Este singurul satelit natural al Pământului şi are vârsta de aproximativ 4,5 miliarde de ani. Cum a luat naştere Luna? Ipotezele sunt mai multe, dar în prezent specialiştii înclină tot mai mult spre teoria conform căreia Luna s-a format în urma impactului puternic dintre un obiect gigant (cât Marte de mare) cu Pământul. Rezultatul? Din masa desprinsă s-a format Luna, iar axa Pământului s-a înclinat. Mai trebuie ştiut că, la începutul formării ei, Luna se afla mult mai aproape de Pământ. Studii recente susţin că Luna se îndepărtează de Terra cu 3,8 centimetri în fiecare an, ceea ce face ca în urmă cu 900.000.000 de ani când Luna era mai aproape de Pământ, ziua să fi avut o durată de 18 ore, iar anul să numere 481 de zile.
Şi acum să cunoaştem Luna de astăzi: are o rază medie de 1.737 km, circumferinţa ecuatorială este de 10.921 km şi orbitează în jurul planetei noastre la o distanţă medie de 384.403 km. Pe toata suprafaţa astrului există cratere, "văi", "munţi", "mări". Aceste ultime trei denumiri au fost date formaţiunilor de relief de pe Lună de astronomii din trecut, care credeau că pe suprafaţa astrului există mări, adică ape, întocmai ca pe Terra. Teoriile lor s-au dovedit a fi false, dar numele au rămas, aşa că astăzi termenul "mări" desemnează zone netede în care lava vulcanică a devenit solidă. Se estimează că pe Lună există aproximativ 300.000 cratere. Cel mai mare crater lunar are un dimetru de 360 km, cea mai intinsă mare este Frigoris cu o lungime de 1.446 km, iar cei mai înalţi sunt munţii Huygens care măsoară 4,7 kilometri înălţime.
Faţa nevăzută a Lunii
După ani de observaţie şi de cercetări, Luna începe încet-încet să-şi dezvăluie secretele în faţa omenirii. Aşa se face că partea necunoscută a Lunii a devenit cât de cât cunoscută, deşi tot invizibilă rămâne. Explicaţia e simplă. Luna înconjoară Pământul şi deşi lumina solară cade pe toată suprafaţa Lunii, de pe Pământ este vizibilă doar partea îndreptată spre noi.
Şi totuşi date există şi despre această parte invizibilă nouă: prima fotografie a părţii invizibile a fost făcută în 1959 de Sonda sovietică Luna 3, iar cercetările au continuat. Aşa s-a descoperit că pe Lună, mai precis în locuri pe care nici Soarele nu le vede, există multă apă, sub formă de gheaţă. O misiune americană din 2009 a lansat racheta Centaur spre astru, iar ţinta a fost un crater adânc din apropierea Polului Sud lunar, adică un loc în care nici Soarele nu are acces din cauza poziţiei axei de rotaţie a Lunii faţă de Soare. Aici s-au găsit dovezi ale existenţei apei sau mai bine zis ale gheţii.
Luna albastră
Dacă vă gândiţi că versurile celebrului cântec american "Blue Moon" ("Lună albastră") sunt doar invenţii de poet vă înşelaţi. Luna albastră, tovarăş al îndrăgostitului ce şi-a pierdut orice vis, chiar există.
De exemplu, am trecut din anul 2009 în 2010 sub pavăza Lunii albastre. Denumirea a fost dată unui fenomen ce se întâlneşte mai rar: cea de-a doua Lună plină apărută în decursul aceleiaşi luni calendaristice. Dată fiind orientarea a trei corpuri cereşti - Soarele, Luna şi Pământul – Luna cunoaşte patru faze: Luna Nouă - când Luna se interpune între Pământ şi Soare, fiind iluminat discul de pe faţa nevăzută nouă, Primul Pătrar - când Luna este la 90 de grade, est, faţă de Soare şi atunci vedem doar jumătate din discul lunar iluminat (jumătatea din dreapta), Luna Plină - când Luna se află la 180 grade de Soare, vedem tot discul lunar iluminat; Ultimul Pătrar - când Luna se afla la 90 grade, vest, faţă de Soare, vedem jumătatea din stânga a discului lunar iluminată. Ei bine, toate aceste faze se repetă la 29,5 zile, ceea ce face ca o dată la doi-trei ani să avem două luni pline pe parcursul aceleeaşi luni calendaristice, explică www.astro-urseanu.ro. Aşa s-a întâmplat şi în noaptea dintre anii 2009 şi 2010: prima lună plină fusese în 2 decembrie 2009, iar cea de-a doua, adică Luna albastră, în 31 decembrie. Cu Luna albastră în noaptea de Revelion ne vom mai întâlni abia în 2028, pentru că fenomenul e unul rar. Luna Albastră de la revelionul 2009/2010 a fost vizibilă în SUA, Canada, Europa, America de Sud şi Africa.
Există lună albastră la propriu, adică de culoare albastră? Da, sau cel puţin aceasta este culoarea pe care o percepem noi oamenii dacă privim Luna prin praful înălţat în aer de o erupţie vulcanică. O astfel de percepţie cromatică a fost înregistrată în 1991, după erupţia vulcanului Pinatubo, din Filipine. Cu vreo sută de ani înainte, mai precis în 1883, în Indonezia, după erupţia vulcanului Krakatoa, oamenii vedeau luna în albastru şi verde. Termenul "Blue Moon" a apărut în premieră în 1937, într-un almanah american.
Poveşti de pe Lună
Luna s-a îndrăgostit de Soare, un flăcău chipeş care n-o plăcea şi cum Luna se încăpăţâna să creadă în povestea de dragoste, Soarele i-a aruncat bălegar pe faţă. Aşa a ajuns Luna să aibă pete. Multe sunt legendele Lunii pe care popoarele lumii le-au croit de-a lungul mileniilor. Unii au legat existenţa astrului de Biblie, alţii de fenomene ce le erau cunoscute sau au creat poveşti care de care mai pline de imaginaţie. Aşa se face că în unele culturi, Luna este o zeitate feminină, spre deosebire de Soare – care este o zeitate masculină. De pildă, grecii o avea pe Selena, romanii pe Luna, egiptenii de Isis, iar tracii pe Bendis. Pentru alte popare, în schimb, zeităţile ce guvernau Luna erau masculine: Nanna sau Sin la mesopotamieni, Mani la triburile germanice, Tsukuyomi la japonezi, Tecciztecatl la azteci etc.
Românii par să fie fost neobosiţi în crearea de legende care să explice existenţa Lunii şi fazele ei. Se spune astfel că Soarele este vara femeie şi iarna – bărbat sau că Soarele şi Luna sunt doi tineri care se căsătoresc, iar stelele sunt copiii lor. Dumnezeu însă nu îngăduie uniunea şi o mânjeşte pe Lună ca Soarele să nu moară de dorul ei. Altă variantă a legendei cu aceeaşi protagonişti îndrăgostiţi povesteşte că pentru a preîntâmpina căsătoria, Dumnezeu coboară cu Soarele în Infern pentru a-i arăta ce păţesc cei care se căsătoresc cu surorile/fraţii lor. Vârcolacul (reprezentare a răului care perturbă ordinea firească a lumii) este responsabil cu fazele lunii. El sau sufletul lui urcă la cer şi mănâncă din Lună şi din Soare.
Încheiem cu o poveste în care doi oameni trăiesc pe Lună: sunt doi fraţi, poate chiar Cain şi Abel, pe care Dumnezeu sau arhanghelul Mihail i-au pus pe Lună pentru a-şi rezolva neînţelegerile. Ceea ce nu se întâmplă, aşa că din bătălia lor apar petele de pe suprafaţa lunară.
Şi pentru că tot vorbim de poveşti de pe Lună, să mai spunem că termenul "lunatic" (adică sperios, fricos, care are vedenii, cu idei ciudate, fantastic, halucinant, ireal) a derivat de la substantivul propriu Lună dintr-un motiv foarte simplu: în trecut se spunea că şi Luna este responsabilă pentru perioade de nebunie.
Un om pe Lună
Orice legendă a fost umbrită de realitate în 1969, când oamenii au pus piciorul pe Lună pentru prima oară. Succesul a fost al americanilor: Neil Armstrong, comandantul Misiunii Apolllo 11, a devenit prima persoană ce s-a plimbat pe Lună, în data de de 21 iulie 1969.
Până la pasul de pe Lună, omenirea a parcurs un drum lung. Încă din secolul al V-lea î. Hr., astronomii babilonieni înregistrau un ciclu de 18 ani al eclipselor lunare, iar cei indieni vorbeau de mişcarea de rotaţie a Lunii. Mai târziu, prin anul 428 î. Hr., grecul Anaxagoras susţinea că Soarele şi Luna sunt roci sferice gigantice şi Luna reflecta strălucirea Soarelui. În secolul al II-lea, Seleucus din Seleucia enunţa deja teoria că mareele sunt datorate Lunii, iar Ptolemeu estima distanţa dintre Lună şi Pământ. În 1609, Galileo Galilei a schiţat unul dintre primele desene telescopice ale Lunii, susţinând că suprafaţa Lunii nu este netedă, aşa cum se credea, ci are munţi şi cratere.
Pentru primele explorări directe, omul a aşteptat până în secolul al XX-lea. Aşa se face că după 1950, sovieticii au demarat un susţinut program de cucerire a Lunii: au lansat în spaţiu primul obiect creat de om care s-a lovit de suprafaţa lunii şi au dat primele fotografii ale suprafeţei nevăzute a Lunii. Vehicule create de sovietici au aterizat pe Lună şi au adus pe Pământ mostre de roci lunare, dar primii oameni care au păşit pe astru au fost americanii. S-a întâmplat în cadrul programului Apollo, mai precis al misiunii Apollo 11. Lansarea rachetei a avut loc în 16 iulie, iar în 20 iulie, astronauţii Armstrong şi Aldrin au aterizat pe Lună şi o zi mai târziu au păşit pe Marea lunară a Liniştii. 21 de ore şi 31 de minute a petrecut vehiculul pe Lună, iar la final astronauţii au revenit pe Terra cu 21,5 kilograme de rocă lunară. Alte cinci misiuni Apollo au aterizat pe Lună în intervalul 1969–1972..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu