Parthenon, un dar pentru o zeiţă

În Grecia, la Parthenon nu am ajuns încă, dar bătrânul templu se află pe lista locurilor pe care nu aş vrea să le ratez. Nu pentru că ar fi la modă, ci pentru că Parthenonul înseamnă fascinaţia a vreo 2400 de ani de istorie, fascinaţia coloanelor dorice, fascinaţia unui templu transformat în biserică şi moschee. În consecinţă, astăzi călătorim în Grecia, în lumea zeilor şi zeiţelor, a construcţiilor care au uimit lumea prin frumuseţe şi perfecţiune.
Câteva zeci de imagini fotografiate din diverse unghiuri, câteva filmuleţe nu mai lungi de un minut-două, mii de cuvinte în limbile română şi engleză… aşa începe o călătorie pe meridianele lumii atunci când miljloc de călătorie este Internetul. Prin intermediul lui şi al paginilor de ziar poposim azi în lumea zeilor şi a ofrandelor pe care oamenii le-au adus celor atotputernici sub formă de minuni arhitectonice. O astfel de minune este Parthenonul ridicat de greci pe Acropole, în Atena.

Casa zeiţei necăsătorite
Povestea Parthenonului, cel mai mare şi mai cunoscut dintr-o serie de temple situate pe Acropole, începe în secolul al V-lea î. Hr., când edificiul a fost ridicat pe locul unui alt templu, Pre-Parthenonul sau Parthenonul vechi, distrus în timpul invaziei perşilor în anul 480 î. Hr.
Autorul moral al ridicării unui nou Parthenon a fost generalul atenian Pericle şi astfel, la iniţiativa sa, edificiul a fost construit între anii 447 î.Hr. şi 438 î.Hr. Conform specialiştilor, lucrările au fost conduse de unul dintre cei mai importanţi arhitecţi ai Greciei antice - Fidias, iar acesta a fost asistat de arhitecţii Ictinos şi Callicrate, de sculptorii Agoracritos şi Alcamene. Concepţia lor arhitectonică şi dorinţele lui Pericle au făcut din Parthenon un monument al efervescenţei Atenei din acea epocă. Dincolo de acest fapt, Parthenonul a fost ofranda atenienilor pentru protectoarea lui, zeiţa Atena. Numele edificiului a fost descifrat în acest sens: Parthenon înseamnă “casa zeiţei necăsătorite”. Alte două amănunte vin să susţină supoziţia.
În interiorul templului a existat o statuie imensă a zeiţei Atena, o statuie care a fost sculptată în fildeş şi aur de Fidias. Se pare că acest colos de 12 metri nu a fost legat de vreun cult, iar aici nu existau nici preotese, nici vreun altar, aşa că statuia era considerată… o mină de aur, o mină de aur al cărei metal preţios putea fi refolosit pentru monede. Se pare că statuia ar fi fost realizată în jurul anului 444 î. Hr. şi era îmbrăcată în 1.100 kilograme de aur. În anul  296 î.Hr, lachares a îndepărtat foiţa de aur pentru a-şi plăti soldaţii. Un incendiu a afectat statuia în anul 165 î.Hr, dar a fost reparată. A fost definitiv pierdută în secolul al V-lea într-un alt incendiu. Mai multe replici, antice sau moderne, fac cunoscută imaginea statuii imaginate de Fidias. Cele mai faimoase replici sunt: The Varvakeion Athena şi The Lenormant Athena – două copii în marmură, aflate în patrimoniul Muzeului Naţional al Arheologiei din Atena, şi statuia Atenei din Nashville, SUA, care a fost construită din ghips, fibră de sticlă,oţel şi a fost aurită.
La Parthenon nu existau preotese sau altare, dar atenienii au conceput un eveniment în cinstea zeiţei lor: la fiecare patru ani, aici se organiza unul dintre cele mai mari festivaluri ale oraşului, Panathenaea. Competiţiile atletice, întrecerile cu torţe şi muzica au fost completate cu o procesiune în cadrul căreia câteva fete duceau peplosul (o îmbrăcăminte sacră confecţionată anual pentru Atena) la templu şi îl aşezau pe umerii statuii Atenei. Scene ale procesiunii au fost sculptate pe friza ce înconjoară Parthenonul.  Mai trebuie spus că aici, la Parthenon, era adăpostită şi o comoară: banii Ligii Deliene.

Biserică şi moschee
În jur de o mie de ani a fost Parthenonul templu al zeiţei Atena, apoi destinaţia lui a fost schimbată în biserică creştină.  A fost Biserica Fecioarei Maria şi al patrulea important loc de pelerinaj în Imperiul Bizantin. Însuşi Împăratul Vasile al II-lea a venit să se închine în Biserica de pe Acropole  după o victorie reputată în anul 1018. Transformarea din templu în biserică nu a rămas fără urmări la capitolul arhitectură, aşa că unele coloane din interior şi unele sculpturi au fost înlăturate.
Anul 1456 a mai adus o schimbare de destinaţie, aşa că, după ce orasul Atena a fost cucerit de otomani, Parthenonul a fost transformat în moschee, o minaretă fiind adăugată construcţiei. Lovitura cea mare a venit însă în 1687 când o explozie a afectat grav edificiul. Motivul? Turcii foloseau Parthenonul ca depozit de muniţie, iar un atac veneţian a cauzat explozia. Acoperişul a fost distrus, pilonii au fost decapitaţi şi multe sculpturi s-au prăbuşit la pământ devenind materie primă pentru suveniruri. Imaginea unui Parthenon suferind a fost importalizată în culorile a destui pictori europeni, dar şi în prima fotografie a edificiului.
După ce Grecia şi-a câştigat independenţa, minareta otomană a fost demolată, iar în secolul trecut statul elen a început campaniile de restaurare a Parthenonului şi a altor temple de pe Acropole. În prezent, aceste minuni arhitectonice au alţi duşmani: ploaia acidă şi poluarea erodează marmura. Şi grecii mai au o suferinţă: multe dintre statuile Partheonului au fost duse de Lord Elgin, în Anglia, la inceputul secolului al XIX-lea, iar astăzi ele se află în patrimoniul British Museum, unde sunt expuse.

Minune a arhitecturii
Un templu doric ce măsoară 69,5 metri lunguime şi 30,9 metri lăţime. Aceasta este cea mai simplă descriere, arhitectural vorbind, a Parthenonului. A fost construit din marmură Pentelica, iar în planul său au fost incluse o "cella" (în care se pare că era păstrată statuia zeiţei Atena), un  pronaos şi un "opisthodom" (tezaur). De jur-împrejurul edificiului se găseau coloane: câte opt pe laturile mici şi câte 17 pe cele mari, iar la cele două intrări au fost ridicate  alte şase coloane. Nimic complicat până aici, veţi spune, dar lucrurile se “complică” dacă te gândeşti la sculpturile ce conturau frumuseţea templului. Pe frontonul de răsărit, de exemplu, a fost sculptată legenda naşterii zeiţei Atena din capul lui Zeus, iar la apus a prins viaţă din marmură disputa dintre Atena şi Poseidon pentru stăpânirea Aticii. Scene înfăţişând lupta dintre iapiţi şi centauri, lupta atenienilor cu amazoanele, a zeilor cu titanii, scene reprezentând procesiunea panateneelor au completat tabloul culturii şi civilizaţiei Greciei Antice. Nu lipsesc imaginile cu bărbaţi călări, muzicieni, animale de sacrificiu sau cea a unui copil care întinde o haină unui vârstnic. Stilul doric este cel mai simplu şi mai sobru dintre suratele lui  - ionic şi corintic – şi totuşi sobrietatea şi simplitatea sunt îndulcite la Parthenon de migala şi bogăţia reprezentărilor în care ghiceşti frumuseţea de altădată.