Nu ştiu, poate vă mai amintiţi şi voi de ea: fragilă, dar curajoasă, împărţea lovituri în stânga şi–n dreapta cum rar vezi o femeie făcând. Sora 13. Ea a fost primul contact de care eu îmi amintesc cu lumea asiatică. O întâlneam pe la 6–7 ani într–o sală prăfuită de cămin cultural de sat. Filmul de duminică era un eveniment, mai ales că totul respira exotism: limba, scenele de luptă, vestimentaţia. Aşa s–a văzut atunci, demult, pentru prima dată, China prin ochii mei. Cu doi ani în urmă, China mi s–a arătat pentru prima dată la ea acasă: o ţară extraordinară, o ţară a contrastelor, în care noul şi vechiul sunt într–un dialog permanent, în care zgârie –norii se întâlnesc cu comerţul nocturn de stradă, în care trenul de mare viteză face casă bună cu ricşa... şi lista ar putea continua, dar mai bine o scriem împreună cu răgaz, pe parcurs. Aşa că de astăzi, începem să călătorim prin China, mai precis prin Beijing şi Tianjin: cel mai rapid tren din China ne va purta cu 343 km/oră, vom face opriri în Oraşul Interzis şi în Palatul de Vară, de cumpărături vom avea grijă pe strada Dashila, vom negocia la greu pentru un colier de perle sau pentru un memory–stick, când ni se va face foame vom degusta fructe de mare şi cartofi prăjiţi cu vanilie, iar apoi cu forţe proaspete vom colinda Beijingul noaptea, vom poposi în satul Jocurilor Olimpice din 2008, pe platoul de filmare al lui Jackie Chan şi Will Smith.
Nu ştiu câţi dintre dumneavostră aţi fost în China, dar, cu siguranţă, fiecare şi–a proiectat o imagine, fie din filmele pe care le vedeam altădată, fie din cărţi, fie din documentarele sau ştirile pe care le urmărim astăzi la televizor. Imaginea mea despre China de azi „se aşază” încă pentru că ţara m–a uimit. E adevărat că nu am cunoscut–o atât de mult pe cât aş fi vrut, dar puţinul văzut merită împărtăşit. Aşa că astăzi, pentru mine, e din nou duminică, 26 iulie, şi mergem în Oraşul Interzis.
La porţile Oraşului Interzis
Suntem în Beijing abia de câteva ore, aşa că deocamdată nu ne–am obişnuit cu imensitatea unui oraş cu o populaţie de 17.430.000 locuitori şi o suprafaţă de 16.801 km pătraţi. Gazdele noastre şi ghizii – reprezentanţi ai Institutului Confucius şi ai Universităţii de Limbă şi Cultură şi Beijing – cunosc însă bine oraşul, aşa că ora de cu seară fixată e respectată cu rigoare, mai ales că destinaţia nu e chiar la o aruncătură de băţ. La ora 9 avem întâlnire cu ghizii noştri: Vivi şi Choala, două studente. Au zâmbetul pe buze, la fel ca şi şoferul microbuzului ce ne duce astăzi în Oraşul Interzis. Cu zâmbetul şoferului, un chinez de vreo 43 de ani, ne vom întâlni în toate cele şapte de zile petrecute în China. El nu vorbeşte engleză, aşa că zâmbetu–i cald e singura modalitate la îndemână de a ne ura bun–venit.
Microbuzul se pune în mişcare. Zgârie–nori, şosele suspendate, mii de autoturisme şi oameni, biciclete – toate aleargă prin faţa ochilor noştri. Le vedem din fuga maşinii şi tot în fugă mi le amintesc acum, dar ne vom opri pe îndelete la ele într–un alt reportaj. Până una–alta, aparatele de fotografiat ţăcănesc în continuu pentru că ai ce fotografia. Chipuri de oameni, chipuri de locuri. Totul e atât de nou. Nici nu ştii cum trece timpul şi deodată Vivi şi Choala ne informează, în engleză, că am ajuns la destinaţie: clădirile seculare ale Oraşului răsar semeţe la geamuri. Vom intra pe poarta din spate a palatului, acolo unde odinioară se aflau un clopot, care bătea de 108 ori pentru a anunţa începutul zilei, şi o tobă, ce marca trecerea orelor pe timpul nopţii.
Când cobori nici nu mai ştii ce să priveşti mai întâi: acoperişurile galben–aurii, puzderia de oamenii, ricşa, canalul cu apă...toate au nevoie de atenţia ta. Fiziononima noastră caucaziană acţionează ca un magnet pentru cei care muncesc pe lângă Oraşul Interzis şi nu te mai miri că bătrânul cocoţat pe bicicleta ricşei te invită călduros la o plimbare şi te tentează cu baldachinul roşu al ricşei sau cu Biblia ce zace în „caleaşca” de China. Dar cum nu este timp, laşi pitorescul ricşar şi ciuleşti urechile la explicaţiile celor două fete. Aşa afli că apa care înconjoară Palatul Interzis e una artificală, canalul a fost construit pentru că vechile legi spun că familia imperială trebuie să aibă şi apă şi munte, iar clădirile palatului lor trebuie să fie mai înalte decât orice altă constrcuţie din jur. În consecinţă, s–a săpat adânc în pâmânt, s–au construit un deal şi un canal umplut apoi de apă.
Cu 60 de yuani (adică vreo 6 euro) îţi cumperi intrarea în Oraşul Interzis. Nimic extraordinar, veţi spune. Şi totuşi este extraordinar, mai ales că timp de 500 de ani acest palat imperial din Beijing a fost un loc interzis muritorilor de rând. Era casa familiei imperiale, un loc unde doar împăratul, soţiile, concubinele, eunucii şi servitorii puteau pune piciorul. Acum păşeşti pe urmele a 24 de împăraţi din dinastiile Ming şi Qing şi ceea ce vezi şi auzi te lasă fără grai. Pe scurt, spusă în cifre, povestea Oraşului Interzis ar fi următoarea: un milion de chinezi şi o sută de mii de maeştri au muncit timp de 14 ani (1406–1420) şi, pe o suprafaţă de peste 74 de hectare, au ridicat 999 de clădiri cu 9999 camere, au construit pieţe şi curţi interioare, au înconjurat totul cu un zid înalt de peste zece metri şi un curs de apă cu o lăţime de peste 50 metri.
Pe urmele împăraţilor
Porţile mari, roşii, cu decoraţiuni aurii, sunt deschise; păşeşti prin ele şi primele minuni ale Oraşului Interzis ţi se arată: munţi artificiali, construiţi din stânci aduse de la mare distanţă, arbori bătrâni de 200–300 ani, clădiri din lemn, porţi nenumărate. Şi peste tot puhoi de lume. Localnici şi turişti, copii, adulţi şi vârstnici au pornit la pas prin Oraşul Interzis. Trebuie să fii mereu cu ochii–n patru să nu–ţi pierzi grupul, atât e de densă multimea, atât e de mare Oraşul Interzis. Şi deodată ai impresia că Babilonul s–a mutat în oraşul Interzis: chineza e limba de fundal şi e bine "împestriţată" cu vorbe în alte limbi ale Pământului: "This is an ancient cypress", "Vreau să văd şi muntele artificial", "Could you help us with a photo...." Popoare şi limbi într–un vălmăşag din care uneori mai răzbate , prin microfon, vocea unui ghid.
Spectactolul lumii de azi se continuă cu cel al lumii vechi de şase sute de ani: streşini întoarse în sus, acoperişuri aurii (în trecut galbenul–auriu era culoarea imperială şi nimeni din popor nu avea voie să o poarte pe haine sau să şi–o aşeze pe case), sculpturi în formă de dragon sau păsări phoenix, dantelării florale sculptate în lemn sau teracotă, decoraţiuni în auriu, albastru, verde şi roşu. Sunt toate laitmotive ale arhitecturii tradiţionale chineze şi toate te urmăresc în călătoria prin Oraşul Interzis.
Sala Armoniei Protectoare, Sala Armoniei Centrale, Sala Supremei Armonii, Sala Purităţii Cereşti, Sala Unirii şi Păcii, Sala Păcii Pământeşti, palate, grădini, trepte... se succed prin faţa ochilor. Încerci să păstrezi în memorie fiecare detaliu, să cercetezi cu ochiul fiecare colţişor, să–ţi opreşti privirea pe fiecare tablă cu indicaţii. Sala Uniunii Terestre şi Celeste era folosită cu prilejul sărbătoririi zilei de naştere a împărătesei, Palatul Purităţii Celeste era utilizat şi ca sala mortuară. În toate aceste săli şi palate nu poţi intra, poţi doar să tragi cu ochiul şi să te înghesui printre miile de localnici şi turişti ce se îngrămădesc lângă bara de protecţie să facă o fotografie, să arunce o privire în somptuoasele interioare.
Şi printre ocheade, poveştile continuă: Sala Supremei Armonii este şi sala tronului şi este cea mai înaltă clădire din Oraşul Interzis (cu decoraţiuni cu tot ajunge la 37 de metri înalţime). Măsoară 63,9 m lungime şi 37 metri lăţime, iar în mijlocul ei, pe o platformă înaltă, se găseşte Tronul Dragonului. E din lemn de santal şi e din plin decorat cu imagini ale dragonului. Ca toată sala de altfel, pentru că dragonul era simbolulul Împăratului.
Nu poţi să te apropii sau să te aşezi pe tronul Dragonului, dar poţi să păşeşti pe urmele Împăratului, pe culoarul ce îi era odată destinat doar lui: un "covor" din dale de marmură ce străbate curţile interioare până în Sala Tronului. Pentru construcţia acestui culoar au muncit 20.000 de oameni timp de 28 de zile, spune legenda. Poate nu vă miraţi să auziţi poveşti despre palatele construite special pentru nunţile imperiale, dar, cu siguranţă, mai puţin obişnuite sunt istoriile despre fundaţia palatului compusă din 15 straturi de dale, dispuse încrucişat, astfel încât nimeni să nu poate săpa tuneluri pentru a–l ataca pe împărat; sau istoriile despre zidul înconjurător făcut căramizi din calcar şi orez, din mortar ce are în compoziţie orez şi albuş de ou.
Altfel de poveşti
Poveştile despre Oraşul Interzis sunt atât de multe încât nici nu ştii pe care să o spui şi pe care să o laşi nespusă. Dar cum destule lucruri le puteţi afla şi de pe internet, vă spun mai bine ce m–a uimit pe mine. În primul rând ar fi dalele ce desenează covoare cu motive florale pe caldarâm, apoi mulţimea copacilor de 200 sau 300 de ani care împânzeau aleile dintre clădiri şi grădinile palatului. Nimeni nu taie ramurile bătrâne şi obosite, ci le dă o mână de ajutor să mai trăiască, aşa că proptele simple din metal sau adevărate schele sprijină ramurile bătrâne. Nici imensele statui aurii ale broaştelor ţestoase (au animal care aduce noroc, spun chinezii), ale păsărilor sau leilor nu m–au lăsat rece şi asta datorită legendelor ce le înconjoară şi datorită lucrăturii pline de migală şi fineţe a meşterilor chinezi de altădată. Aceleaşi detalii artistice te vrăjesc pe cele 308 imense vase de bronz ce împânzesc palatul: nu au doar scop decorativ, ci practic, pentru că într–un palat construit şi din lemn, incendiile erau destule, aşa că apa din toate aceste vase era odinioară de mare folos miilor de oameni ce serveau familia imperială. Şi încă un amănunt: pentru că tot vorbeam de acoperişul galben–auriu al Oraşului interzis, să ştiţi că doar două clădiri fac excepţie de la regulă: biblioteca are cu ţigle negre, pentru că negrul, simbolul apei, trebuia să protejeze manuscrisele rare, iar palatul prinţului moştenitor era acoperit cu ţigle verzi, ca simbol al creşterii şi maturizării. O bilă albă primeşte poporul chinez şi pentru puzderia de magazine cu suveniruri, pentru curăţenia din Oraşul Interzis şi pentru mulţimea de vizitatori.
Foarte pe scurt cam asta am văzut în Oraşul Interzis, dar poate cele câteva fotografii alăturate vă vor ajuta sa vizualizaţi mai bine oraşul interzis. Şi la sfârşit vă mai spun doar atât. Am părăsit palatul imperial pe poarta din faţă, cea care dă în Piaţa Tiananmen: aceleaşi imagini din urmă cu vreo trei ore: mii de chinezi ating cu palmele imensele porţi roşii, sute de oameni stau la rând pentru a intra în oraşul ce le era odată inrterzis şi unde astăzi Babilonul şi minunile electrotehnicii sunt stăpâne. Data viitoare poposim în Piaţa Tiananmen şi pe două străzi tradiţionale din Beijing.
*Palatul Imperial Chinezesc este situat în centrul Beijingului. Aici au trăit şi domnit până la revoluţia din 1911 împăraţii Chinei din dinastia Ming şi Qing, iar cum accesul oamenilor de rând în palat era interzis, acesta a devenit cunoscut sub denumirea de Oraşul interzis. Este considerat o capodoperă a arhitecturii chineze, iar din 1987 este înscris pe Lista Patrimoniului UNESCO.
* Pentru că cifra 9 e simbolul perfecţiunii terestre, numărul palatelor, pavilioanelor şi sălilor, până şi cel al bârnelor din structura de rezistenţă sunt multipli de 9.
*Ultimul împărat chinez care a trăit în acest palat a fost Pu Yi (1906–1967). A urcat pe tron în 1908, la vârsta de nici trei ani; în 1912 a fost constrâns să abdice, dar a mai locuit în palat până în 1924. A plecat apoi la Tianjin, a ajuns împărat al statului Manchukuo sau Manciuria (1934–1945), iar între 1950–1959 a fost închis într–o închisoare din Shenyang. I s–a permis apoi să revină la Beijing, unde a muncit ca simplu grădinar şi tot, ca orice om simplu, a revenit în Oraşul Interzis ca vizitator. A avut cinci soţii şi concubine imperiale, dar niciun urmaş direct..
Korowai, ultimii canibali
Antarctica: un continent cu 1000 de locuitori şi -89 grade Celsius
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu