16 ani avea Ilie Stancu atunci când şi–a luat inima–n dinţi şi lumea–n cap şi a plecat să munceasă printre străini. De sărăcie s–a dus şi de dor s–a întors, dar nu i–a fost dat să stea prea mult printre ai lui şi, de cum a izbucnit primul război mondial şi pentru români, a plecat pe front. Patru ani a fost prizonier în Rusia. De vremurile acelea, de anii trăiţi în lagăr, la – 40 grade Celsius, mai amintesc acum doar câteva poze pe care fiul lui Ilie Stancu şi nepoţii săi le păstrează. Le–au transmis din generaţie în generaţie, odată cu ceasul de buzunar pe care şureanul l–a câştigat la un joc de cărţi, în lagăr.
"Azi am primit cadou ceasul străbunicului meu care l-a câştigat la cărţi fiind prizonier la Vladivostok, în primul r[zboi mondial. Ceasul are 107 ani", aşa a început să se spună, pe facebook, povestea unui ceas ale cărui arătătoare au măsurat timpul pe pământ belgian, rusesc, românesc, şi asta în mai bine de o sută de ani. Fotografia ceasului de buzunar a fost postată pe facebook de Tiberiu Mitrea, din Şura Mare, cel căruia primăvara i-a adus cadou tocmai acest ceas. L-a primit în dar de la Ioan Stancu, fiul lui Ilie Stancu şi frate cu bunicul lui Tibi Mitrea.
Ceasul de 107 ani
La prima vedere, ceasul lui Ilie Stancu nu pare cu nimic mai presus decât ceasurile făcute în ateliere elveţiene la începutului secolului al XX-lea. Ba poate că nu are nici măcar a zecea parte din valoarea altor surate. Dar dincolo de valoarea măsurată în bani sau rubine, ceasul are ceva ce-l face unic: nu lanţul ataşat sau faptul că nu mai are un arătător, ci povestea pe care o spune de 107 ani.
Se pare că ceasul ar fi fost făcut în anul 1905, în Liege, şi e de calitate superioară. Aşa scrie pe capacul bine curăţat de familia care îl păstrează de generaţii. Şi dacă studiezi cu atenţie capacul, povestea ceasului devine şi mai interesantă, pentru că mai poartă o însemnare "Exposition Universelle", ceea ce înseamnă că ceasul a fost creat într-o serie aniversară menită să marcheze Expoziţia Universală care a avut loc la Liege, în 1905.
Şi mai este un amănunt care trebuie subliniat: pe acelaşi capac mai există o inscripţie - 15 Rubis, adică 15 rubine. Cunoscătorii vin şi cu explicaţia: la sfârşitul secolului al XIX-lea, 15 rubine însemna că ceasul este de cea mai bună calitate. Abia pe la începutul secolului al XX-lea, au început ceasornicarii elveţieni să crească măsura calităţii unui ceas până la 17 rubine, explică un colecţionar pe forumul Asociaţiei Naţionale a Colecţionarilor de Ceasuri şi Orologii din SUA.
În lagărul din Vladivostok
Cum a ajuns un ceas de serie aniversară în lagărul de la Vladivostok? Simplu: lagărul în care Ilie Stancu a fost prizonier, în timpul primului război mondial, era un lagăr de ofiţeri. Acolo a ajuns Ilie Stancu şi nu a fost aceasta prima destinaţie străină pentru el: "În 1907, când avea 16 ani, tata a plecat la lucru. De sărăcie a plecat, nu de alta: bunicul meu a murit când tata era de 14 ani, iar bunica a rămas singură cu patru copii. Patru ani şi jumătate a muncit tata în Germania şi doi ani şi ceva a stat la Londra. Vroia să plece în SUA, dar nu a putut. S-a întors acasă şi a început războiul. A luptat în Bosnia, în Bucovina şi l-au dus prizonier. Prima dată l-au dus la Moscova şi mai târziu a ajuns la Vladivostok", povesteşte Ioan Stancu. Aceste întâmplări îi sunt familiare încă din copilărie, că doar, pe când erau pe câmp, la muncă, îşi auzea tatăl povestind cu alţi foşti prizonieri de război.
Şi tot din poveştile de altădată, mai ştie Ioan Stancu că lagărul în care a fost tatăl său era lagăr de ofiţeri. "Erau francezi acolo, italieni... ofiţeri, luaţi prizonieri de război. Tata era soldat. O vreme a lucrat şi la bucătărie, aşa că de foame nu a prea răbdat că erau cartofi, era varză... Dar a fost greu cu frigul: tăia lemne afară, la -40 de grade Celsius", continuă Ioan Stancu, în timp ce înşiră pe masă puzderie de fotografii. "Aici e tatăl meu în costum popular românesc... poza aceasta e făcută în lagăr, vedeţi că şi scrie <Spre aducere aminte ca prisonier. Amintire din Rusia. Stancu Ilie>"; aici e altă poză cu el: are barbă; nu s-a b[rbierit şase luni, pe când era în lagăr".
Când s-a întors Ilie Stancu acasă printre ai lui? Anul exact nu se mai ştie, dar se ştie că după ce apele istoriei s-au liniştit, Ilie Stancu revenit în Şura Mare: o lună de zile a tot călătorit de la Vladivostok până în Fiume, Italia, apoi a luat trenul spre România.
Miile de kilometri pe care Ilie Stancu i-a străbătut au fost însemnaţi pe un atlas geografic din 1938. Atlasul s-a pierdut, dar, din generaţie în generaţie, în familie s-au păstrat fotografii de acum aproape o sută de ani şi ceasul câştigat la un joc de cărţi, cu ofiţerii. "Când s-a întors, tata a adus ceasul acasă; l-a păstrat până în 1972, apoi l-a purtat fratele meu şi din 1998 a trecut la mine. Anul acesta i l-am dat nepotului", adaugă Ioan Stancu.
Poveşti ar mai avea multe de depănat vechiul ceas despre primul său stăpân român: ar putea, de exemplu, "să spună" câte ceva despre limbile pe care Ilie Stancu le-a învăţat: " ştia săseşte, ştia germană, engleză, rusă şi maghiară, iar apoi a învăţat şi ţigăneşte; sau poate ar "spune" ceasul câte ceva despre miile de kilometri pe care trebuie să le fi parcurs prin păduri, alături de Ilie Stancu, prizonierul devenit pădurar; sau poate ar "spune" ceva despre anii în care a măsurat timpul şi cărţile citite de Ioan Stancu, fiul prizonierului care a câştigat ceasul la un joc de cărţi, în lagăr la Vladivostok..
"Azi am primit cadou ceasul străbunicului meu care l-a câştigat la cărţi fiind prizonier la Vladivostok, în primul r[zboi mondial. Ceasul are 107 ani", aşa a început să se spună, pe facebook, povestea unui ceas ale cărui arătătoare au măsurat timpul pe pământ belgian, rusesc, românesc, şi asta în mai bine de o sută de ani. Fotografia ceasului de buzunar a fost postată pe facebook de Tiberiu Mitrea, din Şura Mare, cel căruia primăvara i-a adus cadou tocmai acest ceas. L-a primit în dar de la Ioan Stancu, fiul lui Ilie Stancu şi frate cu bunicul lui Tibi Mitrea.
Ceasul de 107 ani
La prima vedere, ceasul lui Ilie Stancu nu pare cu nimic mai presus decât ceasurile făcute în ateliere elveţiene la începutului secolului al XX-lea. Ba poate că nu are nici măcar a zecea parte din valoarea altor surate. Dar dincolo de valoarea măsurată în bani sau rubine, ceasul are ceva ce-l face unic: nu lanţul ataşat sau faptul că nu mai are un arătător, ci povestea pe care o spune de 107 ani.
Se pare că ceasul ar fi fost făcut în anul 1905, în Liege, şi e de calitate superioară. Aşa scrie pe capacul bine curăţat de familia care îl păstrează de generaţii. Şi dacă studiezi cu atenţie capacul, povestea ceasului devine şi mai interesantă, pentru că mai poartă o însemnare "Exposition Universelle", ceea ce înseamnă că ceasul a fost creat într-o serie aniversară menită să marcheze Expoziţia Universală care a avut loc la Liege, în 1905.
Şi mai este un amănunt care trebuie subliniat: pe acelaşi capac mai există o inscripţie - 15 Rubis, adică 15 rubine. Cunoscătorii vin şi cu explicaţia: la sfârşitul secolului al XIX-lea, 15 rubine însemna că ceasul este de cea mai bună calitate. Abia pe la începutul secolului al XX-lea, au început ceasornicarii elveţieni să crească măsura calităţii unui ceas până la 17 rubine, explică un colecţionar pe forumul Asociaţiei Naţionale a Colecţionarilor de Ceasuri şi Orologii din SUA.
În lagărul din Vladivostok
Cum a ajuns un ceas de serie aniversară în lagărul de la Vladivostok? Simplu: lagărul în care Ilie Stancu a fost prizonier, în timpul primului război mondial, era un lagăr de ofiţeri. Acolo a ajuns Ilie Stancu şi nu a fost aceasta prima destinaţie străină pentru el: "În 1907, când avea 16 ani, tata a plecat la lucru. De sărăcie a plecat, nu de alta: bunicul meu a murit când tata era de 14 ani, iar bunica a rămas singură cu patru copii. Patru ani şi jumătate a muncit tata în Germania şi doi ani şi ceva a stat la Londra. Vroia să plece în SUA, dar nu a putut. S-a întors acasă şi a început războiul. A luptat în Bosnia, în Bucovina şi l-au dus prizonier. Prima dată l-au dus la Moscova şi mai târziu a ajuns la Vladivostok", povesteşte Ioan Stancu. Aceste întâmplări îi sunt familiare încă din copilărie, că doar, pe când erau pe câmp, la muncă, îşi auzea tatăl povestind cu alţi foşti prizonieri de război.
Şi tot din poveştile de altădată, mai ştie Ioan Stancu că lagărul în care a fost tatăl său era lagăr de ofiţeri. "Erau francezi acolo, italieni... ofiţeri, luaţi prizonieri de război. Tata era soldat. O vreme a lucrat şi la bucătărie, aşa că de foame nu a prea răbdat că erau cartofi, era varză... Dar a fost greu cu frigul: tăia lemne afară, la -40 de grade Celsius", continuă Ioan Stancu, în timp ce înşiră pe masă puzderie de fotografii. "Aici e tatăl meu în costum popular românesc... poza aceasta e făcută în lagăr, vedeţi că şi scrie <Spre aducere aminte ca prisonier. Amintire din Rusia. Stancu Ilie>"; aici e altă poză cu el: are barbă; nu s-a b[rbierit şase luni, pe când era în lagăr".
Când s-a întors Ilie Stancu acasă printre ai lui? Anul exact nu se mai ştie, dar se ştie că după ce apele istoriei s-au liniştit, Ilie Stancu revenit în Şura Mare: o lună de zile a tot călătorit de la Vladivostok până în Fiume, Italia, apoi a luat trenul spre România.
Miile de kilometri pe care Ilie Stancu i-a străbătut au fost însemnaţi pe un atlas geografic din 1938. Atlasul s-a pierdut, dar, din generaţie în generaţie, în familie s-au păstrat fotografii de acum aproape o sută de ani şi ceasul câştigat la un joc de cărţi, cu ofiţerii. "Când s-a întors, tata a adus ceasul acasă; l-a păstrat până în 1972, apoi l-a purtat fratele meu şi din 1998 a trecut la mine. Anul acesta i l-am dat nepotului", adaugă Ioan Stancu.
Poveşti ar mai avea multe de depănat vechiul ceas despre primul său stăpân român: ar putea, de exemplu, "să spună" câte ceva despre limbile pe care Ilie Stancu le-a învăţat: " ştia săseşte, ştia germană, engleză, rusă şi maghiară, iar apoi a învăţat şi ţigăneşte; sau poate ar "spune" ceasul câte ceva despre miile de kilometri pe care trebuie să le fi parcurs prin păduri, alături de Ilie Stancu, prizonierul devenit pădurar; sau poate ar "spune" ceva despre anii în care a măsurat timpul şi cărţile citite de Ioan Stancu, fiul prizonierului care a câştigat ceasul la un joc de cărţi, în lagăr la Vladivostok..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu