Covor anatolian – spălat pentru prima dată după 300 de ani

Unul dintre cele mai apreciate covoare anatoliene de secol XVIII este restaurat la Muzeul Naţional "Brukenthal" din Sibiu* Dată fiind fragilitatea lui, specialiştii sibieni lucrează alături de experţi din Germania

Goana după aur

Cu minţile şi speranţele furate de aur, mii de oameni au plecat în secolul al XIX–lea şi la începutul secolului al XX–lea să–şi croiască o altă viaţă, odată ce buzunarele le vor fi fost pline cu metal auriu. Îmbogăţirea a venit însă pentru puţini dintre ei, restul au dat la cazma sau au cernut luni şi ani în şir aurul de firele de nisip de pe malurile apelor. Un impresionant fenomen social care a născut nu doar speranţe şi visuri, ci şi noi aşezări, asta au fost goanele după aur pentru oamenii de pe Terra.

Daiacii, vânătorii de capete

Sunt cunoscuţi ca vânători şi colecţionari de capete şi au băgat groaza în vecinii lor chiar şi în mileniul III: doar în anul 2001 au decapitat 500 de persoane. Sunt daiaci, băştinaşi ai insulei Borneo, din Asia de Sud–Est, iar colecţionarea capetelor duşmanilor face parte din cultura lor, una veche de vreo 3000 de ani. Concomitent, daiacii s–au implicat în probleme politice, şi–au dat copiii la şcoală, din rândurile lor ridicându–se astfel profesori universitari şi ofiţeri.

Ultimele triburi de pe Terra trăiesc ca în urmă cu 10.000 de ani

 

În jungla boliviană, fermierii zboară deasupra plantaţiilor de coca

Din lagăr, de la Vladivostok, în Şura Mare

16 ani avea Ilie Stancu atunci când şi–a luat inima–n dinţi şi lumea–n cap şi a plecat să munceasă printre străini. De sărăcie s–a dus şi de dor s–a întors, dar nu i–a fost dat să stea prea mult printre ai lui şi, de cum a izbucnit primul război mondial şi pentru români, a plecat pe front. Patru ani a fost prizonier în Rusia. De vremurile acelea, de anii trăiţi în lagăr, la – 40 grade Celsius, mai amintesc acum doar câteva poze pe care fiul lui Ilie Stancu şi nepoţii săi le păstrează. Le–au transmis din generaţie în generaţie, odată cu ceasul de buzunar pe care şureanul l–a câştigat la un joc de cărţi, în lagăr.

Oraşul de sub oraş

Un oraş de 12 kilometri pătraţi cu magazine, hoteluri, expoziţii de artă, cu mijloace de transport… un oraş ca oricare altul, doar că totul se petrece în inima Pământului. Aici îţi mănânci liniştit sansvişul, îţi savurezi cafeaua, cumperi inelul de logodnă sau dormi. Nu e vreun oraş din literatura SF sau din viitor, ci de pe planeta noastră de azi. E oraşul de sub Montreal, Toronto sau Beijing.

Oameni cu piele albastră

Da, aţi citit bine, nu vorbim de oameni cu „sânge albastru”, cum li se mai spune nobililor, ci de oameni care au pielea colorată în albastru, la propriu. Cei mai cunoscuţi purtători de piele albastră sunt membrii familiei americane Fugate, în sânul căreia se năşteau, în secolul al XIX-lea, nu mai puţin de patru copii cu piele albastră. Şi se pare că tot din SUA mai provin câteva cazuri, precum cel al lui Stan Jones, candidat la Senatul SUA, sau Rosemary Jacobs. Nu e vorba de vreo prelucrare computerizată a fotografiilor, ci de o boală numită methemoglobinemia.

Amelia Earhart, femeia cu curaj de leu

Avea doar 34 de ani când a zburat singură peste Atlantic. Se întâmpla în anul 1932, adică în vremuri când femeile luptau încă pentru egalitate cu bărbaţii. Se numea Amelia Earhart şi era deja un idol pentru femeile din Statele Unite ale Americii. În 1937, în timpul unui zbor, aparatul Ameliei a dispărut, dar personalitatea ei iscă supoziţii, poveşti şi legende chiar şi acum, după 75 de ani.

Despre chinezi la ei acasă. În liniştea Palatului de Vară

China îmi pare deja un vis frumos şi îndepărtat. În vâltoarea agitaţiei cotidiene, fapte, oameni şi lucruri încep încet–încet să se estompeze, aşa că pe birou, mereu la îndemână, stă o agendă ce a început să se răblăgească de atâta răsfoit. Aici între coperţile maronii şi într–un folder cu sute de poze se găseşte China mea, aşa că săptămânal agenda e răsfoită, pozele sunt luate la purecat pentru ca fiecare lucruşor ce m–a impresionat în China să nu fie trecut cu vederea. Astăzi vorbim de Palatul de Vară din Beijing şi dacă scrisul destul de lăbărţat nu o să–mi joace mari feste, vom călători mai uşor în China, în lumea poveştilor cu împăraţi şi împărătese şi în lumea lui Buddha cu patru capete.

Despre chinezi la ei acasă. Universităţi–oraş

 China… se preschimbă tot mai mult într–un vis frumos şi îndepărtat. Au trecut deja două luni de la mica escpadă asiatică, două luni în care oameni şi locuri şi–au consolidat micul lor colţişor în inima şi în mintea mea. O agendă maronie, un folder cu fotografii sunt armele amintirii. Stau la loc de cinste: în acelaşi colţ al biroului, în acelaşi colţ de pe ecranul monitorului. Sunt răsfoite săptămânal ca nu cumva să–mi scape ceva. Am ajuns la finalul însemnărilor, am ajuns la finalul călătoriei noastră în China. Regret asta şi mai regret fiecare lucruşor pe care l–am văzut acolo şi care a rămas nescris, dar cum totul are un rost, rămâne ca într–o zi să descoperiţi chiar voi China la ea acasă. Astăzi, la final de călătorie, învăţăm câte ceva despre sistemul de învăţământ chinez.

Despre chinezi la ei acasă. La bulivard, ricşar!

Nici nu ştiu cum ar trebui să încep povestea despre cum e noaptea la Beijing. Fără lună şi fără stele, asta e sigur, dar bogată în lumini artificiale şi în viaţă de stradă. Să ştiţi că Beijingul m–a şocat în luminile nopţii, iar prima impresie nu a fost una deloc favorabilă. Acum mă gândesc cu nostalgie la hainele întinse pe trotuarul marilor artere, la delicatesele chinezeşti vândute la colţ de stradă fără a se pune mare preţ pe igienă, la cântăreţii amatori sau la traversarea străzii fără să ţii cont de culoarea semaforului.

Despre chinezi la ei acasă. Târguiala face legea

 Râd. Râd şi acum după trei săptămâni de la experienţa din The Pearl Market din Beijing. Râd pentru că îmi amintesc ce... negociatoare „de succes” am fost, o negociatoare ce a plătit cam de vreo 10–15 ori mai mulţi yuani decât ar fi meritat unele lucruri. În China trebuie să negociezi, e tradiţie şi regulă, am înţeles asta, dar nu am înţeles preţul până la care poţi negocia.

Despre chinezi la ei acasă. Trenul care zboară cu 343 km/oră

C2017. Cu siguranţă, alăturarea de litere şi cifre nu vă spune mai nimic, dar  să ştiţi că e o alăturare miraculoasă: una care îţi indică un tren ce te duce cu 343 km/oră , aşa că o distanţă de 117 km devine floare la ureche, fiind străbătută în 30 de minute. Aşa e, aţi citit bine: 117 km în 30 de minute. Doar eşti în China şi doar circuli cu cel mai rapid tren de călători din lume.