Ochelarii
Unora dintre noi le este greu să-şi imagineze viaţa sau mai bine zis să o vadă fără ochelari. Cei mai mulţi îi poartă de nevoie, alţii pentru că este… la modă. Dar să vedem cum ne-am “pricopsit” cu ei. Se pare că un soi de lentile corectoare erau folosite încă din secolul I de Împăratul Nero, care privea luptele cu gladiatori printr-un smarald. Au fost folosite şi în secolul IX de Abbas Ibn Firnas, iar chinezii din secolul XII foloseau lentile contra luminii solare, fără ca acestea să fie şi corectoare. Oricum cu invenţia ochelarilor este creditat italianul Salvino D'Armate. În jurul anului 1284 el a pus la punct prima pereche de ochelari, într-o formã asemãnãtoare cu cea de astãzi ºi se pare cã a inventat ochelari cu lentile convexe, meniţi să corecteze vederea la distanţă. Apoi au apărut ochelarii cei cu lentile concave, corectoare în cazul miopiei. Sãtul sã tot schimbe cele douã perechi de ochelari, americanul Benjamin Franklin (care suferea şi de miopie şi de presbiopie) a pus la punct ochelarii cu lentile bifocale.
Până la forma de azi, ochelarii au mai avut ceva drum de parcurs, aşa că în secolele XV, XVII şi XVII, europenii purtau pince-nez, ochelari fără suport după urechi. Pince-nez erau de-a dreptul faimoºi în 1880-1900, dar au avut şi concurenţă: pe cea a lornietei, purtată mai ales de doamne, şi inventată de englezul George Adams. Şi tot de concurenţă se poate vorbi şi în cazul monoclulului. Anticarul Philipp Von Stosch îl purta în jurul anului 1720, la Roma, dar apogeul faimei a fost atins de monoclu tot în secolul XIX.
Stiloul… e şi românesc
E adevărat că nu mai e în… trend. Printre oamenii obişnuiţi, supremaţia i-a fost de mult luată de pixuri, dar stiloul e încă vedetă la marile întâlniri. I-l datorăm şi unui român, lui Petrache Poenaru care a brevetat tocul rezervor, în Franţa în mai 1827.
Cea mai timpurie scriere despre un toc cu rezervor datează din secolul X şi este legată de numele lui Ma'ād al-Mu'izz, calif al Egiptului: acesta cerea să i se confecþioneze un instrument de scris cu rezervor. Până la construcţia lui a trecut mult timp, mai ales că nu s-a înţeles prea bine rolul presiunii aerului, iar cerneala era plină de impurităţi care blocau trecerea spre peniţă.
Peniţa din aur şi cauciucul rezervorului s-au dovedit a fi chei ale succesului pentru tocul rezervor, iar primul care le-a utilizat cu suces în realizarea tocului rezervor a fost românul Petrache Poenaru. Invenţia lui a fost făcută pe când era student la Paris, aşa că a fost brevetată în 1827 de guvernul francez.
Până să ajungă la stiloul de azi, inventatorii au mai avut de trecut unele hopuri, prcum cel al cernelii care se scurgea când tocul nu era folosit. Şi când toate problememe erau rezolvate a mai apărut una: cea a pixului care începea să câştige teren.
Credit card. Made in USA
Datorăm cardul de credit americanilor Frank McNamara şi Ralph Schneider (Diners' Club) care, în 1950, au emis primele primele carduri de credit pentru plata în restaurante. Totul a început de la faptul că, după o cină la restaurant, Frank McNamara a constatat că îşi uitase portofelul. A decis că nu va mai trece printr-o situaţie atât de jenanată şi a pus la punct Diners Club care a emis carduri acceptate ca modalitate de creditare în 14 restaurante din new York. Şi a fost doar începutul…
Totuşi, cardul de credit are o istorie şi înainte de 1950. Predecesoarele cardurilor de credit au apărut, se pare, în secolul XIX în Europa, fiind emise ca mijloc de creditare pentru deţinătorii lor. Nu erau carduri bancare şi nci nu erau produse din material plastic, ci erau realizate sub formă de monezi, plãci metalice sau de celuloid, hârtie sau materiale textile.
De o răspândire largă au început să se bucure asemenea carduri în S.U.A, odată cu dezvoltarea industriei de automobile. După 1914, lanţurile de benzinării au început să pună la dispoziţia clienţilor plăci metalice care funcţionau ca nişte carduri de credit, pentru a-i determina să rămână clienţi fideli. Hotelurile şi restaurantele le-au urmat exemplul. Primele plăci metalice ce aveau inscripţionate în relief numele şi adresa clienţilor de încredere au fost emise în anul 1928 de compania Farrington Manufacturing din Boston. 22 de ani mai târziu, John Biggins a conceput sistemul „Charge-It”,un program prin care comercianţii depuneau la bancă periodic facturile ce aveau copiate datele deţinătorului de card cu ajutorul imprinter-ului şi banca onora plăţile.
Noutatea adusă de invenţia lui McNamara a constat în faptul că acest card conceput de el putea să fie utilizat în mai multe locuri, aşa că oamenii erau scutiţi să care cardurile de credit emise de mai multe unităţi. Au fost doar primii paşi către o adevărată industrie, aşa că astăzi avem o gamă largă de a carduri de acces, carduri de membru, carduri de garanţie sau carduri de fidelitate.
Lego, jucăria secolului
Ne-am jucat cu ele când eram mici şi încă ne mai tentează să ne punem imaginaţia la încercare, ca să construim orice cu ajutorul pieselor Lego. Lego- invenţia ce face să zâmbească milioane de copii mai mici sau mai mari.
Povestea Lego a început în 1932 în micul atelier al unui tâmplar din satul danez Billund. Ole Kirk Christiansen făcea scări şi jucării, iar în 1934 şi-a botezat atelierul LEGO, abreviere de la "LEgGOdt" (jucaţi-vă bine, în limba daneză). Aici s-au născut piesele lego, denumite la început piese cu prindere automată. În 1947, compania Lego a început să folosească plasticul, iar doi ani mai târziu producea deja peste 200 de jucării din plastic şi lemn. După 1958, piesele Lego au început să se fabrice în sute de milioande de bucăţi, în zeci de variante, aşa că cei mici pteau să construiască aproape to ce îşi doreau de la turnuri la maşini, de la oameni la avioane. Fortune Magazine a desemnat Lego, jucăria secolului trecut.
Dr. Eugen Pavel este inventatorul Hyper CD-ROM-ului cu capacitate de stocare de peste 10.000 Gigabytes. Eugen Pavel reuşit să creeze tehnologia de fabricare a unei sticle speciale, fluorescente şi fotosensibile, pentru care a primit, în 1991, Premiul Academiei Române. Aceasta stă la baza Hyper CD-ROM-ului, care este patentat în 21 de ţări: SUA, Canada, Japonia, Israel şi în 17 state europene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu