Două locuri numai bune pentru cumpărături mi-au rămas în memorie atunci cînd vine vorba de Beijing. The Pearl Market şi strada Dashila, iar de data asta uităm de ordinea cronologică a evenimentelor şi poposim pentru început în The Pearl Market. Nu de alta, dar experienţa de acolo a fost una de pomină, presărată din plin cu voci ascuţite, strigăte şi îmbulzeli.
Perle şi nu numai
Cum China e o ţară clădită pe verticală, The Pearl Market m-a uimit. Nu e găzduit în vreun zgârie-nori, ci într-o clădire cu câteva etaje pe care trebuie să v-o închipuiţi ca pe magazinul Dumbrava de Sibiu. Doar la aspect: sute de standuri îngrămădite, mii de produse care de care mai diferite, de la electronice, parfumuri, la rochii, perle, evantaie, pantofi sport, caligrafii şi lista ar putea continua la nesfârşit pentru că mare e grădina lui The Pearl Market. Numele e înşelător: găseşti de toate nu doar perle, aşa că magazinul e un loc de tradiţie atunci când vine vorba de cumpărăturile turiştilor, mai ales că toţi sunt avertizaţi că se pot târgui la nesfârşit, ne spune Li Yu, ghidul care ne însoţeşte până la intrarea în magazin. Ne explică ce e de explicat şi apoi fiecare pe cont propriu.
Pornesc de una singură, cu scop precis: card de memorie, acumulatori şi încărcător pentru acumulatori. De suveniruri ne îngrijim mai târziu. De cum păşesc în magazin, ochesc standul de interes pentru mine; vânzătorul, un chinez de vreo 23 de ani, e tare săritor. Vorbeşte şi 4-5 cuvinte în engleză aşă că într-un minut, cardul de 2 GB, acumulatorii şi încărcătorul sunt gata să intre în geanta mea. Rămâne de stabilit doar preţul: 200 yuani totul, adică 20 euro. Nu e mult dar îmi încerc norocul şi tastez pe calculatorul chinezului un alt preţ: 160. Râmâne pe gânduri doar vreo 10 secunde şi scutură din cap afirmativ. Afacere încheiată, iar bonusul e un adaptor pentru priză de tip european. Bună afacere, îmi zic, dar cum curiozitatea nu-mi dă pace, câţiva metri mai încolo mă opresc la alt stand pentru o mică verificare. Pentru aceleaşi trei produse, vânzătoarea îmi cere nici mai mult nici mai puţin de 65 yuani. Simt cum mi se urcă râsul în gât şi nu mă pot abţine, aşa că dau să plec. Cu o rapiditate pe care nu i-am bănuit-o, vânzătoarea sare de după tejghea şi mă prinde de braţ: „Your price, your price”. E invitaţia ei la negociere şi primul lucru care ar trebui să mă facă să cuget serios la cum se fac afacerile aici. Deci nu te-ai târguit destul, îmi spune vocea neagră cu un soi de ciudă. Dar tot e mai bine ca în România, îmi spune vocea albă. Aşa o fi, şi vocile dispar rapid în hărmălaia din The Pearl Market.
„Joking price”
Abia acum când sunt în mijlocul magazinului, târguiala de China se arată în tot farmecul ei: voci ascuţite te cheamă din toate părţile, se postează în faţa ta, te prind de mână în încercarea de a te face să cheltuieşti fie şi câţiva yuani la standul lor.
Nu mai vreau card sau acumulatori, aşa că îmi fac drum spre etajul următor. Genţi, pantofi,bluze se îngrămădesc pe rafturi şi manechine. Haine de toate mărimile şi toate culorile, pentru copii şi adulţi. Fizionomia caucaziană nu ţi-e de niciun ajutor, aşă că de la toate standurile eşti strigat şi invitat la cumpărături. Dar cum scopul e altul, mă îndrept spre standurile cu suveniruri. Mă simt pusă pe fapte mari, pe negociat. Primul stand la care mă opresc îmi oferă câteva clipe de răgaz: vânzătoarea lipseşte, aşa că, în linişte, caut cu privirea printre lucrările de grafică. Şi am găsit unele reprezentând Marele Zid Chinezesc. Deodată un calculator îmi apare în faţă: 20 yuani. Mă întorc spre vânzătoare şi scutur din cap; e prea mult şi îi ofer 20 yuani pe patru lucrări. Chinezoaica din faţa mea se prinde cu mâinile de cap şi începe litania „Joking price, joking price” (Preţ de tot râsul – n.n.). O dată, de două ori, de patru, de cinci ori, cele două cuvinte care par să-i plac atât de mult, se tot repetă pe acelaşi ton ascuţit. Dacă e „joking price”, nu-mi rămâne decât să plec. Vânzătoarea îmi împinge din nou calculatorul în faţă să-i ofer un alt preţ: acelaşi 20 dă startul noii litanii cu „joking price”. Mă îndepărtez şi, întocmai ca surata ei, chinezoaica mă prinde de mână: „Come back, come back”. Dă din cap în semn că e de acord. Plătesc 20 yuani şi cele patru lucrări de grafică se strecoară în geanta mea pe acelaşi refren „Joking price”.
Alţi paşi, alt stand. Vreau porţelan chinezesc, aşa că după o negociere scurtă achiziţionez câteva prostioare din porţelan pentru colţul chinezesc pe care-l croiesc deja în minte. Ştiu deja peretele unde vreau să fie rafturile şi mai vreau caligrafii realizate făcute pe hârtie din orez şi lipite pe mătase chinezească. 130 yuani, iar eu ofer tot un „joking price” de 10 yuani: ajungem la 30 şi târgul e gata. Dar cum mie îmi fură ochii toate caligrafiile şi lucrările de grafică mă opresc la alta tarabă. Pe loc mi se oferă una la 50. Ofer tot zece şi cum vânzătoare nu vrea să lase mai jos de 30 yuani, fac stânga-mprejur. Câţiva paşi şi aud strigând: „Ten, ten, your price, come back”. Nu m-am întors şi acum îmi pare rău, dar târguiala din The Pearl Market m-a cam... bulversat. Ţi se cer 200 yuani, se încheie târgul la 50 şi apoi afli că puteai să cumperi şi la 20. „Nu poţi să ştii adevărata valoare a unui lucru decât dacă petreci aici mai mult timp. Dar trebuie să te târguieşti mult mai ales că eşti străin. În unele magazine sau la piaţă, ţi se spune întotdeauna un preţ mai mare pentru că vânzătorii aşteaptă să te târguieşti, iar pentru voi, turiştii preţul poate fi şi de 10-15 ori mai mare”, au venit mai târziu explicaţiile lui Li Yu .
Cireaşa de pe tort
Spusele lui Li Yu s-au confirmat pe ultima sută de metri de cumpărături în The Pearl Market, iar vedetă a fost un memory stick. Am cumpărat un memory stick de 900 GB cu 60 yuani, spune un coleg, şi cum nu sunt atotştiutoare în ale computerelor, îmi spun că vreau şi eu unul. Zis şi făcut: mă înfiinţez la tarabă. 500 yuani e preţul şi tastez 60 că doar tot nu am nimic de pierdut. Negocierea-i negociere, aşa că în final am cumpărat, împreună cu o colegă, 2 memory stickuri la 60 yuani. Cea mai bună afacere din China, mi-am zis atunci. Nu, că nu există un memory stick cu o capacitate atât de mare, mi s-a zis în România. Că o exista, că n-o exista, un lucru e sigur: stickul cumpărat e virusat şi astăzi vedem ce se mai poate face cu el.
Mult de tot am vorbit despre The Pearl Market şi tot nu v-am zis că nu am cumpărat nici perle, nici rochii sau bluze din mătase chinezească. Toate aveau preţuri foarte bune, aşa că la 70 Yuani (28 lei) îţi puteai cumpăra un şirag de perle de cultură sau o rochie din mătase chinezească. După ce negociai, bineînţeles. Dar cum nu ştiu nici să negociez şi nici nu prea deosebesc perlele veritabile de cele false, nu mi-am încercat norocul la asemenea cumpărături. În rest, vă mai spun doar că mai toate vânzătoarele purtau uniforme albastre şi că am petrecut minute bune pe terasa magazinului, amenajată ca o grădină. Era pe la etajul 3.
Dashila - istorie de cinci secole
Ne mutăm acum pe strada Dashila. Şi aici te târguieşti, dar parcă ceva mai uşor. Să o luăm însă cu începutul. Este una dintre cele mai vechi şi mai faimoase străzi comerciale ale Beijingului. Are o istorie de 500 de ani şi asta se vede de cum păşeşti în zonă: magazinele sunt găzduite în clădiri vechi construite în stil tradiţional chinezesc, aşa că Dashila e o stradă unde auriul, verdele, albastrul şi roşul se întâlnesc în geometria picturii murale, iar lampadarele roşii şi statuile de lei străjuiesc intrarea în multe magazine.
Iau Dashila la picior. Aici e un mic magazin cu suveniruri: evantaie, porţelanuri, caligrafii, bijuterii de jad se îngrămădesc pe rafturi şi în cutii. Dincolo e un magazin de ceaiuri cu zeci de sortimente de ceai şi zeci de tipuri de cutii. Câteva clădiri mai încolo e un restaurant şi ai o primă mare surpriză. Surpriză pentru tine ca turist, pentru că în China oamenii sunt obişnuiţi cu aşa ceva. Sunt obişnuiţi să fie întâmpinaţi ca oaspeţi de mare rang şi poate nici nu mai observă amănunte care pe tine te uimesc. Şase tinere, aşezate în două şiruri, te aşteaptă la intrarea în magazin. Nu uită să-ţi zâmbească, să-şi plece uşor capul în faţa ta şi să-ţi ureze bun-venit. E o altă... politică de de a preţui clientul, o politică pe care am întâlnit-o în magazine şi restaurante deopotrivă. Cu mintea încă la acest amănunt ce contează trec mai departe: o altă clădire, un alt mod de a întâmpina şi de a atrage clientul: în faţa unui restaurant au încremenit două statui - un bărbat îi oferă mâncare unei femei. Asemenea statui se întâlnesc adeseori în China şi au mare priză la turiştii care le fotografiază şi se fotografiază cu ele.
Să intrăm şi în câteva magazine: la suverniruri mi se oferă o reducere de 50 %, deşi nu am dat niciun semn că aş vrea să mă târguiesc, la Casa Ceaiului am fost îmbiată cu ceai verde şi ceai din fructe de pădure. Minusculul bol în care se serveşte ceaiul îţi rezervă o surpriză: licoarea, fără zăhar, e mult mai dulce decât cea pe care o cunosc de acasă.
Pe strada Dashila am hoinărit destul de puţin, la cumpărături nu m-am prea înghesuit, aşa că mai mult am încercat să-mi întipăresc în minte arhitectura clădirilor şi câte ceva despre istoria lor. Multe dintre ele găzduiesc magazine cu o tradiţie de 300 de ani, aşa că denumiri precum Studioul Foto Dabei, magazinul de ceai Zhangyiyuan, Farmacia Tongrentang, Casa Mătăsii Ruifuxiang sunt arhicunoscute.
Şi încă ceva, te poţi plimba în voie pentru că maşinile şi bicicletele sunt interzise pe această stradă. Şi tot la capitoul amănunt: strălucirea nu lipseşte pentru că aceste clădiri au fost renovate în anul 2008.
CITITI SI>
Despre chinezi la ei acasă. Trenul care zboară cu 343 km/oră
Despre chinezi la ei acasă. Oraşul Interzis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu