, de la căratul lemnelor, la învârtitul celui mai mic mătăuz, unul cât o roată de cărucior.
Printre poveşti, pocnete şi vâlvătăi, timpul trece repede şi nici nu ştii cum s-a apropiat deja de 10 seara. Luăm dealul din nou la picior, de data aceasta la coborâre, în vreme ce din vârf se aud încă strigătele băieţilor: „Dă, Mitreo, mai încet că sare...”, „Hai puneţi odată pe foc”... Şi se vor mai auzi strigătele şi se vor mai vedea focurile până spre dimineaţă, că doar relele trebuie să fie arse, iar pentru fetele nemăritate trebuie să se găsească vreun holtei.