Cu aspect de conac
Munti - la un pas de tine, un râu - la o aruncatura de bat. O caruta
trece pe un drum de tara si se opreste la râu. E un peisaj rupt parca
din alt secol, iar cladirea ce troneaza în mijloc te face sa te gândesti
la un mic conac de la tara. Sunt rondouri pentru flori în faţa
clădirii, o fântână arteziană care nu funcţionează momentan...
Surprinzător pentru cel care vine aici pentru prima oară şi află că în
această clădire funcţionează o hidrocentrală. Nu ştiu câte hidrocentrale
se pot vizita, dar aici la Sadu I este posibil. Să o numeşti muzeu în
funcţiune, nu pare corect, pentru că aici se produce energie electrică,
aşa că Sadu I rămâne prima hidrocentrală din ţară, o hidrocentrală care
funcţionează zi de zi din 1896.
Sunt câţiva oameni îmbrăcaţi în salopete care trebăluiesc prin preajma
clădirii, iar în curând suntem "preluaţi" de maistrul Ioan Dăncăneţ, cel
care ne va fi ghid în vizita noastră la Sadu I.
"Trebuie să începem de aici - ne spune maistrul Dăncăneţ, conducându-ne
în faţa unei plăci de pe faţada clădirii. E placa originală de la
punerea în funcţiune a centralei şi aici sunt trecute numele
întemeietorilor.
Uzina a fost construită după planurile unui inginer
celebru, Oskar von Miller, cel care a pus pentru prima dată la punct
tehnologia de transport la distanţă a energiei electrice, în Germania,
în 1881. În 1895 a început construcţia hidrocentralei de la Sadu I, iar
în 1896 când s-a dat în funcţiune era a treia din lume care utiliza
această tehnică. În 1907 s-a realizat prima interconexiune din ţară,
între Sadu I şi Sadu II, iar de aici a început să ia naştere o parte din
sistemul energetic".
Până să intrăm în uzina propriu-zisă, dăm o tură prin muzeul amenajat
deasupra sălii maşinilor. Pe o uşă laterală se intră în muzeul de la
etaj, iar casa scărilor te face din nou să te întrebi dacă ai intrat
într-o hidrocentrală. Tavanul e cu decoruri: "Aşa era modelul original
şi l-am refăcut", ni se spune. La etaj, unde se găseşte acum muzeul,
erau înainte locuinţe pentru cei care lucrau în hidrocentrală. Acum,
aici se face întoarcerea în timp, spre începuturi. Muzeul a fost
amenajat cu prilejul aniversării a 100 de ani a hidrocentralei Sadu I.
Începuturi
Sala Cronos - aşa se numeşte prima încăpere a muzeului de la Sadu I
pentru că aici începe, prin fotografii vechi, prin planşe originale şi
exponate, călătoria în timp. Pe câteva panouri sunt reproduse imagini de
pe şantierul din 1895-1896, imagini cu inginerul von Miller, fotografii
de la sfârşitul secolului al XIX-lea cu Sadu I, cu sala maşinilor, cu
peisajul înconjurător. Imaginile te poartă apoi în timp spre Sadu II,
Sadu V, spre electrificarea zonei, dar ca un magnet te atrag
fotografiile în care Oskar von Miller apare alături de Henry Ford sau
Thomas Edison, aşa că te întrebi cum a ajuns inginerul german să
construiască hidrocentrale în România. Povestea e simplă şi ţine de
iniţiativa câtorva oameni: în 1890, Casa Generală de Economii din Sibiu a
donat 1.000 de florini pentru ca o comisie de consilieri municipali să
meargă în Germania şi să viziteze Expoziţia Electrotehnică
Internaţională de la Frankfurt. Doi ani mai târziu, Oskar von Miller
venea la Sibiu să studieze condiţiile pentru construirea unei
hidrocentrale. În iunie 1893, proiectul pentru Sadu I era gata, iar
construcţia a început doi ani mai târziu. Lucrările s-au încheiat în 16
decembrie 1896.
Prima sală a muzeului mai are însă câteva curiozităţi. O centrală
telefonică veche, care făcea legătura între toate punctele de exploatare
din zonă. Pe tabloul de comandă al centralei poţi încă citi înscrisul
de pe câteva etichete: Tălmaciu, Sadu-Ciunget. Un receptor vechi, negru
aşteaptă parcă un semnal, lângă el o variantă mai veche a căştilor de
azi. Timpul a îngălbenit etichetele şi a dus vopseaua de pe scaunul
centralistului, a stricat o maşină de scris din apropiere, a oprit
ceasurile ce acoperă unul din pereţi. Fiecare ceas s-a oprit la altă
oră. "Unii spun că mai bine le-am repara să meargă în continuare, dar
noi ne-am gândit că e mai bine să le lăsăm aşa, la timpul când s-au
oprit ele", spune maistrul Dăncăneţ. Aparate de măsură ce nu mai
funcţionează le ţin isonul ceasurilor în încremenirea lor. Îşi merită
odihna... unele numără mai mulţi ani decât trăieşte în mod obişnuit un
om.
Din atelier în biroul proiectantului
Când ajungi în cea de-a doua încăpere, nici nu ştii unde să te uiţi sau
unde să poposeşti mai întâi: în biroul proiectantului, în cel al
directorului, în atelier sau în faţa panoului de verificare... toate se
regăsesc aici şi toate au izul vremurilor trecute. O pereche de galoşi
de înaltă tensiune aşteaptă cuminţi lângă un scaun a cărui culoare
albastră este amestecată cu pete negre. Pe masa din lemn înnegrit
tronează o menghină, o maşină de găurit, câteva chei. Ai impresia că din
clipă în clipă cineva va intra şi va începe să lucreze, dar aici nu
suntem decât noi, curioşii cu aparat de fotografiat şi carnet pentru
notiţe. Pe peretele din faţa mesei stau atârnate o pereche de schiuri;
un alt perete are un tapet original: panoul de verificare, de pe care te
privesc tot felul de cadrane şi ceasuri.
Vizavi e biroul proiectantului. Aici totul e dominat de albastrul
hârtiei pentru proiectare care se răspândeşte în valuri pe masă, pe
stativ. Totul se defineşte prin linii drepte şi curbe care delimitează
schema centralei în care ne aflăm. Sunt calcule peste calcule, desene
peste desene.
De la proiectare, faci câţiva paşi înapoi şi ajungi în biroul
directorului: o lampă veche, un telefon şi mai vechi, o ştampilă ce se
leagănă uşor, câteva diplome pe pereţi şi multe registre şi hârtii în
dulapul din spatele biroului. Fotografiile şi hârtiile nu au scăpat din
ghearele timpului care le-a dat o culoare gălbuie.
În ultima sală afli cum se produce energie electrică şi care e drumul de
la baraj la reţelele de distribuţie, iar dacă pereţii sunt tapetaţi cu
fotografii ale acestui drum, mobilierul e unul care face deliciul
colecţionarilor: un televizor Cosmo, un aparat vechi de radio, lămpi
vechi reglabile… dar toate astea nu fac decât să fii şi mai curios să
ajungi în sala maşinilor.
Agregate de un veac
Suntem în sala maşinilor. Podeaua vibrează, iar pe măsură ce te apropii
de cele trei agregate imense ce tronează în mijlocul încăperii lungi de
mulţi metri, simţi cimentul sub picioare cum te scutură şi mai tare.
Sunt trei agregate, toate de mari dimensiuni, cu un diametru de câţiva
metri şi cu înălţimi ce depăşesc doi metri. Asta e ceea ce se vede la
suprafaţă, dar maşinăriile se alungesc în subsol, iar prin decupajul din
podea ele se arată mari, negre, înconjurate de fire de apă. Dacă vă
aşteptaţi să vedeţi o mulţime de mecanisme şi de şuruburi, nici o şansă:
toate sunt ascunse sub carapacea neagră, din care ies conducte groase
şi un cilindru ce se învârte cu viteză ameţitoare.
„Prima generaţie de agregate s-a schimbat în 1901 şi, pe rând, s-au
înlocuit cu cele pe care le vedeţi, care funcţionează şi produc energie
şi astăzi: primul grup hidroelectric a fost montat în 1901, al doilea -
în 1905, iar al treilea - în 1925”. Toate sunt producţia uzinei Ganz
&Co din Budapesta.
Si în timp ce cercetezi agregatele, privirea îti cade pe un panou unde
se gasesc câteva chei… iar uimirea nu întârzie sa-ti deschida ochii
larg. În nici un caz nu te astepti ca panoul cu chei de diferite marimi
(dar toate mari) sa fie sculptat. Esti într-adevăr într-o hidrocentrală
care a rămas cam aceeaşi de mai bine de un veac încoace. Lemn sculptat
te aştepţi să vezi pe peretele unei bucătării, mai degrabă, dar nu
aici... într-o hidrocentrală. Însă dacă ai dubii asupra locului unde te
afli e suficient să-ţi ridici privirea şi tot orizontul îţi e dominat de
un pod mare rulant, ce traversează încăperea în lăţime, de cablurile
groase şi de lanţurile la fel de groase. E un pod rulant, cu sarcină
maximă de 7,5 tone. Se plimbă peste toată hala şi este folosit la
ridicarea utilajelor.
Cam asta e sala maşinilor în care agregate şi panouri sculptate pentru
chei dau un aer de început de secol XX. Doar la panoul de comandă,
lucrurile se schimbă puţin, pentru că printre ceasuri zăreşti şi un
ecran mic cu display electronic. E parte integrantă a sistemului modern
de monitorizare a funcţionării hidroagregatelor.
Feronerie la hidrocentrală
Si exteriorul cladirii, pe care-l studiem acum mai pe îndelete, îti
rezerva câteva surprize, asa cum spuneam, iar printre ele - cutia pentru
unelte, suspendata pe un perete. Nimic neobisnuit veti zice! Dar fierul
din care este realizata e lipsit de suduri bădărane, e o mică operă de
feronerie şi seamănă mai degrabă cu balustradele din centrul istoric al
Sibiului. Şi cum la Sadu I se produce energie electrică zi de zi, din
peisaj nu lipsesc oamenii, câţiva dintre ei fiind afară, într-o scurtă
pauză.
Pe un telefon mobil ne sunt arătate fotografii de la reparaţiile uneia
dintre cele trei maşini. Rotorul puţin ridicat, rotorul complet demontat
„pluteşte” deasupra celorlalte maşini, prins în ghearele mari ale
podului rulant. „Nu a fost reparat aici, nu se putea, e prea mare”, ne
spune unul dintre muncitori.
Cei mai puţin îndrăzneţi ciulesc urechile pentru a auzi discuţia, dar
zgomotul e destul de puternic, Cu siguranţă însă, muncind aici de ani şi
ani, oamenii s-au obişnuit cu el. O tăbliţă te avertizează că la
intrarea în sala maşinilor trebuie să ai căşti de protecţie, dar şi
aici, afară, zgomotul trece prin ferestrele deschise şi acoperă
cuvintele. Nu e un zgomot extraordinar de tare, dar are un zumzet
continuu, sâcâitor. Din când în când, o sonerie îi întrerupe monotonia.
Nu e vreo alarmă, ci o sonerie montată pentru a-i avertiza când sună
telefonul. „În zgomotul ăsta nu ai cum să-l auzi altfel”. Cam aşa e la
Sadu I printre maşini şi oameni, cam aşa e în prima hidrocentrală din
ţară, dar cel mai bine e să o vizitaţi într-o zi.
Hidrocentrala Sadu I în date tehnice
- Putere instalată 1680 KW
- Energie produsă 5,722 GWh/an
- Debit de apă instalat 6,8 metri cubi/secundă
- Cădere 33 metri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu