Lucrează împreună cot la cot, înconjuraţi de maşini de cusut, de
pălării, de cloşuri pentru pălării. Se apleacă asupra maşinilor şi
împing pâsla în bătaia acului, într-o mişcare ce se repetă iar şi iar.
Teancuri de pălării îşi aşteaptă rândul şi pe măsură ce teancul din
dreapta tot scade, cel din stânga creşte. Sunt tată şi fiu - Virgil
Ilieş şi Radu Ilieş-Dădârlat - şi sunt printre puţinii meşteri din ţară
care mai fac pălării.
De cum intri în curtea casei din Galeş îţi dai seama că aici nu locuieşte un ţăran obişnuit, pentru că îţi fac cu ochiul un cazan mare, o presă, calapoade de diferite mărimi, cloşuri de pălării, iar dacă priveşti cu atenţie prin uşa întredeschisă a unei încăperi, de pe rafturi îţi zâmbesc zeci, chiar sute de pălării aliniate milităreşte, după mărime, după model. O altă încăpere, de dimensiuni destul de mici, e locul unde se nasc pălăriile. Nu are nimic extraordinar şi totuşi, odată ce-ai intrat aici, ai impresia că te întorci înapoi în timp, în atelierele de la începutul secolului al XX-lea, printre meşteri şi calfe ce fac pălării din generaţie în generaţie. Aici se fac şi clopurile pentru care ciobanii din Sibiu sunt binecunoscuţi şi în tainele cărora ne-au iniţiat cei doi pălărieri.
Pe urmele meşterului pălărier Dădârlat
„Meseria de pălărier are multe faze de lucru, dar ceea ce e esenţial atunci când faci pălării e să ai satisfacţia unui lucru bine făcut. Dacă nu, nu o poţi vinde. Facem pălării de tot felul, de la cea ţărănească, la cea de cowboy sau de damă. Când m-am apucat de meseria asta am început cu pălăria românească pentru că tendinţa este de a părăsi portul românesc, iar în ţară sunt puţini pălărieri, cât să-i numeri până la 12-13.” Virgil Ilieş are destui ani pe umeri, dar mâinile îi sunt la fel de harnice ca în tinereţe, ochii - la fel de ageri, iar pe măsură ce vorbeşte freamătă între mâini o pălărie neterminată încă. Îi "vorbeşte" parcă într-o limbă cunoscută doar iniţiaţilor acestei meserii, iar pălăria sau mai degrabă cloşul îi dă ascultare în vreme ce bătrânul o îndoaie, o trece prin maşini de cusut într-o demonstraţie despre cum se face o pălărie. Cum se face o pălărie? E o întrebare la care cu greu poţi să dai răspunsul în câteva cuvinte, pentru că poţi doar să-l intuieşti în vreme ce-i urmăreşti pe cei doi lucrând. Virgil Ilieş a deprins meşteşugul în familie, pentru că tatăl său vitreg era vestitul pălărier Ioan Dădârlat şi totuşi s-a consacrat acestei meserii abia mai târziu, în 1983. Acum lucrează pe maşinile rămase de la acesta, aşa că unele dintre ele îl întrec în vârstă şi depăşesc un secol de viaţă. Radu, fiul lui Virgil Ilieş, a deprins meşteşugul de la tatăl său, dar şi în fabrica de la Timişoara, unde s-a familiarizat cu tehnici mai noi.
Lână - cloş - pălărie
Prin mâinile celor doi trec zilnic, destule pălării în devenire; şi nu trec doar o dată ci de multe ori, pentru că de la cloş la pălărie, drumul e unul lung: pleacă de la presă, trece prin băi de abur şi căldură şi se sfârşeşte în maşina de cusut... „Aşa arată cloşul din care se face pălăria - ne spune Virgil Ilieş în vreme ce întoarce pe toate părţile o pâslă albă, de formă conică. Cloşurile nu le facem noi. Le luăm de-a gata, pe unele le vopsim noi, pe altele - cum sunt cele pentru pălării domneşti - nu. Se fac din lână fină de oaie; se mai pot face şi din păr de iepure, dar sunt mai scumpe. Cloşurile pentru pălăriile ţărăneşti le vopsim noi pe calapoade, dar ele trebuie să rămână albe în interior că dacă nu, nu le vinzi. Oamenii controlează”, remarcă bătrânul meşter explicându-ne câteva dintre tainele meşteşugului său. Cloşul se vopseşte cu negru acid, iar fixarea se face cu acid sulfuric. E doar prima baie fierbinte pe care cloşul o face până când devine pălărie. Mai urmează şi altele, iar mâinile pălărierilor parcă nu mai simt temperaturile ridicate şi prind între degete cloşul aburind. După vopsire, cloşul e opărit, apretat cu un apret special din clei de oase şi amidon, apoi tras pe calapod, în mărimea dorită. În vreme ce bătrânul explică, mâinile fiului său execută fiecare etapă. Toată munca se desfăşoară acum între un cazan şi o masă de atelier. Pălăria neagră e scufundată în baia de aburi şi e repede aşezată pe calapod. La cum lucrează meşterul cu ea, ai impresia că nu a fost scoasă din baia celor peste 60 grade Celsius, dar aburii ce nu se mai sfârşesc te contrazic. „Ne-am obişnuit să lucrăm la temperaturile astea. Aşa-i când faci pălării.”
La peste 60 grade Celsius
Pe calapod, pălăria fierbinte e întinsă bine ca să ia forma acestuia, e legată cu sfoară în partea inferioară, iar marginile sunt întinse din nou pentru ca forma să fie perfectă. Viteza mâinilor te uimeşte, dar privind realizezi că ea este dată de repetarea de mii de ori a acestor gesturi, de exerciţiu şi obişnuinţă. Când este perfect întinsă, pălăria este scoasă de pe calapod şi pusă la uscat, apoi începe lustruirea. "Aproape totul se face la cald, aşa că înainte de a lustrui pălăria, se pune un pic la abur să se încălzească. Se pune pe calapod şi e lustruită cu peria apoi cu unsoare farmaceutică de bursuc. Dacă e grăsime prea grasă, atrage praful şi se îmbâcseşte pălăria", spune Radu Ilieş-Dădârlat, în timp ce între degete învârte o pălărie strălucitoare, ce începe să semene tot mai mult cu cele pe care le-am văzut pe tarabe, la târguri. Lângă masa pe care pălăria se odihneşte acum, se află o sobă, dar nu una oarecare, ci cu un dispozitiv special montat deasupra. Curiozitatea noastră duce la o altă demonstraţie: pălăria este aşezată aici, iar un sac greu, plin cu nisip cald, este coborât asupra ei pentru a călca borurile. Dar pentru a a avea pălăria perfectă, chinul pălărierului şi al pălăriei nu e nici pe departe încheiat, pentru că după ce borurile sunt perfect întinse, marginile trebuie tăiate. Tot cu mâna şi cu un cuţit. Pentru Radu Ilieş-Dădârlat nu sunt necesare decât câteva secunde, pălărie după pălărie... toate trec atât de rapid prin mâinile lui încât ai impresia că ai în faţa ta un jongleur ce-ţi face o demonstraţie de măiestrie, folosind o pălărie şi un cuţit.
Maşina de 100 de ani
Atelierul de cusut... mic, înţesat de pălării, doi oameni lucrează cot la cot. E imaginea pe care mă aşteptam să o găsesc. Nu se poate spune că ce se face aici e partea uşoară a muncii, dar a dispărut lucrul la temperaturi ridicate, a dispărut cazanul cu apă fierbinte, a dispărut presa, dar au rămas maşinile. Sunt vreo patru maşini în acest atelier şi fiecare are rostul ei, aşa că o pălărie trece rând pe rând prin toate maşinile. Prima dată se coase panglica pe marginile borurilor. - Maşina la care se coase panglica e specială? - Da, are peste 100 de ani şi e reglată să meargă rotund. Rotiţa este cea care duce materialul şi-l coase peste margini. (În timp ce Virgil Ilieş vorbeşte, maşina muşcă pofticios din material şi îl coase peste pălărie.) Dar, vezi, las două mustăţi şi la maşina cealaltă dublez panglica. Mâinile lui au aceeaşi agerime, iar bătrânul se ridică rapid de pe scaun şi trece la o altă maşină, unde aplică o întăritură în interiorul pălăriei. Apoi femeile cos căptuşeala şi garniturile pe dinafară. Pălăria e gata, gata să fie dusă în târg, gata să fie vândută pentru a face fala posesorului ei.
Calapod la milimetru
- Facem toate felurile de pălării, dar am început cu asta ţărănească. Uită-te la asta: pălăria ţărănească a suferit mai multe modificări: iniţial a fost mai joasă; la Sălişte era cu boruri mai mari, cu panglică cu alb. După aia, pălăria s-a ridicat de la 12 centimetri la 13 centimentri şi apoi la 14. - Faceţi toate mărimile? - Da. Asta-i mărimea 3, înseamnă că are 53 de centimentri. Diametrul e diferit de la un număr la altul cu 2 milimetri, iar în lungime muşamaua pe care o aplicăm pe dos pentru întărire creşte cu un centimetru. Sunt teancuri de pălării în atelier, unele sunt aproape gata, altele îşi aşteaptă drumul prin maşinile de cusut. Până să fie gata de vânzare, fiecare pălărie e luată în mână de vreo 60 de ori, o muncă de Sisif, o muncă la milimetru şi la temperaturi înalte, pe care doar aceşti oameni - printre ultimii mohicani ai acestui meşteşug - o cunosc. *** Două ore în atelierul familiei Dădârlat înseamnă două ore de iniţiere în tainele unui vechi meşteşug pe care puţini îl mai practică, înseamnă două ore într-o altă lume, ce pare de început de secol trecut.
"Pălăria asta ţărănească, poţi să bei apă din ea. Poţi să pui apă în ea şi să mergi distanţe lungi, că nu trece apa prin ea". De la cloş la pălărie, drumul e lung, iar pălărierul ia în mână pălăria de vreo 60 de ori.
Ioan Dădârlat şi-a deschis atelierul de pălării cu puţin înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea şi a fost, se pare, primul român din această zonă, care făcea pălării.
De cum intri în curtea casei din Galeş îţi dai seama că aici nu locuieşte un ţăran obişnuit, pentru că îţi fac cu ochiul un cazan mare, o presă, calapoade de diferite mărimi, cloşuri de pălării, iar dacă priveşti cu atenţie prin uşa întredeschisă a unei încăperi, de pe rafturi îţi zâmbesc zeci, chiar sute de pălării aliniate milităreşte, după mărime, după model. O altă încăpere, de dimensiuni destul de mici, e locul unde se nasc pălăriile. Nu are nimic extraordinar şi totuşi, odată ce-ai intrat aici, ai impresia că te întorci înapoi în timp, în atelierele de la începutul secolului al XX-lea, printre meşteri şi calfe ce fac pălării din generaţie în generaţie. Aici se fac şi clopurile pentru care ciobanii din Sibiu sunt binecunoscuţi şi în tainele cărora ne-au iniţiat cei doi pălărieri.
Pe urmele meşterului pălărier Dădârlat
„Meseria de pălărier are multe faze de lucru, dar ceea ce e esenţial atunci când faci pălării e să ai satisfacţia unui lucru bine făcut. Dacă nu, nu o poţi vinde. Facem pălării de tot felul, de la cea ţărănească, la cea de cowboy sau de damă. Când m-am apucat de meseria asta am început cu pălăria românească pentru că tendinţa este de a părăsi portul românesc, iar în ţară sunt puţini pălărieri, cât să-i numeri până la 12-13.” Virgil Ilieş are destui ani pe umeri, dar mâinile îi sunt la fel de harnice ca în tinereţe, ochii - la fel de ageri, iar pe măsură ce vorbeşte freamătă între mâini o pălărie neterminată încă. Îi "vorbeşte" parcă într-o limbă cunoscută doar iniţiaţilor acestei meserii, iar pălăria sau mai degrabă cloşul îi dă ascultare în vreme ce bătrânul o îndoaie, o trece prin maşini de cusut într-o demonstraţie despre cum se face o pălărie. Cum se face o pălărie? E o întrebare la care cu greu poţi să dai răspunsul în câteva cuvinte, pentru că poţi doar să-l intuieşti în vreme ce-i urmăreşti pe cei doi lucrând. Virgil Ilieş a deprins meşteşugul în familie, pentru că tatăl său vitreg era vestitul pălărier Ioan Dădârlat şi totuşi s-a consacrat acestei meserii abia mai târziu, în 1983. Acum lucrează pe maşinile rămase de la acesta, aşa că unele dintre ele îl întrec în vârstă şi depăşesc un secol de viaţă. Radu, fiul lui Virgil Ilieş, a deprins meşteşugul de la tatăl său, dar şi în fabrica de la Timişoara, unde s-a familiarizat cu tehnici mai noi.
Lână - cloş - pălărie
Prin mâinile celor doi trec zilnic, destule pălării în devenire; şi nu trec doar o dată ci de multe ori, pentru că de la cloş la pălărie, drumul e unul lung: pleacă de la presă, trece prin băi de abur şi căldură şi se sfârşeşte în maşina de cusut... „Aşa arată cloşul din care se face pălăria - ne spune Virgil Ilieş în vreme ce întoarce pe toate părţile o pâslă albă, de formă conică. Cloşurile nu le facem noi. Le luăm de-a gata, pe unele le vopsim noi, pe altele - cum sunt cele pentru pălării domneşti - nu. Se fac din lână fină de oaie; se mai pot face şi din păr de iepure, dar sunt mai scumpe. Cloşurile pentru pălăriile ţărăneşti le vopsim noi pe calapoade, dar ele trebuie să rămână albe în interior că dacă nu, nu le vinzi. Oamenii controlează”, remarcă bătrânul meşter explicându-ne câteva dintre tainele meşteşugului său. Cloşul se vopseşte cu negru acid, iar fixarea se face cu acid sulfuric. E doar prima baie fierbinte pe care cloşul o face până când devine pălărie. Mai urmează şi altele, iar mâinile pălărierilor parcă nu mai simt temperaturile ridicate şi prind între degete cloşul aburind. După vopsire, cloşul e opărit, apretat cu un apret special din clei de oase şi amidon, apoi tras pe calapod, în mărimea dorită. În vreme ce bătrânul explică, mâinile fiului său execută fiecare etapă. Toată munca se desfăşoară acum între un cazan şi o masă de atelier. Pălăria neagră e scufundată în baia de aburi şi e repede aşezată pe calapod. La cum lucrează meşterul cu ea, ai impresia că nu a fost scoasă din baia celor peste 60 grade Celsius, dar aburii ce nu se mai sfârşesc te contrazic. „Ne-am obişnuit să lucrăm la temperaturile astea. Aşa-i când faci pălării.”
La peste 60 grade Celsius
Pe calapod, pălăria fierbinte e întinsă bine ca să ia forma acestuia, e legată cu sfoară în partea inferioară, iar marginile sunt întinse din nou pentru ca forma să fie perfectă. Viteza mâinilor te uimeşte, dar privind realizezi că ea este dată de repetarea de mii de ori a acestor gesturi, de exerciţiu şi obişnuinţă. Când este perfect întinsă, pălăria este scoasă de pe calapod şi pusă la uscat, apoi începe lustruirea. "Aproape totul se face la cald, aşa că înainte de a lustrui pălăria, se pune un pic la abur să se încălzească. Se pune pe calapod şi e lustruită cu peria apoi cu unsoare farmaceutică de bursuc. Dacă e grăsime prea grasă, atrage praful şi se îmbâcseşte pălăria", spune Radu Ilieş-Dădârlat, în timp ce între degete învârte o pălărie strălucitoare, ce începe să semene tot mai mult cu cele pe care le-am văzut pe tarabe, la târguri. Lângă masa pe care pălăria se odihneşte acum, se află o sobă, dar nu una oarecare, ci cu un dispozitiv special montat deasupra. Curiozitatea noastră duce la o altă demonstraţie: pălăria este aşezată aici, iar un sac greu, plin cu nisip cald, este coborât asupra ei pentru a călca borurile. Dar pentru a a avea pălăria perfectă, chinul pălărierului şi al pălăriei nu e nici pe departe încheiat, pentru că după ce borurile sunt perfect întinse, marginile trebuie tăiate. Tot cu mâna şi cu un cuţit. Pentru Radu Ilieş-Dădârlat nu sunt necesare decât câteva secunde, pălărie după pălărie... toate trec atât de rapid prin mâinile lui încât ai impresia că ai în faţa ta un jongleur ce-ţi face o demonstraţie de măiestrie, folosind o pălărie şi un cuţit.
Maşina de 100 de ani
Atelierul de cusut... mic, înţesat de pălării, doi oameni lucrează cot la cot. E imaginea pe care mă aşteptam să o găsesc. Nu se poate spune că ce se face aici e partea uşoară a muncii, dar a dispărut lucrul la temperaturi ridicate, a dispărut cazanul cu apă fierbinte, a dispărut presa, dar au rămas maşinile. Sunt vreo patru maşini în acest atelier şi fiecare are rostul ei, aşa că o pălărie trece rând pe rând prin toate maşinile. Prima dată se coase panglica pe marginile borurilor. - Maşina la care se coase panglica e specială? - Da, are peste 100 de ani şi e reglată să meargă rotund. Rotiţa este cea care duce materialul şi-l coase peste margini. (În timp ce Virgil Ilieş vorbeşte, maşina muşcă pofticios din material şi îl coase peste pălărie.) Dar, vezi, las două mustăţi şi la maşina cealaltă dublez panglica. Mâinile lui au aceeaşi agerime, iar bătrânul se ridică rapid de pe scaun şi trece la o altă maşină, unde aplică o întăritură în interiorul pălăriei. Apoi femeile cos căptuşeala şi garniturile pe dinafară. Pălăria e gata, gata să fie dusă în târg, gata să fie vândută pentru a face fala posesorului ei.
Calapod la milimetru
- Facem toate felurile de pălării, dar am început cu asta ţărănească. Uită-te la asta: pălăria ţărănească a suferit mai multe modificări: iniţial a fost mai joasă; la Sălişte era cu boruri mai mari, cu panglică cu alb. După aia, pălăria s-a ridicat de la 12 centimetri la 13 centimentri şi apoi la 14. - Faceţi toate mărimile? - Da. Asta-i mărimea 3, înseamnă că are 53 de centimentri. Diametrul e diferit de la un număr la altul cu 2 milimetri, iar în lungime muşamaua pe care o aplicăm pe dos pentru întărire creşte cu un centimetru. Sunt teancuri de pălării în atelier, unele sunt aproape gata, altele îşi aşteaptă drumul prin maşinile de cusut. Până să fie gata de vânzare, fiecare pălărie e luată în mână de vreo 60 de ori, o muncă de Sisif, o muncă la milimetru şi la temperaturi înalte, pe care doar aceşti oameni - printre ultimii mohicani ai acestui meşteşug - o cunosc. *** Două ore în atelierul familiei Dădârlat înseamnă două ore de iniţiere în tainele unui vechi meşteşug pe care puţini îl mai practică, înseamnă două ore într-o altă lume, ce pare de început de secol trecut.
"Pălăria asta ţărănească, poţi să bei apă din ea. Poţi să pui apă în ea şi să mergi distanţe lungi, că nu trece apa prin ea". De la cloş la pălărie, drumul e lung, iar pălărierul ia în mână pălăria de vreo 60 de ori.
Ioan Dădârlat şi-a deschis atelierul de pălării cu puţin înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea şi a fost, se pare, primul român din această zonă, care făcea pălării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu