Poiana, satul unde miresele îşi pun terfele

De cum trecea Crăciunul şi până se lăsa secul de Paşti, în Poiana Sibiului era zarvă mare duminică de duminică; acesta era timpul de nuntit şi petrecut, că doar acum erau oamenii în sat şi nu călători cu turmele, pe vârfurile munţilor. Aşa s–au pomenit poienarii din bunici şi străbunici şi aşa povestesc despre nunţile de altădată, nunţi de unde nu lipseau steagul, terfele sau mersul la fotograf. Aşa vă povestim şi noi astăzi despre nunta din Poiana din urmă cu 40–50 de ani.

Grăbiţi la însurătoare şi la măritiş erau bunicii şi străbunicii poienarilor de azi: uneori de la primele vorbe despre nuntă şi până la nuntă abia trecea o lună, că doar atunci când trei sferturi din an sunt petrecute sus în munţi, la colibe, nu ai timp să ai drăguţă în sat. În plus, într–o comună unde averea măsurată în turme nu era tocmai mică, se practicau şi înţelegerile între rude, altfel spus căsătoriile aranjate: „Şi în două săptămâni se luau mirii; iar dacă se întâmpla să se strice nunta, cel care nu mai vroia să se căsă­torească îi trimitea vorbă ce­luilalt. <De la noi nu mai este nimic> – atât spuneau şi se ştia că s–o stricat nunta”, povestesc Maria Bodea şi Ana Banea.
Oricum, de acum o sută de ani, s–au mai schimbat nunţile din Poiana; odinioară, abia după ce ajungea feciorul să aibă o oarecare stare, îşi întemeia o familie; aşa se face că, uneori, mirele avea 35 sau chiar spre 40 de ani, iar mireasa era mult mai tânără, că doar o fată ce ajungea la 22–23 de ani era deja... „trecută”.
Ce nu s–a schimbat? Faptul că nimeni nu vrea să se căsăto­rească în Duminica fiului risipi­tor din luna februarie; se ştie din moşi–strămoşi: „cei care se cunună în duminica asta nu trăiesc bine şi de asta se feresc mirii să se cunune atunci.”

La peţit

Odată primele discuţii despre nuntă purtate, mirele venea la mireasă ca s–o peţească: „mirele, cu tatăl lui, câteodată şi cu ma­ma, şi cu vreun unchi apropiat  – cu toţii mergeau la peţit; atunci se înţelegeau cum să facă nun­ta, ce face fiecare, ce primesc tinerii”, povestesc cele două femei.
De cum se apropia nunta, nu mai era răgaz de stat. Cu mai bine de o săptămână înaintea nunţii, mirii făceau un drum la Sibiu că doar mirele trebuia să dea o parte din zestrea miresei. Da, aţi citit bine; nu doar de la părinţii ei primea mireasa zestre, ci şi de la mire: „ la noi e obiceiul ca mirele să cumpere de toate pentru mireasă: de la haine la portofel, de la pantofi la bijuterii şi pe toate le arată mireasa în ziua dinaintea nunţii”, spune Ana Banea.
Pâine de casă, cozonaci, supă cu tăiţei, friptură de miel şi de viţel, sarmale – toate se pregă­teau în zilele dinaintea nunţii; iar dacă femeile apropiate celor două familii avea multă treabă, căci veneau la ajutor, să ştiţi că nici tinerii din sat nu prea aveau răgaz. Joia, câţiva băieţi apro­piaţi mirelui se strângeau la casa socrilor mari, apoi plecau prin sat şi băteau la porţile altor feciori să îi cheme la întâlnire a doua zi. Când tot satul era gata colindat, tinerii mergeau la mireasă să scrie invitaţiile de nuntă: „se formau mai multe cete şi fiecare ceată scria invitaţiile pentru tinerii de pe o stradă, iar invitaţiile erau împărţite vinerea. Şi tot vinerea mai curgeau invitaţii dintr–un motiv: atunci erau invitate la nuntă cuplurile.

Zestrea şi mireasa falsă

Şi cum în trecut nunţile se făceau doar duminica, sâmbăta mireasa îşi punea terfele, adică ducea zestrea de la casa ei la cea a mirelui: „Tot ce cumpăra mirele pentru mireasă de la Sibiu şi toată zestrea pe care ea o avea– de la cearceafuri, plapume, covoare pentru pat, pentru perete, pernuţe montate, făcute de anumite femei din sat, perdele din filei, perdele din macrameu–  toate erau puse la un loc şi duse sâmbătă seara la casa mirelui. La noi aşa se spune că îşi pune mireasa terfele", spune Maria Bodea.
Dar zestrea miresei nu se lua oricum de acasă, aşa că înainte ca tânara să se arate nuntaşilor, neamurile miresei scoteau o păpuşă îmbrăcată în mireasă şi numai după ce mirele îşi cerea adevărata aleasă, era lumea poftită în casă şi servită cu... dumicat.

Duminica nunţii

În ziua nunţii, deşteptarea se dădea de dimineaţă pen­tru că steagul trebuia împo­dobit. „ Tinerii se strângeau la mire unde făceau steagul nunţii: pe o prăjină înaltă de doi metri – doi metri şi jumă­tate se puneau chindeauă ţesute, covoare, hârtie cre­ponată şi în vârf se aşezau clopote şi un pahiol, ca cel pe care îl poartă miresele pe cap. Cât timp se împodobea steagul, se servea băutură, cozonac, apoi se juca stea­gul şi alaiul cu muzica por­nea la sala unde se făcea nunta;  stegarul era cel care ducea steagu şi el era ales dintre neamurile mirelui.”

După–amiaza, lumea de la sală se tot înmulţea: prima dată soseau naşii, apoi mi­rele şi ultima venea mireasa; acum se pleca la biserică pen­tru cununia religioasă. Prima fotografie de familie se făcea imediat după cununie, la fotograful din  sat: „Noi aşa ne–am pomenit: după cunu­nie se merge la fotograf; întot­deauna am avut fotograf în sat”, povestesc Maria Bodea şi Ana Banea.
După fotograf, nuntaşii luau o pauză şi se împrăştiau fiecare pe la casa lui, nu pen­tru că nunta s–ar fi sfârşit înain­te să înceapă, ci ca „să se schimbe din haine româ­neşti în haine domneşti”. Ş–apoi se lăsa cu petrecere de seara până dimineaţa şi, printre jiene şi învârtite, se serveau supă de tăiţei de casă, friptură de găină cu sos de roşii, friptură de miel şi de viţel cu piure, sarmale cu varză şi carne afumată şi us­căţele învârtite în jurul acului, cum numai în Mărginime vezi; iar dimineaţa, că tot mai era loc de veselie – poienarii obişnuiau să îmbete un miel, să–i dea drumul prin sala de petrecere şi apoi să–l sacri­fice. Şi tot de miel mai e legat un obicei: „@n momentul când aduceau mielul, începeau bărbaţii să strige: <ninge, mă, ninge>. Era semnalul că tre­buiau să fiarbă vinul, pe care îl aduceau în oale mari şi–l serveau din oală cu polo­nicu’”, povesteşte Maria Bodea. Dar să nu credeţi că pleca cineva de la nuntă, fără să dea cuvenita cinste, adunată fie în găleată, fie în săcăteu, adică în traista pe care mireasa o ţinea legată de mână.
După atâta petrecere şi atâta mâncare, carnea tre­buia „spălată” cu o ţâră de mămăligă şi de brânză, aşa că luni dimineaţa nuntaşii porneau spre casa naşilor ca să pună de un balmoş chiar în curte; iar de la naşi, femei şi bărbaţi – toţi aveau cale întinsă spre casa miresei, acolo unde femeile îşi arătau priceperea în ale gătitului pregătind clătite peste clătite. După–amiaza nu era loc de somn, ci de petrecere, iar de astă dată la masă erau invitate rudele apropiate care au servit la nuntă. Şi uite–aşa după trei zile de petreceri şi multă treabă, noua familie îşi găsea în sfârşit liniştea, dar nu pentru mult timp –  doar în Poiana mai e un obicei: toţi mirii care se căsătoresc pe parcursul unui an, începând de la Paşti şi până la Lăsarea secului pentru Paştile din anul următor, să dea o masă pentru rude în cea de–a doua zi de Paşti. Aşa că an de an, după ce ciocnesc ouă roşii, poienarii deschid sezonul nunţilor amintindu–şi de nunţile trecute; şi pentru că în casă nouă nu–i bine să te duci cu mâna goală, fiecare venea cu un cadou pentru însurăţei: fie bani, fie vreun obiect, de la cratiţe la farfurii.

Documentarea a fost realizată în cadrul proiectului "Cercetarea gastronomiei tradiţionale din judeţul Sibiu", derulat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Pro­movarea Culturii Tradiţionale "Cindrelul–Junii" Sibiu..