Şapte zile a mâncat doar frunze de alun, mai bine de o oră a stat în apă la o temperatură de –40 grade Celsius, rănit a fost de cinci ori, iar părinţii l–au crezut mort. Geratimusz Morar a petrecut 1068 de zile pe frontul de est, în timpul celui de–a doilea război mondial, iar acum, la vârsta de 95 de ani, povesteşte despre locurile, oamenii şi întâmplările războiului de acum şapte decenii de parcă totul s–ar fi petrecut ieri. Avea 25 de ani când istoria lui, de om simplu, s–a împletit cu istoria mare a lumii într–un război pe viaţă şi pe moarte.
Un om tânăr la aproape 95 de ani. Aşa îţi pare Geratimusz Morar: un om care a ştiut să–şi păstreze optimismul şi umorul, deşi viaţa l–a pus faţă în faţă cu moartea şi cu războiul. Astăzi, îl întâlneşti la Cercul Militar din Sibiu, acolo unde munceşte la Serviciul Veterani de război. Orice întrebare ai avea, Geratimusz Morar are un răspuns: cunoaşte legi, ştie ce drepturi ai dacă eşti veteran de război şi te îndrumă oriunde ai nevoie.
Memoria de elefant se verifică şi atunci când vorbeşte despre evenimente petrecute în urmă cu aproape şapte decenii. Din ceea ce a trăit în război, pare să nu fi uitat nimic, aşa că nume de locuri şi oameni vin în mintea soldatului de parcă totul s–ar fi întâmplat ieri. Nici nu e de mirare, că doar retrăieşte totul în fiecare zi. A făcut parte din Batalionul 17 Vânători de munte, din Brigada a IV–a Vânători de Munte, iar din 22 iunie 1941 până în 1944 a luptat în Ojeva, în Basarabia, a trecut în Ucraina, a fost rănit la Mariopol, a ajuns în Crimeea, a mers la Kerci, apoi în Sudac, a ajuns la Sevastopol, a luptat în Caucaz, a ajuns la Ceaplinka, Simferopol, Eupatoria... aproape trei ani a trăit cu arma în mână. Despre toate acestea vorbeşte cu o linişte care te uimeşte, dar care ascunde chinul gândurilor şi al amintirilor din război: „Mă culc seara şi nu dorm decât câteva ore, apoi mă trezesc şi le trăiesc pe toate cum au fost”, mărturiseşte combatantul de altădată.
Războiul se trăieşte şi sub ploaia de gloanţe, şi sub ploaia de schije, şi în frig, şi în foame, şi pe paturi de spital. Aşa se face că acum, când povesteşte despre cel de–al doilea război mondial, Geratimusz Morar nu uită nimic, iar istoria curge lin de la mobilizare şi prima zi de război şi până la ultimul foc. Era responsabil cu depozitele, aşa că a fost nevoit să înveţe limbile popoarelor pe unde a trecut, iar acum împleteşte cuvinte în rusă peste cele din limba română şi redă conversaţiile de altădată de parcă un comandant, un sanitar sau un tătar ce i–a dat o cană cu ceai ar fi şi acum în faţa lui.
Rănit de cinci ori
În cei aproape trei ani de război a fost rănit de cinci ori, dar spune că a fost norocos. Când a fost rănit la cap, glonţul a trecut prin cască şi cum traiectoria a fost razantă, rana nu a fost fatală. Mult mai mult a avut de suferit din cauza picioarelor, într–o lume a frigului. „Într–o noapte m–am culcat pe proiectile şi dimineaţa când m–am trezit, eram îngheţat; eram în Caucaz şi era sfârşit de noiembrie. Vreo 6–7 zile am mers într–un picior, cu un băţ, apoi într–un sat am găsit o doctoriţă, care a luat un pumn de făină de mămăligă, sare şi glie, le–a amestecat şi le–a pus pe genunchi. A repetat leacul şi a treia zi m–am ridicat în picioare”, îşi aminteşte Geratimusz Morar. Aceeaşi doctoriţă l–a vindecat şi mai târziu când a fost, din nou, rănit la picior. „La gambă aveam osul gol, fără carne. Doctoriţa a tot pus un praf galben şi a patra zi, peste os era piele cât o foiţă de ţigară”.
Când o schijă i–a trecut puţin mai sus de mijloc, nici nu a ştiut. „Nu am simţit schija, abia când am simţit că–i gheata udă şi plină, am întrebat colegul că de unde o fi apa, că era uscat totul în jur. S–a uitat şi mi–a zis că–i sânge, nu apă... pentru un fleac nu te duci la infirmerie, că ce să cauţi acolo?!”
Frigul suferit nu îl uită nici acum şi nici corpul parcă nu îi dă voie: la degetele mari de la picioare, unghiile nu i–au crescut nici doi milimetri în toţi aceşti ani scurşi de la război.
Faţa în faţă cu moartea
În război, şi–a văzut camarazii ucişi şi a luptat pentru a–şi apăra viaţa. A ştiut întotdeauna două lucruri, că „în faţa glonţului eşti nimic” şi că loc de milă nu prea e în luptă, că aici funcţionează regula „ori el, ori eu”.
Cu moartea s–a întâlnit tot mereu, dar a învăţat să o privească cu un soi de umor, atunci când era vorba de el. Numărul oamenilor ucişi nu l–a lăsat însă indiferent. Când au luptat pe Nipru, peste o sută de camarazi au fost ucişi în miez de noapte: „Am stat o noapte într–o localitate, iar unii s–au cazat într–o casă. Pe timpul nopţii, ruşii au venit cu o barcă pneumatică, ne–au luat prin surprindere şi au băgat baioneta în peste o sută de oameni”. Altădată, moartea a luat mii de oameni. „Erau vreo zece mii de ruşi care aşteptau să se îmbarce pe vapoare. Nemţii au trecut cu avionul şi le–au lăsat mesaje să se predea. Ruşii nu au vrut, deşi erau înconjuraţi. Au intrat peste ei şi numai câţiva au scăpat. Mergeai printre morţi ca prin sfeclă, atâţia erau”, povesteşte în timp ce privirea i se pierde în gol.
Prevederea şi puterea de a anticipa nenorociri i–au salvat viaţa în mai 1944. Atunci a plecat, alături de mulţi alţi camarazi, din portul Sevastopol. Spune că au fost îmbarcaţi pe 14 nave şi fiecare militar avea la el arma şi sacul de merinde. El a înlocuit pâinea cu o cameră de maşină şi asta i–a fost salvarea. „Duminică, 14 mai 1944, pe la ora 12, am auzit un observator aerian raportând comandantului că vin şase avioane inamice. S–a dat comandă de tragere, avioanele s–au împrăştiat, după care, în circa zece minute, au reapărut şi au mitraliat tot ce era pe puntea vaselor. Au făcut sute de morţi. Atacul a durat 10–12 minute, apoi avioanele s–au retras. După o oră au apărut alte cinci avioane, cu torpile magnetice. Au scufundat câteva vase, două au rămas neatinse, iar unul, în care eram eu, a fost grav avariat. Torpila a făcut o ruptură şi vasul a început să se scufunde. Celelalte două vase şi–au continuat drumul, neştiind ce se întâmplă. M–am aruncat în apă şi alţii au făcut la fel. Am rămas pe mare peste 30 de persoane. Apa era rece, ca în luna mai. Luni, când s–a făcut ziuă, am văzut că rămăseserăm numai cinci persoane. Pe la ora 11–12 au venit două hidroavioane care ne–au lăsat scări de frânghie şi am fost salvaţi”, povesteşte veteranul în volumul colectiv „Veteranii pe drumul onoarei şi al jertfei. Memorial”.
Momente de cumpănă au mai fost: în februarie 1942, de pildă, a luat parte la ofensiva spre Kerci şi apoi spre Feodosia. Atunci au trecut peste un râu îngheţat care nu avea pod. Gheaţa s–a rupt sub greutatea camionului şi a stat o oră şi jumătate în apa îngheţată, pe o vreme de –40 grade Celsius. Şi de foame a suferit. În vara lui 1942, el şi alţi trei camarazi au fost încercuiţi: nu s–au dat prizonieri, ci au stat ascunşi pe firul unei ape de sub muntele Căpăţâna de zahăr. Şapte zile au mâncat doar frunze de alun. Altădată a mâncat cojile unui cartof curăţat.
Dispărut şi îngropat
În octombrie 1943, Geratimusz Morar a luat parte la luptele care s–au dat în localitatea Ceaplinka, lupte soldate cu multe pierderi, iar pe lista dispăruţilor a figurat şi numele său. Mai mult, părinţii l–au crezut mort. Din 1941 până în 1944 nu a fost deloc acasă şi nici nu a corespondat cu familia, aşa că, atunci când s–a întors în satul natal, a aflat că toată lumea îl credea mort, iar în cimitir exista o cruce cu numele lui. „Am ajuns în sat, dar nu m–am dus acasă la ai mei, ci la o altă familie. I–am rugat pe oameni să meargă şi să–i spună mamei că au văzut un om care seamănă cu mine. Mama a răspuns că sunt mort, că nu pot fi eu”, povesteşte Geratimusz Morar. La durerea şi reacţiile familiei s–a gândit mereu, mai ales că nu era el primul plecat în război. Tatăl luptase în prima conflagraţie mondială şi a fost prizonier timp de patru ani.
Şi cum acasă îl credeau mort pe Geratimusz Morar, nu mai avea nimic: lucrurile lui fuseseră date de pomană, iar bani pentru altele noi nu erau. Aşa se face că şi la sfârşitul războiului, când a fost lăsat la vatră, soldatul s–a gândit bine care era drumul său. „În octombrie 1944, când mi–au dat drumul acasă, nu ştiam încotro să o apuc. Am luat stâlpu` în braţe şi am stat că nu ştiam unde să mă duc. Acasă nu aveam ce să muncesc şi aşa am mers la Roşi Montană şi am lucrat în mină.” Prin ţară a mai cutreierat, iar din 1952 s–a stabilit în Sibiu.
Acum, la aproape şapte decenii după ce a dat ochi cu războiul, Geratimusz Morar ştie că e în viaţă şi datorită capacităţii de a gândi rapid, de a căuta mereu o altă soluţie de scăpare. Din înfruntarea vieţii cu moartea, el a reuşit să scape. Alţii nu. „Din leatul meu, am plecat 1500 pe front. Unii s–au întors fără o mână, alţii fără un ochi, iar mulţi nu s–au mai întors. Eu am rămas un fel de ţap ispăşitor al lor.”
* „Dacă cineva ar sta ca o vrabie sub pielea unui om, ai vedea cum e războiul, când ştii că nu mai ai decât 2–3 minute de trăit.” * „În cărţile de istorie nu scrie nici o treime din câte trăieşti pe front. Cărţile sunt scrise de alţii, nu de cei care au trăit războiul.” Geratimusz Morar, veteran al celui de–al doilea război mondial
* Istorici susţin că în cel de–al doilea război mondial au murit peste 60 milioane de oameni, militari şi civili.
Un om tânăr la aproape 95 de ani. Aşa îţi pare Geratimusz Morar: un om care a ştiut să–şi păstreze optimismul şi umorul, deşi viaţa l–a pus faţă în faţă cu moartea şi cu războiul. Astăzi, îl întâlneşti la Cercul Militar din Sibiu, acolo unde munceşte la Serviciul Veterani de război. Orice întrebare ai avea, Geratimusz Morar are un răspuns: cunoaşte legi, ştie ce drepturi ai dacă eşti veteran de război şi te îndrumă oriunde ai nevoie.
Memoria de elefant se verifică şi atunci când vorbeşte despre evenimente petrecute în urmă cu aproape şapte decenii. Din ceea ce a trăit în război, pare să nu fi uitat nimic, aşa că nume de locuri şi oameni vin în mintea soldatului de parcă totul s–ar fi întâmplat ieri. Nici nu e de mirare, că doar retrăieşte totul în fiecare zi. A făcut parte din Batalionul 17 Vânători de munte, din Brigada a IV–a Vânători de Munte, iar din 22 iunie 1941 până în 1944 a luptat în Ojeva, în Basarabia, a trecut în Ucraina, a fost rănit la Mariopol, a ajuns în Crimeea, a mers la Kerci, apoi în Sudac, a ajuns la Sevastopol, a luptat în Caucaz, a ajuns la Ceaplinka, Simferopol, Eupatoria... aproape trei ani a trăit cu arma în mână. Despre toate acestea vorbeşte cu o linişte care te uimeşte, dar care ascunde chinul gândurilor şi al amintirilor din război: „Mă culc seara şi nu dorm decât câteva ore, apoi mă trezesc şi le trăiesc pe toate cum au fost”, mărturiseşte combatantul de altădată.
Războiul se trăieşte şi sub ploaia de gloanţe, şi sub ploaia de schije, şi în frig, şi în foame, şi pe paturi de spital. Aşa se face că acum, când povesteşte despre cel de–al doilea război mondial, Geratimusz Morar nu uită nimic, iar istoria curge lin de la mobilizare şi prima zi de război şi până la ultimul foc. Era responsabil cu depozitele, aşa că a fost nevoit să înveţe limbile popoarelor pe unde a trecut, iar acum împleteşte cuvinte în rusă peste cele din limba română şi redă conversaţiile de altădată de parcă un comandant, un sanitar sau un tătar ce i–a dat o cană cu ceai ar fi şi acum în faţa lui.
Rănit de cinci ori
În cei aproape trei ani de război a fost rănit de cinci ori, dar spune că a fost norocos. Când a fost rănit la cap, glonţul a trecut prin cască şi cum traiectoria a fost razantă, rana nu a fost fatală. Mult mai mult a avut de suferit din cauza picioarelor, într–o lume a frigului. „Într–o noapte m–am culcat pe proiectile şi dimineaţa când m–am trezit, eram îngheţat; eram în Caucaz şi era sfârşit de noiembrie. Vreo 6–7 zile am mers într–un picior, cu un băţ, apoi într–un sat am găsit o doctoriţă, care a luat un pumn de făină de mămăligă, sare şi glie, le–a amestecat şi le–a pus pe genunchi. A repetat leacul şi a treia zi m–am ridicat în picioare”, îşi aminteşte Geratimusz Morar. Aceeaşi doctoriţă l–a vindecat şi mai târziu când a fost, din nou, rănit la picior. „La gambă aveam osul gol, fără carne. Doctoriţa a tot pus un praf galben şi a patra zi, peste os era piele cât o foiţă de ţigară”.
Când o schijă i–a trecut puţin mai sus de mijloc, nici nu a ştiut. „Nu am simţit schija, abia când am simţit că–i gheata udă şi plină, am întrebat colegul că de unde o fi apa, că era uscat totul în jur. S–a uitat şi mi–a zis că–i sânge, nu apă... pentru un fleac nu te duci la infirmerie, că ce să cauţi acolo?!”
Frigul suferit nu îl uită nici acum şi nici corpul parcă nu îi dă voie: la degetele mari de la picioare, unghiile nu i–au crescut nici doi milimetri în toţi aceşti ani scurşi de la război.
Faţa în faţă cu moartea
În război, şi–a văzut camarazii ucişi şi a luptat pentru a–şi apăra viaţa. A ştiut întotdeauna două lucruri, că „în faţa glonţului eşti nimic” şi că loc de milă nu prea e în luptă, că aici funcţionează regula „ori el, ori eu”.
Cu moartea s–a întâlnit tot mereu, dar a învăţat să o privească cu un soi de umor, atunci când era vorba de el. Numărul oamenilor ucişi nu l–a lăsat însă indiferent. Când au luptat pe Nipru, peste o sută de camarazi au fost ucişi în miez de noapte: „Am stat o noapte într–o localitate, iar unii s–au cazat într–o casă. Pe timpul nopţii, ruşii au venit cu o barcă pneumatică, ne–au luat prin surprindere şi au băgat baioneta în peste o sută de oameni”. Altădată, moartea a luat mii de oameni. „Erau vreo zece mii de ruşi care aşteptau să se îmbarce pe vapoare. Nemţii au trecut cu avionul şi le–au lăsat mesaje să se predea. Ruşii nu au vrut, deşi erau înconjuraţi. Au intrat peste ei şi numai câţiva au scăpat. Mergeai printre morţi ca prin sfeclă, atâţia erau”, povesteşte în timp ce privirea i se pierde în gol.
Prevederea şi puterea de a anticipa nenorociri i–au salvat viaţa în mai 1944. Atunci a plecat, alături de mulţi alţi camarazi, din portul Sevastopol. Spune că au fost îmbarcaţi pe 14 nave şi fiecare militar avea la el arma şi sacul de merinde. El a înlocuit pâinea cu o cameră de maşină şi asta i–a fost salvarea. „Duminică, 14 mai 1944, pe la ora 12, am auzit un observator aerian raportând comandantului că vin şase avioane inamice. S–a dat comandă de tragere, avioanele s–au împrăştiat, după care, în circa zece minute, au reapărut şi au mitraliat tot ce era pe puntea vaselor. Au făcut sute de morţi. Atacul a durat 10–12 minute, apoi avioanele s–au retras. După o oră au apărut alte cinci avioane, cu torpile magnetice. Au scufundat câteva vase, două au rămas neatinse, iar unul, în care eram eu, a fost grav avariat. Torpila a făcut o ruptură şi vasul a început să se scufunde. Celelalte două vase şi–au continuat drumul, neştiind ce se întâmplă. M–am aruncat în apă şi alţii au făcut la fel. Am rămas pe mare peste 30 de persoane. Apa era rece, ca în luna mai. Luni, când s–a făcut ziuă, am văzut că rămăseserăm numai cinci persoane. Pe la ora 11–12 au venit două hidroavioane care ne–au lăsat scări de frânghie şi am fost salvaţi”, povesteşte veteranul în volumul colectiv „Veteranii pe drumul onoarei şi al jertfei. Memorial”.
Momente de cumpănă au mai fost: în februarie 1942, de pildă, a luat parte la ofensiva spre Kerci şi apoi spre Feodosia. Atunci au trecut peste un râu îngheţat care nu avea pod. Gheaţa s–a rupt sub greutatea camionului şi a stat o oră şi jumătate în apa îngheţată, pe o vreme de –40 grade Celsius. Şi de foame a suferit. În vara lui 1942, el şi alţi trei camarazi au fost încercuiţi: nu s–au dat prizonieri, ci au stat ascunşi pe firul unei ape de sub muntele Căpăţâna de zahăr. Şapte zile au mâncat doar frunze de alun. Altădată a mâncat cojile unui cartof curăţat.
Dispărut şi îngropat
În octombrie 1943, Geratimusz Morar a luat parte la luptele care s–au dat în localitatea Ceaplinka, lupte soldate cu multe pierderi, iar pe lista dispăruţilor a figurat şi numele său. Mai mult, părinţii l–au crezut mort. Din 1941 până în 1944 nu a fost deloc acasă şi nici nu a corespondat cu familia, aşa că, atunci când s–a întors în satul natal, a aflat că toată lumea îl credea mort, iar în cimitir exista o cruce cu numele lui. „Am ajuns în sat, dar nu m–am dus acasă la ai mei, ci la o altă familie. I–am rugat pe oameni să meargă şi să–i spună mamei că au văzut un om care seamănă cu mine. Mama a răspuns că sunt mort, că nu pot fi eu”, povesteşte Geratimusz Morar. La durerea şi reacţiile familiei s–a gândit mereu, mai ales că nu era el primul plecat în război. Tatăl luptase în prima conflagraţie mondială şi a fost prizonier timp de patru ani.
Şi cum acasă îl credeau mort pe Geratimusz Morar, nu mai avea nimic: lucrurile lui fuseseră date de pomană, iar bani pentru altele noi nu erau. Aşa se face că şi la sfârşitul războiului, când a fost lăsat la vatră, soldatul s–a gândit bine care era drumul său. „În octombrie 1944, când mi–au dat drumul acasă, nu ştiam încotro să o apuc. Am luat stâlpu` în braţe şi am stat că nu ştiam unde să mă duc. Acasă nu aveam ce să muncesc şi aşa am mers la Roşi Montană şi am lucrat în mină.” Prin ţară a mai cutreierat, iar din 1952 s–a stabilit în Sibiu.
Acum, la aproape şapte decenii după ce a dat ochi cu războiul, Geratimusz Morar ştie că e în viaţă şi datorită capacităţii de a gândi rapid, de a căuta mereu o altă soluţie de scăpare. Din înfruntarea vieţii cu moartea, el a reuşit să scape. Alţii nu. „Din leatul meu, am plecat 1500 pe front. Unii s–au întors fără o mână, alţii fără un ochi, iar mulţi nu s–au mai întors. Eu am rămas un fel de ţap ispăşitor al lor.”
* „Dacă cineva ar sta ca o vrabie sub pielea unui om, ai vedea cum e războiul, când ştii că nu mai ai decât 2–3 minute de trăit.” * „În cărţile de istorie nu scrie nici o treime din câte trăieşti pe front. Cărţile sunt scrise de alţii, nu de cei care au trăit războiul.” Geratimusz Morar, veteran al celui de–al doilea război mondial
* Istorici susţin că în cel de–al doilea război mondial au murit peste 60 milioane de oameni, militari şi civili.
CITITI SI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu