Canoanele frumuseţii

Frumoasă precum Venus, Cleopatra, Sissi, Greta Garbo, Marilyn Monroe sau Claudia Schiffer. Frumuseţea feminină a fost căutată de când e lumea, numai că regulile sau canoanele ei s–au tot schimbat. În consecinţă vorbim astăzi despre frumuseţea ce vine din forme generoase sau din trupuri trase prin inel.


Câte bordeee atâtea obiceiuri –spune o veche vorbă românească, iar adevărul ei se verifică şi atunci când vine vorba de canoanele de frumuseţe stabilite de o epocă sau alta. Cam care sunt acestea şi unde ne-am fi potrivit fiecare dintre noi, vedem astăzi.

Poveşti preistorice şi antice

Puterea determina multe din canoanele frumuseţii feminine atunci când vorbim de unele culturi preistorice. Nu de alta, dar femeia era cea care se ocupa cu procurarea hranei vegetale şi chiar animale, aşa că tainele pescuitului sau ale vânătorii de mici animale nu îi erau cunoscute. Şi nici nu e de mirare că în multe triburi forma de conducere era cea matriarhală, aşa că trupul puternic, bine dezvoltat al femeii făcea parte din canoanele frumuseţii. Şi nu ne mai mirăm nici de faptul că silueta zeiţei fertilităţii din comuna Primivită e una bondoacă.
Dar să nu credeţi că pentru înaintaşele noastre nu existau fardurile sau cremele. Se pare că pudra colorată a împlinit 10.000 ani, iar fardurile au şi ele vreo 5000 ani. În consecinţă, binecunoscutele ritualuri de frumuseţe ale Cleopatrei şi ale suratelor ei nu trebuie să ne mire. Nobilii din Egiptul Antic nu erau străini nici de măştile cu argilă pe care le aplicau în fiecare dimineaţă sau de răsfăţul unui masaj cu uleiuri de palmier şi ierburi. Altfel spus, hidratarea pieleii şi protecţia solară intrau în preocupările egiptenilor de altădată. Băile în lapte erau şi ele la mare căutare, la fel ca şi machiajul: negru – pe pleoapa inferioară, verde, turcoaz, violet sau roşu – pe cea inferioară. Buzele erau vopsite în roz sau roşu, decolteul – pudrat cu albastru sau auriu, unghiile - colorate cu henna.
Şi Elena, frumoasa Antichităţii, recurgea la mici trucuri pentru a suci minţile bărbaţilor: fardurile albe o ajutau să se încadreze în tendinţele vremeii, iar masajul cu ulei de măsline era adjuvant în păstrarea tinereţii. Patricienele Romei nu se lăsau mai prejos, ritualul lor de frumuseţe incluzând exfolieri cu nisip, epilări totale cu ceară, meşe de păr fals şi decolorări ale părului cu ajutorul ierburilor.

Perfecţiune renascentistă, rigoare de Reformă

Din vremuri preistorice şi antice venim mai aproape de timpurile noastre şi vorbim de perfecţiunea necesară pentru ca femeia să fie considerată frumoasă în Renaştere. pe atunci, nimic nu era lăsat la întâmplare: lungimea nasului trebuia să fie egală cu cea a buzelor, gâtul – lung, ochii- negri, dinţii albi, unghiile, buzele şi obrajii-roşii. Părul ? Blond. Aşa că pentru a avea păr deschis şi piele albă, italiencele purtau pălării fără calotă, dar având boruri largi.
Buclele renascentiste au fost înlocuite de cocuri severe în perioada Reformei, când rigoarea era cuvânt de ordine şi în materie de ţinută feminină. Formele erau ascunse de haine, iar dantelele şi perlele erau singurele bijuterii admise pe rochiile de croială sobră şi de multe ori închise la culoare. Poate vă vine în minte imaginea pelerinilor care au debarcat în America de Nord, a rochiilor negre, bine închise pe gât.
Pentru parizience însă frumuseţea s-a măsurat din secolul al XVII-lea în couafuri, aşa că în 1635 la Paris s-a deschis primul salon de coafură. Bucle sau cocuri, peruci – toate au început să fie la modă, deşi de multe ori sofisticatele coafuri ascundeau destule metehne: cum spălarea părului nu intra destul de des în discuţie, nobilii erau destul de mult chinuiţi de păduchi şi doar nelipsitelele beţe lungi şi subţiri le mai dădeau o mână de ajutor în ale scărpinatului.

Romanticii frumuseţii

Înger şi demon, pasională şi inocentă - aşă era văzută femeia de romantici, iar idealul s-a impus şi în judecarea frumuseţii. Lăsând la o parte severitatea Reformei, femeile Romantismului au îmbrăcat rochii cu decolteu adânc, bine strânse pe talie, şi-au pus pălării cu panglici şi au dat frâu liber imaginaţiei. Pe de altă însă, istoricii spun că femeile obişnuiau să bea destul de mult oţet pentru a se asigura că pielea lor nu-şi pierde culoarea albă. Etalonul de frumuseţe? Sissi, împărăteasa Austriei, aşa că pentru a fi socotită frumoasă, era necesar ca înfăţişarea cuiva să se apropie cât mai mult de părul lung şi buclat al Împărătesei, de talia sa de 50 centimetri. În concluzie: corsetul era un must-have al epocii.
Nu a trecut prea mult şi s-a renunţat şi la corset. Coco Chanel a dat tonul după 1910, determinîndu-le pe femei să-şi pună în valoare frumuseţea naturală. În anii 30, când cremele Nivea sau L'Oreal intraseră deja în poşetele doamnelor, tendinţele modei impuneau părul blond, buclele uşoare, sprâncenele rase. Dar ca întodeauna au fost şi excepţii şi ele purtau nume faimoase precum Greta Garbo sau Marlene Dietrich. În anii 50, pe când bunicile noastre erau domnişoare, moda era cea a siluetei subţiri şi a fustelor trei sferturi. Însă, cum totul e trecător au venit şi anii 70, ai eliberării de constrângeri: fiecare femeie putea să-şi aleagă machiajul sau coafura fără grija că nu va fi la modă... Au venit apoi anii 80-90 cu măsurile standard 90-60 -90 sau începutul acestui mileniu cu multe kilograme în minus.