Nici nu ştiu cum ar trebui să încep povestea despre cum e noaptea la Beijing. Fără lună şi fără stele, asta e sigur, dar bogată în lumini artificiale şi în viaţă de stradă. Să ştiţi că Beijingul m–a şocat în luminile nopţii, iar prima impresie nu a fost una deloc favorabilă. Acum mă gândesc cu nostalgie la hainele întinse pe trotuarul marilor artere, la delicatesele chinezeşti vândute la colţ de stradă fără a se pune mare preţ pe igienă, la cântăreţii amatori sau la traversarea străzii fără să ţii cont de culoarea semaforului.
Aşa cum v-am mărturisit mai demult, cu mâncarea chinezească nu m-am prea împăcat şi mai că aş fi încheiat un pact faustic pentru o cană cu lapte de acasă sau pentru un iaurt. Cu acest gând, al unui iaurt cremos, mi-am luat picioarele la spinare şi am dat siguranţa hotelului pentru o plimbare de noapte. Nu-mi pare rău deloc – şi această faţă a Beijingului era musai să fie cunoscută – dar recunosc că, atunci, pentru câteva clipe am regretat hotărârea.
De la hotel până la una dintre arterele intens circulate, de pietoni şi autoturisme, nu era cale deloc lungă. Vreo zece minute de mers, zece minute care nu ne-au pregătit nicidecum pentru ceea ce urma să vedem. Pe la orele 22-23, Beijingul s-a arătat ca un oraş foarte liniştit, cu câteva zeci de pietoni, biciclişti sau şoferi care-şi vedeau liniştiţi de drumul lor; şocul a venit însă după ce am cotit-o de vreo două ori la dreapta. Aşa am ajuns pe una din arterele principale, un loc unde Beijingul îşi juca spectacolul de noapte.
Comerţ nocturn
Să vă închipuiţi artera în cauză ca pe bvdul Mihai Viteazu din Sibiu, doar că de vreo două ori mai largă. În rest, tot o arteră comercială, tot intens locuită, tot... la modă. În întunericul nopţii, artera prinde viaţă: mii de lumini, de la locuinţe, magazine sau firme luminoase, îţi fac cu ochiul să păşeşti pe tărâmul lui totul e posibil. La început, te şochează doar numărul mare al celor care bat această stradă într-o zi obişnuită. Sunt doar adolescenţi şi tineri şi câţiva turişti curioşi ieşiţi la plimbare. De cum păşeşti printre ei, devenind una cu mulţimea, Beijingul îşi deschide Cutia Pandorei. Comercianţii de cărţi şi dulciuri sunt primii care se ivesc din ea. Trotuarul larg al arterei s-a trasformat într-un mare spaţiu comercial, unde fiecare vinde ce poate. De pe o ricşă adaptată comerţului, te privesc zeci de cărţi, în engleză şi chineză, de literatură sau economie. O tânără răsfoieşte pe îndelete, se convinge că volumul merită banii, aşa că vânzătorul începe fericit negocierea. Nu la fel de norocoasă e vânzătoarea care şi-a întins hainele pe jos, pe o bucată de nailon. Rochii, tricouri, fuste – la preţuri destul de mărişoare – îşi aşteaptă cumpărătorii. Caut şi eu, cântăresc atentă o rochie, o las jos şi dau să mă ridic. Vânzătoarea intră în priză imediat: „Cheaper, cheaper”. E gata să o vândă cu vreo câţiva yuani mai puţin, dar nu are noroc să mai scape de un produs, aşa că îşi îndreaptă repede atenţia spre un alt client.
Un miros înţepător îmi gâdilă neplăcut nările pe măsură ce mă „afund” printre trecători şi comercianţi. Iar în curând misterul se dezleagă: aşa cum mă aşteptam, mâncarea chinezească e responsabilă de calvarul la care este supus simţul meu olfactiv. Pentru chinezi e taman invers, aşa că zeci de tineri savurează un soi de hotdog chinezesc, frigărui şi alte minuni culinare la colţ de stradă. Comercianţi ambulanţi avem şi noi, dar parcă bucătăriile noastre ambulante arată mai bine. Sau poate e doar o impresie la care contribuie din plin stomacul răscolit de acrele mirosuri ale gastronomiei de China. Şi în timp ce nările şi stomacul se răzvrătesc, o oază de pace răsare în drum: un magazin de pâine. Pâinea e raritate în China. Nu se serveşte la masă, dar se găseşte în magazine. Chinezii o consumă doar dacă e nevoie să-şi pregătească vreun sandvici pentru o călătorie mai lungă. Dar să lăsăm vorba şi să savurăm – din priviri - pâine albă, pâine neagră, pâine cu seminţe, cozonăcei, brioşe şi alte minunăţii preparate din făină, dospite şi coapte în cuptor. Fără o brioşă şi un chec nu pot pleca din magazin, aşa că în schimbul a vreo 8 yuani minunăţiile îşi fac loc în geanta mea.
Gata cu micul magazin cu aer de acasă, acum păşim din nou pe tărâmul Chinei printre "tarabe" din nailon pe care zac blugi, curele, jucării, electronice. Şi Beijingul nocturn nu încetează să te uimească: aici e comerţ pe nailon, dincolo e magazin de firmă cu multe zerouri pe etichete şi hituri Britney Spears. Aşa te „pierzi” din nou printre sute de chinezi, printre tineri ce stau la mese şi râd, printre fete ce caută printre haine sau printre preparate chinezeşti.
Lumini şi umbre
Uşor-uşor ajungi în celălalt capăt al arterei. De undeva de sus îţi fac cu ochiul mii de lumini: toate străjuiesc calea metroului suprateran suspendat la înălţime. Lumini colorate te privesc şi din apropierea solului: sunt cele ale semafoarelor care indică cine şi când are voie să traverseze sau să apese acceleraţia. Legile lumii nu par să funcţioneze însă şi la Beijing, aşa că chiar dacă e roşu la semafor pietonii îşi croiesc drum printre maşini. Nici motocicliştii nu ţin cont de indicaţiile în verde, roşu sau galben, aşa că, după un şuierat scurt pe la urechi, o motocicletă trece la câţiva centimetri distanţă de tine. Ţie îţi stă inima-n loc, chinezii nici măcar nu tresar, că doar sunt obişnuiţi, că doar aşa se circulă în Beijing fie noapte, fie zi. Te laşi prins de valul de oameni, nu te mai uiţi la semafor şi traversezi pe roşu, că doar există şi alte atracţii vizuale: mulţimea de hârtii care pavează trotuarul, jocul colorat al luminilor de pe clădiri sau un cântăreţ care suflă de zor într-o muzicuţă, cocoţat fiind pe parapeţii de la şosea.
Chiar dacă Beijingul cu al său comerţ nocturn m-a şocat să nu credeţi că metropola nu m-a impresionat şi pozitiv. Oraşul în luminile nopţii îţi fură privirile: sute de firme, sute de neoane transformă noaptea în zi şi te duc parcă într-o lumea de poveste unde energia electrică face legea. Şi Beijingul m-a uimit cu încă ceva: aproape de miezul nopţii, circulă încă lifturile clădirilor aflate în construcţie. În luna august, Beijingul şi Tianjinul înfloreau în păduri de zgârie nori ce se ridicau oriunde era suficient spaţiu. Într-o vreme în care România duduia de cuvântul criză, într-o vreme în care construcţiile de la noi dormeau somnul leşinului, în China, macarale, mistrii şi picamere nu avea o clipă de odihnă.
Acum în concluzie să vă spun de ce m-a şocat comerţul nocturn din Beijing: nu pentru că exista sau pentru modul în care era organizat, ci pentru că era într-o totală discrepanţă cu cealaltă faţă a Chinei. În negru şi alb, China ar arăta astfel: hârtii plutind în bălţile pe stradă – o toaletă publică în care o angajată face curat după fiecare client; comerţ pe nailon – magazin de fiţe cu Britney Spears duduind în boxe; mâncare înfulecată dintr-o caserolă de plastic - restaurant cu şerveţele albe umezite în apă caldă şi chelneriţe îmbrăcate în mătase chinezească; un bătrân ricşar adormit în ricşa lui- muzicieni ce te întâmpină cu bătăi de gong când păşeşti în restaurant.
Aşa cum v-am mărturisit mai demult, cu mâncarea chinezească nu m-am prea împăcat şi mai că aş fi încheiat un pact faustic pentru o cană cu lapte de acasă sau pentru un iaurt. Cu acest gând, al unui iaurt cremos, mi-am luat picioarele la spinare şi am dat siguranţa hotelului pentru o plimbare de noapte. Nu-mi pare rău deloc – şi această faţă a Beijingului era musai să fie cunoscută – dar recunosc că, atunci, pentru câteva clipe am regretat hotărârea.
De la hotel până la una dintre arterele intens circulate, de pietoni şi autoturisme, nu era cale deloc lungă. Vreo zece minute de mers, zece minute care nu ne-au pregătit nicidecum pentru ceea ce urma să vedem. Pe la orele 22-23, Beijingul s-a arătat ca un oraş foarte liniştit, cu câteva zeci de pietoni, biciclişti sau şoferi care-şi vedeau liniştiţi de drumul lor; şocul a venit însă după ce am cotit-o de vreo două ori la dreapta. Aşa am ajuns pe una din arterele principale, un loc unde Beijingul îşi juca spectacolul de noapte.
Comerţ nocturn
Să vă închipuiţi artera în cauză ca pe bvdul Mihai Viteazu din Sibiu, doar că de vreo două ori mai largă. În rest, tot o arteră comercială, tot intens locuită, tot... la modă. În întunericul nopţii, artera prinde viaţă: mii de lumini, de la locuinţe, magazine sau firme luminoase, îţi fac cu ochiul să păşeşti pe tărâmul lui totul e posibil. La început, te şochează doar numărul mare al celor care bat această stradă într-o zi obişnuită. Sunt doar adolescenţi şi tineri şi câţiva turişti curioşi ieşiţi la plimbare. De cum păşeşti printre ei, devenind una cu mulţimea, Beijingul îşi deschide Cutia Pandorei. Comercianţii de cărţi şi dulciuri sunt primii care se ivesc din ea. Trotuarul larg al arterei s-a trasformat într-un mare spaţiu comercial, unde fiecare vinde ce poate. De pe o ricşă adaptată comerţului, te privesc zeci de cărţi, în engleză şi chineză, de literatură sau economie. O tânără răsfoieşte pe îndelete, se convinge că volumul merită banii, aşa că vânzătorul începe fericit negocierea. Nu la fel de norocoasă e vânzătoarea care şi-a întins hainele pe jos, pe o bucată de nailon. Rochii, tricouri, fuste – la preţuri destul de mărişoare – îşi aşteaptă cumpărătorii. Caut şi eu, cântăresc atentă o rochie, o las jos şi dau să mă ridic. Vânzătoarea intră în priză imediat: „Cheaper, cheaper”. E gata să o vândă cu vreo câţiva yuani mai puţin, dar nu are noroc să mai scape de un produs, aşa că îşi îndreaptă repede atenţia spre un alt client.
Un miros înţepător îmi gâdilă neplăcut nările pe măsură ce mă „afund” printre trecători şi comercianţi. Iar în curând misterul se dezleagă: aşa cum mă aşteptam, mâncarea chinezească e responsabilă de calvarul la care este supus simţul meu olfactiv. Pentru chinezi e taman invers, aşa că zeci de tineri savurează un soi de hotdog chinezesc, frigărui şi alte minuni culinare la colţ de stradă. Comercianţi ambulanţi avem şi noi, dar parcă bucătăriile noastre ambulante arată mai bine. Sau poate e doar o impresie la care contribuie din plin stomacul răscolit de acrele mirosuri ale gastronomiei de China. Şi în timp ce nările şi stomacul se răzvrătesc, o oază de pace răsare în drum: un magazin de pâine. Pâinea e raritate în China. Nu se serveşte la masă, dar se găseşte în magazine. Chinezii o consumă doar dacă e nevoie să-şi pregătească vreun sandvici pentru o călătorie mai lungă. Dar să lăsăm vorba şi să savurăm – din priviri - pâine albă, pâine neagră, pâine cu seminţe, cozonăcei, brioşe şi alte minunăţii preparate din făină, dospite şi coapte în cuptor. Fără o brioşă şi un chec nu pot pleca din magazin, aşa că în schimbul a vreo 8 yuani minunăţiile îşi fac loc în geanta mea.
Gata cu micul magazin cu aer de acasă, acum păşim din nou pe tărâmul Chinei printre "tarabe" din nailon pe care zac blugi, curele, jucării, electronice. Şi Beijingul nocturn nu încetează să te uimească: aici e comerţ pe nailon, dincolo e magazin de firmă cu multe zerouri pe etichete şi hituri Britney Spears. Aşa te „pierzi” din nou printre sute de chinezi, printre tineri ce stau la mese şi râd, printre fete ce caută printre haine sau printre preparate chinezeşti.
Lumini şi umbre
Uşor-uşor ajungi în celălalt capăt al arterei. De undeva de sus îţi fac cu ochiul mii de lumini: toate străjuiesc calea metroului suprateran suspendat la înălţime. Lumini colorate te privesc şi din apropierea solului: sunt cele ale semafoarelor care indică cine şi când are voie să traverseze sau să apese acceleraţia. Legile lumii nu par să funcţioneze însă şi la Beijing, aşa că chiar dacă e roşu la semafor pietonii îşi croiesc drum printre maşini. Nici motocicliştii nu ţin cont de indicaţiile în verde, roşu sau galben, aşa că, după un şuierat scurt pe la urechi, o motocicletă trece la câţiva centimetri distanţă de tine. Ţie îţi stă inima-n loc, chinezii nici măcar nu tresar, că doar sunt obişnuiţi, că doar aşa se circulă în Beijing fie noapte, fie zi. Te laşi prins de valul de oameni, nu te mai uiţi la semafor şi traversezi pe roşu, că doar există şi alte atracţii vizuale: mulţimea de hârtii care pavează trotuarul, jocul colorat al luminilor de pe clădiri sau un cântăreţ care suflă de zor într-o muzicuţă, cocoţat fiind pe parapeţii de la şosea.
Chiar dacă Beijingul cu al său comerţ nocturn m-a şocat să nu credeţi că metropola nu m-a impresionat şi pozitiv. Oraşul în luminile nopţii îţi fură privirile: sute de firme, sute de neoane transformă noaptea în zi şi te duc parcă într-o lumea de poveste unde energia electrică face legea. Şi Beijingul m-a uimit cu încă ceva: aproape de miezul nopţii, circulă încă lifturile clădirilor aflate în construcţie. În luna august, Beijingul şi Tianjinul înfloreau în păduri de zgârie nori ce se ridicau oriunde era suficient spaţiu. Într-o vreme în care România duduia de cuvântul criză, într-o vreme în care construcţiile de la noi dormeau somnul leşinului, în China, macarale, mistrii şi picamere nu avea o clipă de odihnă.
Acum în concluzie să vă spun de ce m-a şocat comerţul nocturn din Beijing: nu pentru că exista sau pentru modul în care era organizat, ci pentru că era într-o totală discrepanţă cu cealaltă faţă a Chinei. În negru şi alb, China ar arăta astfel: hârtii plutind în bălţile pe stradă – o toaletă publică în care o angajată face curat după fiecare client; comerţ pe nailon – magazin de fiţe cu Britney Spears duduind în boxe; mâncare înfulecată dintr-o caserolă de plastic - restaurant cu şerveţele albe umezite în apă caldă şi chelneriţe îmbrăcate în mătase chinezească; un bătrân ricşar adormit în ricşa lui- muzicieni ce te întâmpină cu bătăi de gong când păşeşti în restaurant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu