Despre chinezi la ei acasă. Universităţi–oraş

 China… se preschimbă tot mai mult într–un vis frumos şi îndepărtat. Au trecut deja două luni de la mica escpadă asiatică, două luni în care oameni şi locuri şi–au consolidat micul lor colţişor în inima şi în mintea mea. O agendă maronie, un folder cu fotografii sunt armele amintirii. Stau la loc de cinste: în acelaşi colţ al biroului, în acelaşi colţ de pe ecranul monitorului. Sunt răsfoite săptămânal ca nu cumva să–mi scape ceva. Am ajuns la finalul însemnărilor, am ajuns la finalul călătoriei noastră în China. Regret asta şi mai regret fiecare lucruşor pe care l–am văzut acolo şi care a rămas nescris, dar cum totul are un rost, rămâne ca într–o zi să descoperiţi chiar voi China la ea acasă. Astăzi, la final de călătorie, învăţăm câte ceva despre sistemul de învăţământ chinez.

Nici nu ştiu de ce am lăsat pentru finalul călătoriei noastre întâlnirea cu sistemul educaţional din China, pentru că învăţământul chinez m-a impresionat. Prin cifrele lui mamut, prin universităţile cât un oraş, prin puţinii profesori şi studenţi pe care i-am întâlnit… şi lista ar putea continua, dar ca de obicei, o vom lua tot cu sistematic.

Campus de poveste

Universitatea de Limbă şi Cultură din Beijing (BLCU) a fost gazda noastră, aşa că, deşi am fost în China în timpul vacanţei de vară, aceasta a fost universitatea pe care am cunoscut-o cel mai bine. Atât cât s-a putut.
Cu cei în jur de 20.000 de studenţi ai ei, este o universtitate de mărime medie în China, dar este recunoscută pe plan naţional şi internaţional pentru faptul că s-a axat pe predarea limbii şi culturii chineze studenţilor străini. În consecinţă, peste 7.000 dintre studenţi ei vin din alte ţări.
Pe studenţi nu i-am văzut la muncă, dar am văzut campusul universitar. La capitolul condiţii în căminul studenţesc, cred că în căminele Universităţii “Lucian Blaga” se locuieşte mai bine decât în China; însă orice instituţie din Sibiu şi multe din ţară sunt, cu siguranţă, mult în urma universităţilor din China la alte capitole. Cum arată un campus al unei universităţi de mărime medie? Clădirii cu săli de studiu, parcuri, alei, terenuri şi săli de sport, lacuri artificiale, filigorii… aşa că universităţile chineze sunt recunoscute pentru atenţia pe care o acordă mediului în care trăiesc studenţii. Câteva mostre aveţi şi în imaginile alăturate, toate fotografiate în campusuri.
Dar nu putem pleca din campusul BLCU fără să zăbovim câteva momente în două locuri speciale. Primul popas e în faţa unui zid placat cu marmură: pentru cine nu cunoaşte caracterele chinezeşti e un zid ca oricare altul, dar când tainele limbii chineze ţi se dezleagă, realizezi că pe acest zid sunt trecute numele tuturor ţărilor de unde au venit studenţii străini la BLCU. Pe rândul patru, coloana a patra se găseşte spaţiul rezervat României.
Puţin mai încolo, campusul te uimeşte din nou: mici şanţuri din pavaj desenează un tigru sau un dragon, depinde din ce parte priveşti desenul, iar şanţurile sunt pline cu apă. “E în spiritul unei vechi tradiţii: mai demult poeţii se strângeau lângă aceste desene şi puneau căni mici cu vin să plutească pe apă”, explica Choala, ghidul nostru. Şi surprizele campusului nu s-au încheiat aici: pe aleile campusului, sunt desenate în relief caractere chinezeşti.

Cifre mamut

260 de milioane. Nu e vorba de populaţia unei ţări, ci de numărul elevilor şi studenţilor din China. Aceasta este populaţia şcolară a unei ţări în care orice numărătoare are destule zerouri. Alte câteva cifre vă vor ajuta, cu siguranţă, “să vizualizaţi” un sistem educaţional mamut: aproape 24.750.000 copii în grădiniţe, peste 159 de milioane de elevi în şcolile gimnaziale, peste 6 milioane profesori doar în învăţământul primar, aproape 46 milioane de elevi în licee, 2263 de universităţi în sistemul de stat şi ale 640 de instituţii de învăţământ superior în sistemul privat. Din 1950 până în prezent, peste 180 de tineri români au studiat în China.
Şi ca să continuăm în acelaşi ton al cifrelor mamut, să ştiţi că Universitatea Peking are un campus ce se întinde pe 2,73 km pătraţi, iar o universitate de stat de lângă Shanghai numără 40.000 de studenţi, iar campusul ei are o suprafaţă de 3,95 km pătraţi.
Cu ce te mai uimeşte sistemul educaţional chinez? Cu faptul că grădiniţele nu sunt cuprinse în sistemul educaţional de stat, aşa că totul se plăteşte. Şi la liceu se învaţă doar pe bani, iar taxele sunt stabilite în funcţie de notele pe care elevul le-a obţinut şi în funcţie de prestigiul liceului pe care îl alege. Cuantumul taxelor? Poate fi de 300 sau 800 yuani (30 sau 80 euro) pe semestru. Pentru chinezi, faptul că şcoala se plăteşte nu este considerată o corvoadă şi fiecare familie investeşte aproximativ 60% din venituri în educaţia copilului. În asemenea condiţii, nici nu este de mirare că familiile de chinezi nici nu-şi doresc mai mulţi copii. Ştiam de mult timp că în China se practică o politică de control a creşterii populaţiei, conform căreia o familie are voie să aibă doar un copil. Nici nu-şi doresc mai mulţi copii, spun chinezii, pentru că vor să fie siguri că au ce să le ofere.
În prezent, în unele oraşe ale Chinei locuitorii sunt încurajaţi să aibe doi copii, datorită îmbătrânirii populaţiei. Situaţia e similară şi în cazul chinezilor care provin din grupuri etnice chineze minoritare.

Universitatea Tsinghua, mândria naţională
Probabil acest nume nu vă spune nimic sau mai nimic. Pentru chinezi însă, el este o mândrie naţională. Din 1911 (anul înfiinţării) şi până astăzi, Universitatea Tsinghua a dobândit o faimă şi o preţuire mai rar întâlnite.  M-am tot gândit la universitatea emblemă a României, dar nu am reuşit să-mi dau seama care ar fi aceea. În China ea există, poartă numele Tsinghua şi şcolarizează an de an crema învăţământului: olimpici şi absolvenţi de liceu care au obţinut cele mai mai mari note pe ţară la examene.
Universitatea are vreo 26.000 de studenţi şi cum nu oricine reuşeşte să fie admis aici, studenţii şi absolvenţii acestei instituţii sunt la mare preţ în China. “Se intră foarte greu la Tsinghua şi când cineva reuşeşte e o adevărată sărbătoare. Nu doar în familie, ci în cartier sau în localitatea de baştină”, spunea Choala. Bill Clinton, Tony Blair, Henry Kissinger, Carlos Ghosn şi Henry Paulson au ţinut prelegeri pentru studenţii de aici.
***
Aceasta a fost China aşa cum am văzut-o eu în decursul a şapte zile. Cu siguranţă, au mai rămas lucruri nescrise şi chiar şi acum, pe măsură ce apăs tastele, imagini din China mi se învălmăşesc în minte…un om care doarme într-o ricşă, o şedinţă cu toţi chelnerii în faţa restaurantului, un chinez care-ţi gravează numele pe dovleac, flori de lotus, zmei coloraţi ce se înalţă pe un cer ceţos… Dar gata ne oprim aici şi punem punct călătoriei în China cu câteva rânduri pe care le-am scris în agendă în timp ce ne îndreptam spre aeroport: “Probabil uneori am fost prea directă şi alteori prea sentimentală, dar aceasta a fost prima mea experienţă într-o cultură atât de diferită şi nu puteam să scriu altfel. Poate altădată, când voi fi călătorit mai mult, voi putea să vă povestesc altfel şi nu ca un începător în ale călătoriei. Până atunci, aceasta a fost China mea, China văzută prin ochii mei.”.