Doar vreo 8.000 de oameni tră- iesc în Dum- brăveni, un orăşel aşezat pe malul râului Târnava Mare. De lăudat are cu ce să se laude: cu o biserică armenească – cel mai mare monument istoric de acest tip până în secolul al XX-lea, cu un centru în stil medieval neinvadat de arhitectura contemporană, cu o istorie ce stă pe picior de egalitate cu cea a oraşelor mult mai vestite din Imperiul Austro-Ungar şi cu o mână de oameni inimoşi care vor să facă ceva pentru Dumbrăveniul lor. Cu toate astea, turiştii cam ocolesc Dumbrăveniul: nu e promovat nici un sfert cât pieţele centrale ale cetăţii Sibiului şi nici nu a fost cuprins în vreo rută turistică, deşi pentru cei ce se deplasează de la Biertan la Sighişoara, Dumbrăveniul “pică” taman în drum. Şi tocmai pentru că Dumbrăveniul nu e socotit, deocamdată, destinaţie turistică a judeţului, merită să daţi o fugă până acolo şi să vă convingeţi că aveţi ce vedea. Astăzi, noi încercăm să vă stârnim puţin curiozitatea, iar ghizi ne sunt Ion Călinescu, preşedintele Filialei Dumbrăveni a Uniunii Armenilor din România, şi Mircea Bădilă, preşedintele Ocolului Silvic Dumbrăveni.
O poveste de demult
Istoria Dumbrăveniului pare să înceapă încă de prin Paleolitic, dar dovezi sigure ale locuirii acestei aşezări provin din Epoca Fierului. Apoi, săpăturile arheologice sau pura întâmplare au scos la iveală şi un depozit de bronzuri din Epoca Bronzului, în greutate totală de 448 kg, o bară de aur, un stater macedonean de aur, un tipar de bronz pentru confecţionarea garniturilor de centură din secolul al VI-lea d. Hr. Şi lista ar putea continua...
Atestarea documentară a aşezării e însă mult mai târzie, datând abia din anul 1332, când în acte este pomenit „Henricus sacerdos de Ebes”, adică Henricus, preot în Ebes, care a plătit o dijmă în valoare de patru banali. Ebessffalwa, aşezarea în discuţie, este menţionată apoi şi în documente din anii 1367 şi 1368, când se pomeneşte despre posesiunile feudalilor de pe aceste meleaguri. Menţionările documentare continuă de-a lungul secolului al XIV-lea şi au în centru aceeaşi problemă a posesiunii de terenuri.
În veacul următor, aşezarea deţine statut de târg, iar domeniile se împart între trei familii: Bethlen, Fejerdi şi Apafi. La 1552, Grigore Apafi, prefect al judeţului şi locţiitorul mareşalului curţii lui Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, cumpără toate moşiile locului şi începe construcţia unui castel. În posesia membrilor acestei familii va rămâne cetatea mult timp şi tot sub domnia acestei familii, aşezarea devine reşedinţă domnească. Explicaţia e simplă: Mihai Apafi I, moştenitor al domeniului Dumbrăveni, este ales principe în 16 septembrie 1661 şi astfel târgul dobândeşte statut de reşedinţă domnească. Marea dezvoltare a localităţii se datorează însă armenilor.
Armenii, păziţi de templieri
Când au ajuns armenii în Dumbrăveni nu se ştie cu exactitate, însă în documente oficiale sunt pomeniţi pentru prima dată la 1671. Până să ajungă aici, au avut cale lungă din sudul munţilor Caucaz: „Pe la 1200, armenii au plecat din capitală şi s-au îndreptat spre regiunea Odessei, au construit Odessa şi, din cauza musulmanilor, au plecat întemeind alte comunităţi. Au coborât în Moldova, dar constrângerile de aici nu le-au convenit, aşa că au venit în Transilvania unde au fost acceptaţi de Principele Mihai Apafi I”, povesteşte Ion Călinescu, preşedintele Filialei Dumbrăveni a Uniunii Armenilor din România.
Da, în Transilvania s-au stabilit graţie unui privilegiu acordat de Mihai Apafi. Primul oraş populat de armeni a fost Gherla, au urmat Dumbrăveniul, Gheorghieni şi Frumoasa. Cum de au fost acceptaţi armenii în Transilvania? Motivele sunt simple: erau comercianţi şi meşteşugari recunoscuţi, iar din Moldova venise de mult vorba despre felul cum se descurcau armenii: Carele armeneşti plecate din oraşele moldoveneşti duceau în Europa şi Orient vite, grâne, brânzeturi, aducând în loc postavuri, covoare, broderii, mătăsuri, mirodenii, iar cu aşa negoţ bogat însuşi Nicolae Iorga conchidea: „În general, nu putea să existe pe vremea aceea un târg moldovenesc, deci, comerţ, fără armeni". (Sursa: www.uniu neaarmenilor.ro)
Dar nu au călătorit oricum armenii prin lume, ci în companii. „Migrarea s-a făcut organizat, în companii. Se strângeau mai multe familii şi călătoreau împreună”, povesteşte Ion Călinescu. Şi se mai spune ceva: că, în drumul lor, armenii ar fi fost păziţi de templieri, menţionează Mircea Bădilă; de altfel, în curtea Bisericii Armeneşti din Dumbrăveni, pe o lespede de piatră se regăseşte crucea cavalerilor templieri.
Armenii au transformat satul câinilor în oraş privilegiat
Ce au găsit armenii în Ibaşfalău? Câteva familii de iobagi români care munceau pe domeniul Apafi. Castelul exista deja şi cum vânătoarea se număra printre pasiunile principelui, aici erau crescuţi câinii de vânătoare. De aici se pare că a şi venit numele Ebesfalva, adică „Satul câinilor”. De altfel, în septembrie 1727, când se face inventarierea domeniului, se constată că aici trăiau 77 de familii de iobagi, adică 203 persoane, din care 69 de familii de români şi restul de maghiari.
În secolul al XVIII-lea, împăratul Carol al V-lea atribuie oraşul armenilor, iar aşezarea dobândeşte statutul de „oraş privilegiat”. Ce înseamnă acest lucru? Că armenii aveau drept de administrare a oraşului, că puteau să-şi aleagă primarul, preotul, judecătorul sau să aplice pedeapsa cu moartea. Nici beneficiile financiare care decurgeau din noul statut de oraş privilegiat nu erau puţine: se dobândeşte dreptul de a construi pod peste Târnava şi de a încasa vamă, precum şi dreptul de a organiza târg săptămânal şi de trei ori pe an târg de ţară.
Pentru armeni, asemenea privilegii erau mană cerească, doar erau negustori din tată în fiu, aşa că nu e de mirare că la Dumbrăveni, în faţa Bisericii Armeneşti, a existat cel mai mare en-gros de mirodenii din Transilvania. „Mirodeniile erau aduse pe Drumul Mătăsii şi plecau mai departe către Budapesta, Viena. Din păcate, austriecii au dat foc acestui bazar. Apoi armenii erau recunoscuţi pentru comerţul cu vite; au venit în Transilvania cu cirezi serioase şi au devenit furnizorii de carne ai armatei imperiale. Mergeau în est şi cumpărau viţei şi până când ajungeau aici, viţeii erau deja vite”, povesteşte Ion Călinescu. Noile privilegii mai aduc ceva: schimbarea denumirii oraşului, cunoscut acum drept Elisabethopolis.
La asemenea privilegii nu e de mirare că nu doar din punct de vedere economic a înflorit Elisabethopolis, ci şi cultural şi educaţional. Prima şcoala primară a început să funcţioneze în 1744, în 1842 ia fiinţă Gimnaziul Romano-Catolic "Rafael Alexandru" şi tot armenii au ridicat în oraş nu mai puţin de şapte biserici, iar trei dintre ele există şi azi. Care sunt cele trei biserici existente încă? Actuala Biserică Romano-Catolică, Biserica Luterană, prima biserică din piatră, proprietate a familiei Török, şi Biserica Armeano-Catolică. Restul au fost biserici din lemn.
O biserică cu statut de catedrală
Simbol al oraşului este Catedrala Armenească din Dumbrăveni. De fapt, statutul propriu-zis de catedrală nu îl are, ci doar pe cel de biserică, dar impozanta construcţie ridicată de armeni în secolul al XVIII-lea este cunoscută drept catedrală. Atunci când te afli în faţa ei, atunci când intri în interior înţelegi de ce. Dincolo de dimensiunile impresionante şi de exteriorul sobru, interiorul e unul bogat ornamentat, mărturie vie a prosperităţii unei comunităţi ce a făcut istorie în Dumbrăveni.
În 1766 s-a pus piatra de temelie a acestui lăcaş de cult, iar armenii din Elisabethopolis au avut ambiţia de a construi una dintre cele mai frumoase bisericii. „Armenii din Dumbrăveni au fost întotdeauna în concurenţă cu cei din Gherla, iar când s-a început ridicarea acestei biserici au vrut ca ea să fie mai mare şi mai frumoasă decât cea din Gherla. La Gherla, Biserica Armeano-Catolică are un altar principal şi patru altare laterale, la noi sunt şase altare laterale; la Gherla e un singur turn înalt, la noi sunt două. Din păcate, unul dintre ele a căzut în 1925 din cauza unui vânt puternic şi nu s-a putut reface în totalitate. Puţini ştiu că această construcţie nu e de fapt finalizată. S-a descoperit un desen cu planul bisericii, iar proiectul prevedea încă două altare laterale, dar se pare că din cauza problemelor financiare au încheiat construcţia. De asemenea, pictura interioară se opreşte la altar, interiorul ar fi trebuit pictat în întregime”, adaugă Ion Călinescu.
Că armenii au întors întotdeauna în comunitate o bună parte din averea lor se vede pe fiecare metru al opulentei biserici şi mai ales în cazul altarelor laterale, care au fost plătite de familii bogate din comunitate. Altarul principal e închinat Sf. Elisabeta, fiica Regelui Andrei II al Ungariei, iar cele secundare sunt închinate Maicii Domnului, Sfântului Rosariu, Sfântului Ştefan, Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, Sfintei Cruci şi Maicii Îndurerate, Sfântului Grigorie Iluminatorul Armeniei şi Sfântului Iosif.
Dincolo de datele istorice şi arhitectonice, Biserica Armeano-Catolică din Dumbrăveni spune şi o poveste mai puţin obişnuită: pe cea a preotului Avedik Lukacs (1847-1909), autorul monografiei în limba maghiară a oraşului. Inima preotului a fost descoperită, prin 1997- 1998, în sacristia bisericii. Testamentul prelatului lămureşte misterul: Avedik Lukacs şi-a dorit ca inima sa să fie păstrată în incinta bisericii, iar dorinţa i-a fost şi îi este îndeplinită.
Da, sunt puţini armenii din Dumbrăveniul de azi, dar duminică de duminică, tot vin la biserică pentru serviciul religios, unul oficiat în limba maghiară, căci armeana nu e vorbită în comunitate. Sunt doar câteva cântări religioase care se interpretează în această limbă. Şi despre slujbele religioase de aici mai trebuie spus ceva: că în sezonul rece ele se oficiază în capela de la intrarea laterală. Dincolo de serviciul religios, biserica armenilor e gazdă bună şi pentru evenimente culturale, aşa că aici a concertat Alexandru Tomescu şi tot aici a cântat Horia Mihail pe al său pian călător, iar despre acustica spaţiului nu au avut decât cuvinte de laudă.
Muzeu în castelul de altădată
La doi paşi de Biserica Armeano-Catolică se află o clădire-martoră a istoriei Dumbrăveniului: Castelul Apafi. Construcţia lui a fost demarată în secolul al XVI-lea de familia Apafi, care a conceput nu un castel simplu, ci unul cetate, de dimensiuni impresionante. Doar o parte a mai rămas azi din construcţia ce se lăuda odinioară cu o suprafaţă de aproximativ 2.400 metri pătraţi, 42 de încăperi şi multe alte locuinţe situate în zidurile de apărare ale castelului-cetate. Duse sunt şi sala de bal de altădată şi blazonul „desenat”, în exterior, din vegetaţie, şi şanţurile cu apă din preajma zidurilor.
Ce a mai rămas, nu e lăsat de izbelişte. Reţeaua Naţională a Muzeelor din România, împreună cu partenerii săi, Consiliul Local Dumbrăveni, Fundaţia Armeană Dumbrăveni şi Fundaţia Transylvania Trust, cu sprijin financiar de la Guvernele Islandei, Principatului Liechtenstein şi Norvegiei, au demarat un proiect de reabilitare a castelului şi au transformat o parte din spaţii în Colecţia Muzeală a Armenilor Transilvăneni. Astfel, în spaţiile reabilitate au avut loc diferite evenimente culturale; ba mai mult, aici poate fi văzută o expoziţie permanentă de diorame ce reconstituie secvenţe din armenilor de altădată. De ce un muzeu al armenilor în acest spaţiu? Poate pentru că el a fost în posesia comunităţii armene: după moartea familiei Apafi, castelul a devenit proprietate regală, iar Maria Terezia l-a dăruit grofului Bethlen Gábor, acesta l-a vândut comercianţilor armeni, care însă l-au pierdut prin naţionalizare.
Eforturile comunităţii armeneşti şi ale Primăriei din localitate de a transforma din nou Dumbrăveniul într-un pol cultural al judeţului se văd în evenimentele organizate până acum, fie că e vorba de lansări de carte, concerte sau de procesiunea organizată la fiecare 15 august. E limpede însă că Dumbrăveniul ar putea beneficia de mai mult sprijin şi poate de o mai bună promovare ca loc pe care armenii l-au transformat din târg în oraş privilegiat..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu