Avea doar 34 de ani când a zburat singură peste Atlantic. Se întâmpla în anul 1932, adică în vremuri când femeile luptau încă pentru egalitate cu bărbaţii. Se numea Amelia Earhart şi era deja un idol pentru femeile din Statele Unite ale Americii. În 1937, în timpul unui zbor, aparatul Ameliei a dispărut, dar personalitatea ei iscă supoziţii, poveşti şi legende chiar şi acum, după 75 de ani.
Povestea Ameliei Earhart a început în 24 iulie 1897, într-o localitate din statul american Kansas, în familia unui american de origine germană. Caracterul puternic al fetei avea să se arate încă din copilărie, când, împreună cu sora ei, Grace Muriel, colindau prin vecinătate, se căţărau în copaci sau chiar vânau şobolani cu puşca. Şi tot pe atunci Amelia începuse să se arate interesată de mecanică şi inginerie.
Primul avion l-a văzut la vârsta de zece ani la un târg din statul Iowa, dar aparatul nu a impresionat-o: era o adunătură de sârmă şi lemne, deloc interesantă.
Primul zbor, primele lecţii de pilotaj, primul record
Viaţa ei avea să se schimbe în 28 decembrie 1920, când a zburat pentru prima oară, în calitate de pasageră. Tatăl ei i-a plătit un zbor de zece minute, în calitate de pasageră a lui Frank Hawks, pilot ce avea să devină faimos pentru cursele în aer. „Când am ajuns la 300 de picioare deasupra solului, am ştiut că trebuie să zbor”, avea să mărturisească, mai târziu, Amelia. În consecinţă, a făcut totul ca să înveţe să zboare: timp de vreun an a avut peste 20 de slujbe - de la fotograf şi stenografă la şofer de tir - ca să poate economisi bani pentru lecţiile de pilotaj.
A strâns 1000 de dolari şi a început lecţiile de pilotaj. Ca să ajungă la aerodrom, călătorea cu autobuzul şi apoi mergea şase kilometri pe jos. Şi-a cumpărat o jachetă de piele, asemenea celorlalţi aviatori, şi-a tăiat părul scurt, dar marea realizare a venit pe la mijlocului anului 1921 când a reuşit să-şi cumpere, la mâna a doua, un biplan, pe care l-a poreclit Canarul. Iar eforturile ei au dat roade: în 22 octombrie 1922 a zburat la o altitudine de 14.000 de picioare (4.300 metri) stabilind un nou record mondial pentru femeile-piloţi; în 15 mai 1923 a fost a 16-a femeie care primea licenţa de pilot de la Federaţia Aeronautică Internaţională.
În 1927 avea deja aproape 500 de ore de zbor solo, o realizare mai mult decât respectabilă. Dar încercările abia acum începeau: divorţul părinţilor, problemele de sănătate şi investiţiile cu rezultate proaste au făcut ca în 1924-1927, Amelia Earhart să fie nevoită să facă faţă multor probleme: operaţii la sinusuri, vânzarea celor două aparate de zbor pe care le achiziţionase, retragerea de la universitate. Cu toate acestea a continuat să fie activă în aviaţie: a devenit membră şi vicepreşedintă a Societăţii Americane Aeronautice din Boston, şi a scris în ziarul local din Boston despre aviaţie.
Deasupra Atlanticului
În 1927, după zborul solo al lui Charles Lindbergh deasupra Atlanticului, o ideea avea să încolţească în mintea tinerei: să fie prima femeie care să reuşească performanţa lui Lindbergh. Ocazia avea să se arate în 1928, când Amy Phipps Guest a decis că un astfel de zbor era prea riscant pentru ea, dar era dispusă să ajute o tânără care să-i ducă visul la îndeplinire. Aşa se face că în 17 iunie 1928, Amelia, pilotul Wilmer Stultz şi copilotul Louis Gordon au plecat de la Trepassez Harbor, Newfoundland, iar după 20 de ore şi 40 de minute au aterizat în Burry Port, în Ţara Galilor. Cu o paradă au fost întâmpinaţi cei trei la New York, iar preşedintele Calvin Coolidge a dat o recepţie în cinstea lor, la Casa Albă.
În anii care au urmat Amelia a demonstrat că nu degeaba a primit laude şi onoruri: în 1929 a concurat pentru prima oară în competiţiile aeronautice, iar primul demers i-a adus şi mai multă faimă. Prietena ei, Ruth Nichols, trebuia să decoleze chiar înaintea ei, dar aparatul de zbor a lovit un tractor; în loc să-şi continue cursa, Amelia a oprit aparatul şi a fugit să-şi ajute prietena. A decolat abia când a fost sigură că aceasta nu avea nicio rană gravă. A ieşit abia pe locul III, dar presa a vorbit despre lipsa de egoism a Ameliei.
În 1931, Amelia a stabilit un nou record mondial: a zburat la 5.613 metri altitudine, într-un avion împrumutat de la o companie. Dar îndeplinirea unui vis avea să urmeze: în 20 mai 1934, s-a urcat în avion şi a decolat de la Harbour Grace Newfoudnalnd, având destinaţia Paris. Era singură în avion şi vroia să meargă, în sfârşit, pe ruta lui Lindbergh. Condiţiile meteo şi probleme aparatului de zbor au determinat-o să aterizeze după 14 ore şi 56 de minute, în Culmore, Irlanda de Nord. “Vii de departe?”, a întrebat-o un fermier. “Din America”, i-a răspuns Amelia, iar locul unde a aterizat a devenit casa unui mic muzeu dedicat aviatoarei. Zborul solo peste Atlantic i-a fost recompensat cu medalii şi decoraţii de către Congresul SUA şi de către Guvernul Franţei, iar realizarea i-a mai adus ceva: o strânsă prietenie cu prima doamnă a Statelor Unite: Eleanor Roosevelt.
Şi zborurile temerare nu aveau să se oprească aici: în 11 ianuarie 1935, Amelia Earhart avea să devină primul om care zbura singur de la Honolulu la Oakland, apoi de la Los Angeles la Mexico City, apoi de la Mexico City la New York, fără oprire. Între 1930-1935, a stabilit şapte recorduri de viteză şi distanţă pentru femeile pilot.
1937 - ultimul zbor
De prin 1936 o altă ideea avea să nu-i mai dea pace aviatoarei: un zbor în jurul Pământului, pe la Ecuator. În consecinţă, compania Lockheed a început construcţia unui nou aparat de zbor, după indicaţiile Ameliei: aparatul avea un fuselaj mai mare că să poată încorpora un rezervor mai mare de combustibil. În 17 martie 1937, avea să facă prima încercare în temerarul zbor, dar problemele i-au determinat pe Amelia şi co-echipieri ei să renunţe.
În 1 iunie, Amelia şi Fred Noonan erau la a doua tentativă: au decolat de la Miami, au făcut opriri în America de Sud, Africa, Asia de Sud-Est şi au ajuns în Noua Guinee pe 29 iunie 1937. Parcurseseră în total 35.000 de kilometri şi mai aveau de zburat încă 11.000.
Pe 2 iulie 1937, la miezul nopţii, au decolat din Lau, Noua Guinee, având ca destinaţie insula Howland, la 4.113 kilometri distanţă. Ultima poziţie raportată a fost în apropiere de Insulele Nukumanu, apoi aparatul a dispărut pentru totdeauna. Posibile cauze? Problemele care au afectat acurateţea aparatului ce indica direcţia sau faptul că Amelia nu stăpânea noua tehnologie. Ce este sigur? Că la ora 7.42 Amelia transmitea prin radio: „ Nu vă vedem, dar combustibilul scade. Nu putem să vă găsim prin radio. Zburăm la o mie de picioare”. Şaisprezece minute mai târziu, Amelia transmitea că nu poate recepţiona nava Itasca, aflată pe ocean; la ora 8.43, în ultima ei transmisie radio, Amelia spunea: „Suntem pe linia 157 337. Repetăm acest mesaj. Repetăm acest mesaj pe 6210. Aşteptaţi." Sunt puse sub semnul întrebării transmisii şi semnale ulterioare.
La o oră după ultimul semnal primit, nava Itasca a demarat căutările aparatului de zbor. Fără vreun rezultat însă. La fel au fost şi căutările demarate de autorităţi, căutări care au continuat, în aer şi pe apă, până pe 19 iulie 1937. George Putnam, soţul Ameliei, a finanţat campania de căutări până la sfârşitul lunii iulie. Nimeni nu a dat însă de urma Ameliei, a lui Fred Noonan sau a aparatului de zbor. Pe 5 ianuarie 1939, Amelia Earhart a fost oficial declarată moartă.
Teorii asupra a ceea ce s-a întâmplat în iulie 1937 sunt multe. Sunt voci care susţin că aparatul s-a prăbuşit în apă, scufundându-se; sunt voci care susţin că cei doi ar fi reuşit să aterizeze pe insula nelocuită Nikumaroro şi să supravieţuiască aici preţ de câteva zile. Adevărul aşteaptă însă să fie descoperit.
Dincolo de aviaţie
Încă din 1928, Amelia Earhart a beneficiat de o adevărată campanie de marketing, pusă la punct de cel care avea să- devină soţ, George Putnam, ziarist şi scriitor. Aşa se face că Amelia a scris mai multe cărţi, a ţinut prelegeri în public, a devenit imaginea unei firme de ţigări, a deschis o linie de haine pentru femeie, o linie de haine sport şi o linie de genţi de voiaj. Dar Amelia nu a fost doar imaginea acestor produse, ci chiar ea cosea hainele care îi purtau numele.
A fost editor la revista Cosmopolitan, poziţie care îi permitea să promoveze aviaţia şi implicarea femeilor în domeniu, dar şi egalitatea de drepturi între femei şi bărbaţi; în 1929 s-a numărat printre primii aviatori care au promovat zborurile comerciale; mai mult, a investit timp şi bani în crearea unei linii de zbor între New York şi Washington DC.
În deceniile scurse de la dispariţia ei, figura Ameliei Earhart a fost sursă de inspiraţie în muzică, literatură, cinematografie.
Povestea Ameliei Earhart a început în 24 iulie 1897, într-o localitate din statul american Kansas, în familia unui american de origine germană. Caracterul puternic al fetei avea să se arate încă din copilărie, când, împreună cu sora ei, Grace Muriel, colindau prin vecinătate, se căţărau în copaci sau chiar vânau şobolani cu puşca. Şi tot pe atunci Amelia începuse să se arate interesată de mecanică şi inginerie.
Primul avion l-a văzut la vârsta de zece ani la un târg din statul Iowa, dar aparatul nu a impresionat-o: era o adunătură de sârmă şi lemne, deloc interesantă.
Primul zbor, primele lecţii de pilotaj, primul record
Viaţa ei avea să se schimbe în 28 decembrie 1920, când a zburat pentru prima oară, în calitate de pasageră. Tatăl ei i-a plătit un zbor de zece minute, în calitate de pasageră a lui Frank Hawks, pilot ce avea să devină faimos pentru cursele în aer. „Când am ajuns la 300 de picioare deasupra solului, am ştiut că trebuie să zbor”, avea să mărturisească, mai târziu, Amelia. În consecinţă, a făcut totul ca să înveţe să zboare: timp de vreun an a avut peste 20 de slujbe - de la fotograf şi stenografă la şofer de tir - ca să poate economisi bani pentru lecţiile de pilotaj.
A strâns 1000 de dolari şi a început lecţiile de pilotaj. Ca să ajungă la aerodrom, călătorea cu autobuzul şi apoi mergea şase kilometri pe jos. Şi-a cumpărat o jachetă de piele, asemenea celorlalţi aviatori, şi-a tăiat părul scurt, dar marea realizare a venit pe la mijlocului anului 1921 când a reuşit să-şi cumpere, la mâna a doua, un biplan, pe care l-a poreclit Canarul. Iar eforturile ei au dat roade: în 22 octombrie 1922 a zburat la o altitudine de 14.000 de picioare (4.300 metri) stabilind un nou record mondial pentru femeile-piloţi; în 15 mai 1923 a fost a 16-a femeie care primea licenţa de pilot de la Federaţia Aeronautică Internaţională.
În 1927 avea deja aproape 500 de ore de zbor solo, o realizare mai mult decât respectabilă. Dar încercările abia acum începeau: divorţul părinţilor, problemele de sănătate şi investiţiile cu rezultate proaste au făcut ca în 1924-1927, Amelia Earhart să fie nevoită să facă faţă multor probleme: operaţii la sinusuri, vânzarea celor două aparate de zbor pe care le achiziţionase, retragerea de la universitate. Cu toate acestea a continuat să fie activă în aviaţie: a devenit membră şi vicepreşedintă a Societăţii Americane Aeronautice din Boston, şi a scris în ziarul local din Boston despre aviaţie.
Deasupra Atlanticului
În 1927, după zborul solo al lui Charles Lindbergh deasupra Atlanticului, o ideea avea să încolţească în mintea tinerei: să fie prima femeie care să reuşească performanţa lui Lindbergh. Ocazia avea să se arate în 1928, când Amy Phipps Guest a decis că un astfel de zbor era prea riscant pentru ea, dar era dispusă să ajute o tânără care să-i ducă visul la îndeplinire. Aşa se face că în 17 iunie 1928, Amelia, pilotul Wilmer Stultz şi copilotul Louis Gordon au plecat de la Trepassez Harbor, Newfoundland, iar după 20 de ore şi 40 de minute au aterizat în Burry Port, în Ţara Galilor. Cu o paradă au fost întâmpinaţi cei trei la New York, iar preşedintele Calvin Coolidge a dat o recepţie în cinstea lor, la Casa Albă.
În anii care au urmat Amelia a demonstrat că nu degeaba a primit laude şi onoruri: în 1929 a concurat pentru prima oară în competiţiile aeronautice, iar primul demers i-a adus şi mai multă faimă. Prietena ei, Ruth Nichols, trebuia să decoleze chiar înaintea ei, dar aparatul de zbor a lovit un tractor; în loc să-şi continue cursa, Amelia a oprit aparatul şi a fugit să-şi ajute prietena. A decolat abia când a fost sigură că aceasta nu avea nicio rană gravă. A ieşit abia pe locul III, dar presa a vorbit despre lipsa de egoism a Ameliei.
În 1931, Amelia a stabilit un nou record mondial: a zburat la 5.613 metri altitudine, într-un avion împrumutat de la o companie. Dar îndeplinirea unui vis avea să urmeze: în 20 mai 1934, s-a urcat în avion şi a decolat de la Harbour Grace Newfoudnalnd, având destinaţia Paris. Era singură în avion şi vroia să meargă, în sfârşit, pe ruta lui Lindbergh. Condiţiile meteo şi probleme aparatului de zbor au determinat-o să aterizeze după 14 ore şi 56 de minute, în Culmore, Irlanda de Nord. “Vii de departe?”, a întrebat-o un fermier. “Din America”, i-a răspuns Amelia, iar locul unde a aterizat a devenit casa unui mic muzeu dedicat aviatoarei. Zborul solo peste Atlantic i-a fost recompensat cu medalii şi decoraţii de către Congresul SUA şi de către Guvernul Franţei, iar realizarea i-a mai adus ceva: o strânsă prietenie cu prima doamnă a Statelor Unite: Eleanor Roosevelt.
Şi zborurile temerare nu aveau să se oprească aici: în 11 ianuarie 1935, Amelia Earhart avea să devină primul om care zbura singur de la Honolulu la Oakland, apoi de la Los Angeles la Mexico City, apoi de la Mexico City la New York, fără oprire. Între 1930-1935, a stabilit şapte recorduri de viteză şi distanţă pentru femeile pilot.
1937 - ultimul zbor
De prin 1936 o altă ideea avea să nu-i mai dea pace aviatoarei: un zbor în jurul Pământului, pe la Ecuator. În consecinţă, compania Lockheed a început construcţia unui nou aparat de zbor, după indicaţiile Ameliei: aparatul avea un fuselaj mai mare că să poată încorpora un rezervor mai mare de combustibil. În 17 martie 1937, avea să facă prima încercare în temerarul zbor, dar problemele i-au determinat pe Amelia şi co-echipieri ei să renunţe.
În 1 iunie, Amelia şi Fred Noonan erau la a doua tentativă: au decolat de la Miami, au făcut opriri în America de Sud, Africa, Asia de Sud-Est şi au ajuns în Noua Guinee pe 29 iunie 1937. Parcurseseră în total 35.000 de kilometri şi mai aveau de zburat încă 11.000.
Pe 2 iulie 1937, la miezul nopţii, au decolat din Lau, Noua Guinee, având ca destinaţie insula Howland, la 4.113 kilometri distanţă. Ultima poziţie raportată a fost în apropiere de Insulele Nukumanu, apoi aparatul a dispărut pentru totdeauna. Posibile cauze? Problemele care au afectat acurateţea aparatului ce indica direcţia sau faptul că Amelia nu stăpânea noua tehnologie. Ce este sigur? Că la ora 7.42 Amelia transmitea prin radio: „ Nu vă vedem, dar combustibilul scade. Nu putem să vă găsim prin radio. Zburăm la o mie de picioare”. Şaisprezece minute mai târziu, Amelia transmitea că nu poate recepţiona nava Itasca, aflată pe ocean; la ora 8.43, în ultima ei transmisie radio, Amelia spunea: „Suntem pe linia 157 337. Repetăm acest mesaj. Repetăm acest mesaj pe 6210. Aşteptaţi." Sunt puse sub semnul întrebării transmisii şi semnale ulterioare.
La o oră după ultimul semnal primit, nava Itasca a demarat căutările aparatului de zbor. Fără vreun rezultat însă. La fel au fost şi căutările demarate de autorităţi, căutări care au continuat, în aer şi pe apă, până pe 19 iulie 1937. George Putnam, soţul Ameliei, a finanţat campania de căutări până la sfârşitul lunii iulie. Nimeni nu a dat însă de urma Ameliei, a lui Fred Noonan sau a aparatului de zbor. Pe 5 ianuarie 1939, Amelia Earhart a fost oficial declarată moartă.
Teorii asupra a ceea ce s-a întâmplat în iulie 1937 sunt multe. Sunt voci care susţin că aparatul s-a prăbuşit în apă, scufundându-se; sunt voci care susţin că cei doi ar fi reuşit să aterizeze pe insula nelocuită Nikumaroro şi să supravieţuiască aici preţ de câteva zile. Adevărul aşteaptă însă să fie descoperit.
Dincolo de aviaţie
Încă din 1928, Amelia Earhart a beneficiat de o adevărată campanie de marketing, pusă la punct de cel care avea să- devină soţ, George Putnam, ziarist şi scriitor. Aşa se face că Amelia a scris mai multe cărţi, a ţinut prelegeri în public, a devenit imaginea unei firme de ţigări, a deschis o linie de haine pentru femeie, o linie de haine sport şi o linie de genţi de voiaj. Dar Amelia nu a fost doar imaginea acestor produse, ci chiar ea cosea hainele care îi purtau numele.
A fost editor la revista Cosmopolitan, poziţie care îi permitea să promoveze aviaţia şi implicarea femeilor în domeniu, dar şi egalitatea de drepturi între femei şi bărbaţi; în 1929 s-a numărat printre primii aviatori care au promovat zborurile comerciale; mai mult, a investit timp şi bani în crearea unei linii de zbor între New York şi Washington DC.
În deceniile scurse de la dispariţia ei, figura Ameliei Earhart a fost sursă de inspiraţie în muzică, literatură, cinematografie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu