Sunt cunoscuţi ca vânători şi colecţionari de capete şi au băgat groaza în vecinii lor chiar şi în mileniul III: doar în anul 2001 au decapitat 500 de persoane. Sunt daiaci, băştinaşi ai insulei Borneo, din Asia de Sud–Est, iar colecţionarea capetelor duşmanilor face parte din cultura lor, una veche de vreo 3000 de ani. Concomitent, daiacii s–au implicat în probleme politice, şi–au dat copiii la şcoală, din rândurile lor ridicându–se astfel profesori universitari şi ofiţeri.
Plină de contraste pare civilizaţia daiacilor, băştinaşi din insula Borneo. Aceste contraste pot fi explicate însă prin îngemănarea unei culturi vechi cu una nouă, prin adaptarea la societatea secolului XXI. Să spunem pentru început că daiacii trăiesc în insula Borneo, a treia ca mărime din lume şi împărţită statal între Indonezia, Malaezia și Brunei. Borneo se găseşte în Asia de Sud-est şi se laudă cu cea mai veche pădure umedă din lume: da, la 130 milioane de ani este mai veche pădurea amazoniană. Mulţi dintre daiacii de azi trăiesc chiar în jungla din Borneo şi, în consecinţă, o evaluarea corectă a numărului populaţiei este imposibilă. Se estimează că în prezent există între 2 şi 4 milioane de daiaci, împărţiţi în 200 de grupuri etnice; cele mai cunoscute grupuri etnice sunt: Bakumpai, Kapuas, Ahe, Jagoi, Kutais, Baritos, Ngajus, Kayan şi Iban.
Peste 90 % dintre daiaci s-au convertit la creştinism şi islamism, dar tot ţin cont de vechile practici ale religiei şi culturii lor. Despre ce religie vorbim? Este cunoscută sub denumirea Kaharingan, fiind un cult de sorginte şamanică. Oficial este înglobată hinduismului, dar nu ţine de Hinduism, spun băştinaşii. Civilizaţia lor are la bază un vechi concept care spune că pământul şi roadele sale aparţin daiacilor.
De vreo 3000 de ani trăiesc daiacii pe insula Borneo. Cel puţin asta arată dovezile arheologice descoperite în regiune. Iar de vreo 2500 de ani, băştinaşii folosesc fierul, îl modelează în macete, utilizate la uciderea duşmanilor, şi în unelte necesare în cultivarea şi recoltarea orezului.
Primele contacte cu civilizaţia din afara junglei le-au avut daiacii prin secolul al XIX-lea, când unele triburi atacau pescarii şi centrele comerciale ale olandezilor. De atunci, daiacii sunt, concomitent, o populaţie de temut şi una care dă valori celor trei ţări: Indonezia, Malaezia și Brunei.
Capetele-trofeu
...nu a fost inventată de daiaci şi nu a fost practicată doar de ei. Să nu uităm că aşa a fost ucis Ioan Botezătorul şi tot aşa şi-a sfârşit zilele Maria Antoaneta, regina Franţei. Capete tăiate au fost şi la noi: în războaie sau chiar în cazlu domnitorilor. Se ştie că aşa şi-au găsit sfârşitul Brâncovenii la 1714. „Tăiere rituală a capetelor inamicilor a constituit, în trecut, o practică frecventă pe tot globul. A fost întâlnită îndeosebi în regiuni din India, China, precum şi în Orientul Mijlociu şi cel Apropiat, Japonia, Amazonia, Myanmar, Nigeria, Melanezia, Micronezia. Sciţii şi celţii erau mari admiratori ai acestei metode de execuţie. Decapitarea a fost des întâlnită şi în Balcanii secolului al XIX-lea, îndeosebi la albanezi şi greci”, scrie descopera.ro
În cazul daiacilor, lucrurile stau puţin diferit şi războinicii nu se mulţumesc doar să-şi decapiteze duşmanul, ci ţin să îi expună capul în public. Tocmai de aceea nu decapitează femei, copii şi bătrâni, ci îşi aleg duşmanul astfel încât uciderea şi capul acestuia să fie privite ca trofee şi dovezi de vitejie.
Şi pentru că un cap este un trofeu, acesta trebuie conservat şi expus. În consecinţă, daiacii scot creierul, afumă capul cu diferite ierburi din junglă şi abia apoi îl expun. Unde? În încăperi speciale, alături de alte capete-trofeu păstrate în familie de generaţii. Şi pentru că am pomenit de încăperi speciale, să ştiţi că acestea fac parte din case de lungime ameţitoare pentru noi: o casă tipică pentru băştinaşii din Borneo poate avea şi 500 metri lungime. Nu e de mirare, pentru că aici locuieşte întreg tribul, fiecare familie având un spaţiu propriu.
Decapitări în anul 2001
De violenţe nu e lipsită lumea contemporană şi, de obicei, acestea se fac cu mijloace moderne şi tehnologii sofisticate. Bombele sunt acţionate prin computer, gloanţele vâjie în destule locuri de pe glob, iar decapitările sunt privite drept orori comise de persoane cu afecţiuni psihice. Şi probabil din astfel de motive, decapitările comise de daiaci la începtul acestui secol au uimit. Daiacii s-au adaptat în mare parte la viaţa secolului XXI, şi-au trimis copiii la şcoală, şi-au creat partide politice: în Indonezia şi Malaezia, ei sunt reprezentaţi de Partidul Unităţii Daiacilor. Şi totuşi odată cu stabilirea în Borneo a unor populaţii de băştinaşi din insulele Madura şi Java (prin anii 1960-1970) au (re)început problemele. Punctul culminant a fost atins în 1999: atunci, în războiul etnic izbucnit, au fost decapităţi vreo 3.000 de madurezi. Iar violenţele cu continuat până în anul 2003: în 2001, de pildă, daiacii ucis peste 500 de madurezi.
De macetele daiacilor nu au scăpat nici japonezii, în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar în acest caz, atacul băştinaşilor a urmat masacrului pe care japonezii l-au comis asupra daiacilor. Bărbaţii băştinaţi au fost împuşcati, iar femeile - răpite şi violate. Rspunsul daiacilor nu s-a lăsat mult aşteptat şi peste 1500 de soldaţi niponi au fost decapitaţi sau torturaţi până la moarte în jungla din Borneo.
Ilarie Mitrea, prietenul daiacilor
Da, aţi citit bine: răşinăreanul Ilarie Mitrea nu doar a avut contact cu daiacii, ci şi bune relaţii. Se întâmpla în anii în care a servit coroana olandeză. În 1870 şi-a început serviciul în armata colonială olandeză din Asia de Sud-Est, aşa că timp de peste două decenii îl regăsim în Sumatra, Java și Celebes, în Sonde, Borneo şi Moluce. “Român adevărat, cu inimă mare, Ilarie a ajutat şi băştinaşii din insulele Sumatra şi Celebes. În anul 1887, demersurile sale l-au făcut pe guvernatorul de atunci al Indiilor Olandeze să emită un ordin care le interzicea civililor şi militarilor olandezi să tragă cu puşca în băştinaşi, din simplă distracţie şi plictiseală. Înapoiat printre daiaci, Ilarie le-a tratat acestora - gratis - copii de diverse boli, câştigând astfel inimile temuţilor războinici. La plecarea sa din insulă, doctorul Mitrea a fost ajutat de daiaci să colecţioneze plante şi numeroase animale rare, ce alcătuiesc o colecţie adăpostită astăzi la Muzeul Grigore Antipa din Bucureşti. La plecare, războinicii i-au dăruit exploratorului ardelean două săbii tradiţionale, faimoasele dayak parang - un gest ce denotă multă consideraţie. Săbiile originale, care au tăiat, fără doar şi poate, câteva capete pe parcursul carierei lor, înainte de a intra în posesia românului, sunt păstrate în colecţiile aceluiaşi muzeu bucureştean”, scrie descopera.ro Donaţiile lui se numără printre cele mai importante asemenea acete de care s-a bucurat Muzeul de Istorie Naturală "Grigore Antipa".
Ilarie Mitrea s-a născut la Răşinari în 1842 şi a murit la Bucureşti în 1904. A fost fiu de cioban, iar tatăl său a intuit capacitatea intelectuală a fiului şi l-a susţinut să urmeze studii superioare. Aşa se face că după absolvirea liceului la Sibiu, Ilarie Mitrea a studiat Medicina la Cluj, a obținut doctoratul în medicină și chirurgie la Viena şi şi-a început călătoriile ca medic chirurg. A revenit în Europa, stabilindu-se la Viena în 1894, dar verile şi le petrecea la Răşinari. A murit în 1904.
De daiaci şi-a legat numele, un secol mai târziu, jurnalistul Alex Spillius. În prezent este corespondentul la Washington al celebrei publicaţii Telegraph, iar pe daiacii i-a întâlnit în timpul celor opt ani petrecuţi în Asia. În 2001 le-a şi dedicat mai multe repotaje: Alex Spillius povesteşte aici despre cum a fost primit într-un hotel deţinut de o familie de daici şi despre cum i s-au arătat capetele celor ucişi..
Plină de contraste pare civilizaţia daiacilor, băştinaşi din insula Borneo. Aceste contraste pot fi explicate însă prin îngemănarea unei culturi vechi cu una nouă, prin adaptarea la societatea secolului XXI. Să spunem pentru început că daiacii trăiesc în insula Borneo, a treia ca mărime din lume şi împărţită statal între Indonezia, Malaezia și Brunei. Borneo se găseşte în Asia de Sud-est şi se laudă cu cea mai veche pădure umedă din lume: da, la 130 milioane de ani este mai veche pădurea amazoniană. Mulţi dintre daiacii de azi trăiesc chiar în jungla din Borneo şi, în consecinţă, o evaluarea corectă a numărului populaţiei este imposibilă. Se estimează că în prezent există între 2 şi 4 milioane de daiaci, împărţiţi în 200 de grupuri etnice; cele mai cunoscute grupuri etnice sunt: Bakumpai, Kapuas, Ahe, Jagoi, Kutais, Baritos, Ngajus, Kayan şi Iban.
Peste 90 % dintre daiaci s-au convertit la creştinism şi islamism, dar tot ţin cont de vechile practici ale religiei şi culturii lor. Despre ce religie vorbim? Este cunoscută sub denumirea Kaharingan, fiind un cult de sorginte şamanică. Oficial este înglobată hinduismului, dar nu ţine de Hinduism, spun băştinaşii. Civilizaţia lor are la bază un vechi concept care spune că pământul şi roadele sale aparţin daiacilor.
De vreo 3000 de ani trăiesc daiacii pe insula Borneo. Cel puţin asta arată dovezile arheologice descoperite în regiune. Iar de vreo 2500 de ani, băştinaşii folosesc fierul, îl modelează în macete, utilizate la uciderea duşmanilor, şi în unelte necesare în cultivarea şi recoltarea orezului.
Primele contacte cu civilizaţia din afara junglei le-au avut daiacii prin secolul al XIX-lea, când unele triburi atacau pescarii şi centrele comerciale ale olandezilor. De atunci, daiacii sunt, concomitent, o populaţie de temut şi una care dă valori celor trei ţări: Indonezia, Malaezia și Brunei.
Capetele-trofeu
...nu a fost inventată de daiaci şi nu a fost practicată doar de ei. Să nu uităm că aşa a fost ucis Ioan Botezătorul şi tot aşa şi-a sfârşit zilele Maria Antoaneta, regina Franţei. Capete tăiate au fost şi la noi: în războaie sau chiar în cazlu domnitorilor. Se ştie că aşa şi-au găsit sfârşitul Brâncovenii la 1714. „Tăiere rituală a capetelor inamicilor a constituit, în trecut, o practică frecventă pe tot globul. A fost întâlnită îndeosebi în regiuni din India, China, precum şi în Orientul Mijlociu şi cel Apropiat, Japonia, Amazonia, Myanmar, Nigeria, Melanezia, Micronezia. Sciţii şi celţii erau mari admiratori ai acestei metode de execuţie. Decapitarea a fost des întâlnită şi în Balcanii secolului al XIX-lea, îndeosebi la albanezi şi greci”, scrie descopera.ro
În cazul daiacilor, lucrurile stau puţin diferit şi războinicii nu se mulţumesc doar să-şi decapiteze duşmanul, ci ţin să îi expună capul în public. Tocmai de aceea nu decapitează femei, copii şi bătrâni, ci îşi aleg duşmanul astfel încât uciderea şi capul acestuia să fie privite ca trofee şi dovezi de vitejie.
Şi pentru că un cap este un trofeu, acesta trebuie conservat şi expus. În consecinţă, daiacii scot creierul, afumă capul cu diferite ierburi din junglă şi abia apoi îl expun. Unde? În încăperi speciale, alături de alte capete-trofeu păstrate în familie de generaţii. Şi pentru că am pomenit de încăperi speciale, să ştiţi că acestea fac parte din case de lungime ameţitoare pentru noi: o casă tipică pentru băştinaşii din Borneo poate avea şi 500 metri lungime. Nu e de mirare, pentru că aici locuieşte întreg tribul, fiecare familie având un spaţiu propriu.
Decapitări în anul 2001
De violenţe nu e lipsită lumea contemporană şi, de obicei, acestea se fac cu mijloace moderne şi tehnologii sofisticate. Bombele sunt acţionate prin computer, gloanţele vâjie în destule locuri de pe glob, iar decapitările sunt privite drept orori comise de persoane cu afecţiuni psihice. Şi probabil din astfel de motive, decapitările comise de daiaci la începtul acestui secol au uimit. Daiacii s-au adaptat în mare parte la viaţa secolului XXI, şi-au trimis copiii la şcoală, şi-au creat partide politice: în Indonezia şi Malaezia, ei sunt reprezentaţi de Partidul Unităţii Daiacilor. Şi totuşi odată cu stabilirea în Borneo a unor populaţii de băştinaşi din insulele Madura şi Java (prin anii 1960-1970) au (re)început problemele. Punctul culminant a fost atins în 1999: atunci, în războiul etnic izbucnit, au fost decapităţi vreo 3.000 de madurezi. Iar violenţele cu continuat până în anul 2003: în 2001, de pildă, daiacii ucis peste 500 de madurezi.
De macetele daiacilor nu au scăpat nici japonezii, în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar în acest caz, atacul băştinaşilor a urmat masacrului pe care japonezii l-au comis asupra daiacilor. Bărbaţii băştinaţi au fost împuşcati, iar femeile - răpite şi violate. Rspunsul daiacilor nu s-a lăsat mult aşteptat şi peste 1500 de soldaţi niponi au fost decapitaţi sau torturaţi până la moarte în jungla din Borneo.
Ilarie Mitrea, prietenul daiacilor
Da, aţi citit bine: răşinăreanul Ilarie Mitrea nu doar a avut contact cu daiacii, ci şi bune relaţii. Se întâmpla în anii în care a servit coroana olandeză. În 1870 şi-a început serviciul în armata colonială olandeză din Asia de Sud-Est, aşa că timp de peste două decenii îl regăsim în Sumatra, Java și Celebes, în Sonde, Borneo şi Moluce. “Român adevărat, cu inimă mare, Ilarie a ajutat şi băştinaşii din insulele Sumatra şi Celebes. În anul 1887, demersurile sale l-au făcut pe guvernatorul de atunci al Indiilor Olandeze să emită un ordin care le interzicea civililor şi militarilor olandezi să tragă cu puşca în băştinaşi, din simplă distracţie şi plictiseală. Înapoiat printre daiaci, Ilarie le-a tratat acestora - gratis - copii de diverse boli, câştigând astfel inimile temuţilor războinici. La plecarea sa din insulă, doctorul Mitrea a fost ajutat de daiaci să colecţioneze plante şi numeroase animale rare, ce alcătuiesc o colecţie adăpostită astăzi la Muzeul Grigore Antipa din Bucureşti. La plecare, războinicii i-au dăruit exploratorului ardelean două săbii tradiţionale, faimoasele dayak parang - un gest ce denotă multă consideraţie. Săbiile originale, care au tăiat, fără doar şi poate, câteva capete pe parcursul carierei lor, înainte de a intra în posesia românului, sunt păstrate în colecţiile aceluiaşi muzeu bucureştean”, scrie descopera.ro Donaţiile lui se numără printre cele mai importante asemenea acete de care s-a bucurat Muzeul de Istorie Naturală "Grigore Antipa".
Ilarie Mitrea s-a născut la Răşinari în 1842 şi a murit la Bucureşti în 1904. A fost fiu de cioban, iar tatăl său a intuit capacitatea intelectuală a fiului şi l-a susţinut să urmeze studii superioare. Aşa se face că după absolvirea liceului la Sibiu, Ilarie Mitrea a studiat Medicina la Cluj, a obținut doctoratul în medicină și chirurgie la Viena şi şi-a început călătoriile ca medic chirurg. A revenit în Europa, stabilindu-se la Viena în 1894, dar verile şi le petrecea la Răşinari. A murit în 1904.
De daiaci şi-a legat numele, un secol mai târziu, jurnalistul Alex Spillius. În prezent este corespondentul la Washington al celebrei publicaţii Telegraph, iar pe daiacii i-a întâlnit în timpul celor opt ani petrecuţi în Asia. În 2001 le-a şi dedicat mai multe repotaje: Alex Spillius povesteşte aici despre cum a fost primit într-un hotel deţinut de o familie de daici şi despre cum i s-au arătat capetele celor ucişi..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu