Un contract prenupţial pe dos. Adică un document în care declari că nu te căsătoreşti nici pentru avere, nici pentru a avea o soţie frumoasă "de la Soare te puteai uita, dar la dânsa ba", nici pentru cine ştie ce alt folos. Aşa ar putea fi descris Protocolul Bunei Învoiri, un document fără de care nu prea se încheia căsătorie religioasă în Ardealul de pe vremea Mitropolitului Andrei Şaguna. După 1918, obiceiul acestui protocol a început să se rărească şi chiar să dispară. Într-un sat din Sibiu însă acest protocol a fost semnat chiar şi în cea de-a doua jumătate a secolului trecut. Satul era Fofeldea.
76 de perechi au semnat Protocolul Bunei Învoiri
În perioada 1954-1978 şi în anul 1982, 76 de perechi de miri din Fofeldea au semnat Protocolul Bunei Învoiri, adică au declarat că nu se căsătoresc din raţiuni economice sau pentru că ar fi obligaţi de părinţii lor. Aşa se face că înainte de a ajunge la altar şi de a-şi jura credinţă în faţa lui Dumnezeu, tinerii trebuiau să răspundă la două întrebări: 1. Nu cumva sunt siliţi în vreun chip la căsătorie de către părinţii lor sau de către alţii; 2. Nu cumva vreau să facă acest pas pentru oarecare interese particulare, precum pot fi: averea sau deosebita frumuseţe a vreunei părţi”, se arată în monografia localităţii Fofeldea.
Nici părinţii nu scăpau de răspundere, aşa că semnau o declaraţie conform căreia menţionau că "dânşii nicidecum nu fac silă copiilor de sub tutoratul lor la căsătoria aceasta, ci îşi dau învoirea la căsătoria acelora care se întăresc cu însăşi subscrierea lor."
În Fofeldea, în perioada amintită, au semnat acest protocol miri de 22 de ani, 24 27 sau 29 de ani, mirese de 17 ani sau 25 de ani sau 32 de ani. Şi mai trebuie spus că nu toţi erau fofelzeni, aşa că printre miri şi mirese s-au numărat tineri din Răşinari, Marpod, Hosman, Roşia, Sibiu sau din alte judeţe.
De la spovedit la protocol
Încheierea Protocolului Bunei Învoiri nu se făcea oricum, ci existau paşi ce erau musai să fie urmaţi. Aşa se face că după ce tinerii decideau că vor să se căsătorească şi după ce avea loc cerutul fetei de la părinţi, mire şi mireasă mergeau la preot. "Preotul spovedea pe fiecare tânăr în parte şi încerca să afle dacă nu se căsătoresc din interes, pentru avere, sau siliţi de părinţi şi nu din dragoste, de bunăvoie. Dacă preotul constata că la mijloc au fost nişte aranjamente din interes, chema părinţii şi stătea de vorbă cu ei. Tinerii numai atunci semnau învoirea, când preotul ajungea la concluzia că cei doi tineri sunt hotărâţi să facă acest pas. Poate aşa se explică faptul că înainte nu erau atâtea divorţuri, soţii duceau împreună şi bucuria şi necazul. Dacă tinerii semnau Protocolul Bunei Învoiri, în prima duminică preotul vestea căsătoria în biserică ca să ştie toţi oamenii", scrie Doina Blaga în "Schiţa monografică a folclorului din satul Fofeldea".
Învăţătură de la Mitropolitul Şaguna
Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, e cel care a arătat încă din 1854 cum se întocmeşte Protocolul Bunei Învoiri. O făcea în prima carte de drept al familiei la români, o carte privitoare la "trebile căsătoriilor".
Trebuie spus că în urmă cu mai bine de 150 de ani, Protocolul avea încă două întrebări la care mirii trebuiau să răspundă: "Dacă îndeplinesc condiţiile religioase, morale, fizice şi sociale cerute de încheierea unei căsătorii?; respectiv “Dacă există sau nu impedimente la căsătorie impuse de sfintele canoane şi dacă sunt, în ce măsură pot fi înlăturate?".
Protocoale ale Bunei Învoiri s-au păstrat în arhivele mai multor parohii din Mitropolia Ardealului, printre cele mai vechi numărându-se cele din Năsăud, datate în perioada 1895-1935.
FOTO: Arhiva CJCPCT Cindrelul-Junii Sibiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu