În urmă cu sute de anii erau modelul tinerilor şi slăbiciunea tinerelor,
acum înflăcărează imaginaţia scriitorilor şi realizatorilor de film.
Cavalerii. Istoria lor începe în urmă cu aproape un mileniu şi nu pare
să se sfârşească în curând.
Cavaler, cavalerio, caballero, cavaleiro, chevalier, kavaler – vechea poziţie socială originând în Evul Mediu şi-a găsit un termen în limbile Europei, mai ales că a făcut să curgă destulă cerneală în scrierile istorice sau de ficţiune. Câţiva cavaleri faimoşi? Lancelot, Tristan, Richard Inimă de Leu, Regele Arthur, Sir Lancelot, Galahad, Gareth, Gareth sau de ce nu japoneza Mulan.
Originile statutului de cavaler sunt strâns legate de feudalism şi de cei care luptau călare, dar actul de naştere al cavalerilor şi al cavalerismului a fost semnat în timpul domniei lui Carol cel Mare. Cei mai buni luptători erau desemnaţi să-şi conducă tovarăşii în bătălie, dar în vreme ce grosul armatelor lupta pedestru, aceşti conducătorii erau călare. Erau scutiţi astfel de oboseală şi erau protejaţi de armuri. După câştigarea bătăliilor, ei primeau adeseori recompense semnificative, aşa că încet-încet s-a dezvoltat o clasă aparte a celor mai buni luptători, pentru ca mai târziu ei să fie văzuţi ca singurii luptători adevăraţi din Europa.
De la paj la scutier
Oricum până la a fi recunoscut drept cavaler, un tânăr avea destule de înfruntat. Rangul de cavaler se moştenea din tată-n fiu sau putea fi… cucerit.
Antrenamentele începeau încă din copilărie, iar aspiranţii la cavalerie trebuiau să treacă şi prin “şcoală”. La vârsta de şapte ani, băieţii începeau lucrul la castelul nobilului, în calitate de paj. Învăţau să tragă cu arcul să lupte cu sabia, iar la 10-14 ani erau declaraţi scutieri. Acum deprindeau codurile cavalereşti, iar antrenamentele lor erau axate pe creşterea forţei fizice. Pe la 21 de ani, tânărul era gată să depună jurământul. După ce primeau acest titlu, cavalerii erau în permanenţă verificaţi dacă se conformează normelor de conduită impuse.
Şi dacă vă întrebaţi dacă existau şi femei-cavaler vă punem că nu. Cel puţin ele nu puteau să acceadă la acest statut, dar istoria înregistrează şi excepţii: cazuri ale unor femei deghizate în bărbaţi care au devenit cavaleri.
Spectacolul luptei
A fi cavaler implica antrenamente de tot soiul, de la călăritul cailor, la vânătoare şi lupte. Dincolo de antrenamentele fizice, cavalerii erau învăţaţi să aibe un comportament onorabil şi plin de curtoazie faţă de doamne. În consecinţă, codul cavalerilor era axat pe trei mari domenii: militar, social şi religios.
Viaţa de militar era de mare importanţă pentru cavaleri: trebuiau să-i înveţe regulile şi să se asigure că nimic nu-i lipseşte din echipamentul necesar. Aşa că orice cavaler care se respecta îşi procura nu doar arme, ci armură grea şi mai mulţi cai. Cum? Dacă în luptă luau prizonieri nobili, cruţarea şi eliberarea acestora era plătită cu bani grei, aşa că adeseori un cavaler sărca se putea transforma în unul bogat.
Spectacolul luptei reuşea să atragă mii de oameni, iar nobilii sau capetele încoronate nu lipseau nici ei. Lupta era relatată, minut cu minut, de heralzi care cunoşteau blazonul fiecărui cavaler, precum şi manevrele de luptă.
Sub influenţa Bisericii
În timp, Biserica s-a implicat tot mai mult în problema cavalerilor ţintind creştinarea lor şi dirijarea acestora înspre războiul sfânt. Clericii au binecuvântat armele şi au restrâns numărul zilelor când cavalerii puteau lupta, iar mai târziu i-au trimis pe aceştia în cruciade: în Spania sau în Orient. Implicarea Bisericii în viaţa cavalerilor şi a nobililor a făcut ca şi ataşamentul pentru cultură să crească. Încep astfel să apară primele poeme eroice care au ca personaj principal cavalerul şi idealurile cavalereşti. Poeţii vremii cântă în versuri virtuţile cavalereşti, ataşamentul cavalerului pentru locurile natale sau sentimentele acestuia pentru o domniţă.
Schimbările nu s-au oprit aici, aşa că bogăţiile i-au făcut pe unii nobili să-şi asigure propriul cerc de cavaleri în jurul castelului: vânătoarea de plăcere şi turnirele au devinit mult mai dese. Dar se pare că acestea nu aveau strălucirea cu care ne-am obişnuit din filme sau cărţi, ci erau confruntări brutale, lupte în toată regula care se soldau adeseori cu răniţi.
Ordine cavalereşti
La capitolul ordine cavaleşti, trebuie spus că acestea nu erau deloc puţine, iar unele erau legate de monahism. De exemplu, ordine înfiinţate în peninsula iberică, precum cel de Aviz, Alcantara, Calatrava sau Santiago erau menite să împlinească Reconquista spaniolă şi creştinarea. La fel a fost ordinul Cavalerilor templieri, creat după prima cruciadă din 1096 pentru a asigura călătoria în siguranţă a numeroşilor pelerini europeni către Ierusalim. Aşa că în 1129 el a şi fost recunoscut oficial de biserică în 1129, dar două secole mai târziu ordinul a fost dizolvat.
La un moment dat, prin secolele XIV-XV, înfiinţarea de ordine cavalreşti a devenit o modă printre nobili şi aşa s-au născut ordine precum cel al Sf. Gheorghe, al Dragonului, al Lânii de aur, al Sf. Mihail sau al Elefantului.
Deşi astăzi nu se mai poartă lupte în turnir, unele ordine cavalareşti au supravieţuit. Alteori, diverse personalităţi – fie că e vorba de artişti sau oameni implicaţi în domeniul social sau în cercetare – primesc titlul de cavaler. Oricum cine e fascinat de de calaveri poate da o tură în muzee sau poate participa la târgurile medievale, unde sunt simulate luptele şi turnirele de altădată.
Cavaler, cavalerio, caballero, cavaleiro, chevalier, kavaler – vechea poziţie socială originând în Evul Mediu şi-a găsit un termen în limbile Europei, mai ales că a făcut să curgă destulă cerneală în scrierile istorice sau de ficţiune. Câţiva cavaleri faimoşi? Lancelot, Tristan, Richard Inimă de Leu, Regele Arthur, Sir Lancelot, Galahad, Gareth, Gareth sau de ce nu japoneza Mulan.
Originile statutului de cavaler sunt strâns legate de feudalism şi de cei care luptau călare, dar actul de naştere al cavalerilor şi al cavalerismului a fost semnat în timpul domniei lui Carol cel Mare. Cei mai buni luptători erau desemnaţi să-şi conducă tovarăşii în bătălie, dar în vreme ce grosul armatelor lupta pedestru, aceşti conducătorii erau călare. Erau scutiţi astfel de oboseală şi erau protejaţi de armuri. După câştigarea bătăliilor, ei primeau adeseori recompense semnificative, aşa că încet-încet s-a dezvoltat o clasă aparte a celor mai buni luptători, pentru ca mai târziu ei să fie văzuţi ca singurii luptători adevăraţi din Europa.
De la paj la scutier
Oricum până la a fi recunoscut drept cavaler, un tânăr avea destule de înfruntat. Rangul de cavaler se moştenea din tată-n fiu sau putea fi… cucerit.
Antrenamentele începeau încă din copilărie, iar aspiranţii la cavalerie trebuiau să treacă şi prin “şcoală”. La vârsta de şapte ani, băieţii începeau lucrul la castelul nobilului, în calitate de paj. Învăţau să tragă cu arcul să lupte cu sabia, iar la 10-14 ani erau declaraţi scutieri. Acum deprindeau codurile cavalereşti, iar antrenamentele lor erau axate pe creşterea forţei fizice. Pe la 21 de ani, tânărul era gată să depună jurământul. După ce primeau acest titlu, cavalerii erau în permanenţă verificaţi dacă se conformează normelor de conduită impuse.
Şi dacă vă întrebaţi dacă existau şi femei-cavaler vă punem că nu. Cel puţin ele nu puteau să acceadă la acest statut, dar istoria înregistrează şi excepţii: cazuri ale unor femei deghizate în bărbaţi care au devenit cavaleri.
Spectacolul luptei
A fi cavaler implica antrenamente de tot soiul, de la călăritul cailor, la vânătoare şi lupte. Dincolo de antrenamentele fizice, cavalerii erau învăţaţi să aibe un comportament onorabil şi plin de curtoazie faţă de doamne. În consecinţă, codul cavalerilor era axat pe trei mari domenii: militar, social şi religios.
Viaţa de militar era de mare importanţă pentru cavaleri: trebuiau să-i înveţe regulile şi să se asigure că nimic nu-i lipseşte din echipamentul necesar. Aşa că orice cavaler care se respecta îşi procura nu doar arme, ci armură grea şi mai mulţi cai. Cum? Dacă în luptă luau prizonieri nobili, cruţarea şi eliberarea acestora era plătită cu bani grei, aşa că adeseori un cavaler sărca se putea transforma în unul bogat.
Spectacolul luptei reuşea să atragă mii de oameni, iar nobilii sau capetele încoronate nu lipseau nici ei. Lupta era relatată, minut cu minut, de heralzi care cunoşteau blazonul fiecărui cavaler, precum şi manevrele de luptă.
Sub influenţa Bisericii
În timp, Biserica s-a implicat tot mai mult în problema cavalerilor ţintind creştinarea lor şi dirijarea acestora înspre războiul sfânt. Clericii au binecuvântat armele şi au restrâns numărul zilelor când cavalerii puteau lupta, iar mai târziu i-au trimis pe aceştia în cruciade: în Spania sau în Orient. Implicarea Bisericii în viaţa cavalerilor şi a nobililor a făcut ca şi ataşamentul pentru cultură să crească. Încep astfel să apară primele poeme eroice care au ca personaj principal cavalerul şi idealurile cavalereşti. Poeţii vremii cântă în versuri virtuţile cavalereşti, ataşamentul cavalerului pentru locurile natale sau sentimentele acestuia pentru o domniţă.
Schimbările nu s-au oprit aici, aşa că bogăţiile i-au făcut pe unii nobili să-şi asigure propriul cerc de cavaleri în jurul castelului: vânătoarea de plăcere şi turnirele au devinit mult mai dese. Dar se pare că acestea nu aveau strălucirea cu care ne-am obişnuit din filme sau cărţi, ci erau confruntări brutale, lupte în toată regula care se soldau adeseori cu răniţi.
Ordine cavalereşti
La capitolul ordine cavaleşti, trebuie spus că acestea nu erau deloc puţine, iar unele erau legate de monahism. De exemplu, ordine înfiinţate în peninsula iberică, precum cel de Aviz, Alcantara, Calatrava sau Santiago erau menite să împlinească Reconquista spaniolă şi creştinarea. La fel a fost ordinul Cavalerilor templieri, creat după prima cruciadă din 1096 pentru a asigura călătoria în siguranţă a numeroşilor pelerini europeni către Ierusalim. Aşa că în 1129 el a şi fost recunoscut oficial de biserică în 1129, dar două secole mai târziu ordinul a fost dizolvat.
La un moment dat, prin secolele XIV-XV, înfiinţarea de ordine cavalreşti a devenit o modă printre nobili şi aşa s-au născut ordine precum cel al Sf. Gheorghe, al Dragonului, al Lânii de aur, al Sf. Mihail sau al Elefantului.
Deşi astăzi nu se mai poartă lupte în turnir, unele ordine cavalareşti au supravieţuit. Alteori, diverse personalităţi – fie că e vorba de artişti sau oameni implicaţi în domeniul social sau în cercetare – primesc titlul de cavaler. Oricum cine e fascinat de de calaveri poate da o tură în muzee sau poate participa la târgurile medievale, unde sunt simulate luptele şi turnirele de altădată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu