miercuri, 9 mai 2012

Amundsen şi Scott, în luptă pentru Polul Sud


 Exploratori. Cuceritori ai unor pământuri necunoscute. Zeci de nume, sute de încercări reuşite sau nereuşite sunt consemnate în istorie. Hernan Cortes, Ferdinand Magellan, James Cook, David Livingstone, Edmund Hillary sunt câţiva dintre cei cărora le datorăm cunoaşterea Pământului. Astăzi ne oprim la Amundsen şi Scott, cei doi exploratori ce s–au luptat pentru Polul Sud.



 
În decembrie 1911, norvegianul Roald Amundsen devenea primul om care ajungea la Polul Sud; se îndeplinea astfel un vis de câteva secole al unor temerari exploratori ce au înfruntat frigul şi gheţurile pentru a descoperi o nouă lume: Antarctica şi Polul Sud. Despre această lume se vorbea demult în teorii despre un vast continent cunoscut sub numele de Terra Australis, aşa că exploratori şi cartografi au pornit să-l caute. De pildă, încă din anul 1570, într-o hartă desenată de Ortelius apărea imaginea presupusului continent. Bartolomeu Dias şi Magellan s-au arătat şi ei încrezători în aceste pământuri îngheţate, iar navigatorii din secolul al XVII-lea susţineau că ar fi zărit culmile muntoase ale presupusului continent. Antarctica a mai avut de aşteptat până în 1773, când Cercul Antarctic a fost traversat pentru prima oară în istorie de Căpitanul James Cook. Se pare că primul om care a debarcat pe continent a fost americanul John Davis, în 1821 (fapt contestat de unii istorici), iar prima persoană care a descoperit de fapt întregul continent a fost Charles Wilkes, în 1840.
Odată Antarctica descoperită, o altă luptă avea să înceapă: cea pentru Polul Sud. Norvegianul Roald Amundsen (1872-1928) şi englezul Robert Falcon Scott (1868-1912) au fost protagoniştii ei în 1911.

Învingătorul

Pentru Roald Amundsen povestea cuceririi Polului Sud s-a ivit dintr-un eşec: eşecul cuceririi Polului Nord. Acesta era visul lui Amundsen, iar când extremitatea nordică a planetei a fost cucerită, el s-a reorientat rapid spre Polul Sud. Dar Amundsen nu era străin de Polul Sud: fusese membru al expediţiei Belgica, alături de românul Emil Racoviţă, în 1897-1899. În plus, norvegianul şi-a pregătit cu mare atenţie expediţia: a citit tot ce se scrisese despre Polul Sud, a citit însemnările exploratorilor şi a ales să se bazeze pe câini groenlandezi, precum şi pe o navă – Fram – special construită să reziste gheţurilor.
În august 1910, Amundsen părăseşte Norvegia la bordul vasului său, Fram. Pentru început însă, păstrează secretă adevărata destinaţie a călătoriei, aşa că abia la Madeira echipajul află că expediţia antarctică înseamnă de fapt cucerirea Polului Sud. Echipa campează în Antarctica şi începe pregătirile. În primul rând, creează, din loc în loc, baze cu depozite de provizii şi plasează astfel în puncte strategice nu mai puţin de 2750 kilograme de alimente. Prima încercare de cucerire a Polului Sud începe în 8 septembrie 1911, dar temperaturile de -51 grade Celsius opresc demersul. În 19 octombrie 1911, o expediţie mai mică, formată din Amundsen, patru coechipieri, patru sănii şi 52 de câini porneşte din nou spre Polul Sud. Traseul ales se arată a fi mai uşor decât se estimase, dar sacrifici sunt necesare: după o lună, 24 de câini sunt ucişi pentru a hrăni restul câinilor şi oamenii.
În 14 decembrie 1911, cei cinci membri ai echipajului şi 16 câini ajung la Polul Sud, cu o lună înaintea expediţiei Scott. Aici, la Pol, expediţia lasă un cort şi o scrisoare, în caz că nu ar fi supravieţuit drumului până la tabăra principală, Framheim. În 25 ianuarie 1912, cei cinci temerari ajungeau înapoi la navă. Succesul lui Amundsen a fost anunţat publicului în martie 1912, când nava a ancorat în Australia.
Roald Amundsen a revenit în Antarctica în următorii ani, dar nu a uitat nici de obsesia pentru Polul Nord. În mai 1925 a încercat să efectueze primul zbor desupra Polului Nord, dar a fost nevoit să aterizeze cu 272 km înainte de ţintă. Amundsen a murit în 1928 în timp ce încerca să-l salveze pe italianul Umberto Nobile al cărui dirijabil se prăbuşise la întoarcerea de la Polul Nord. În 2004 şi 2009, autorităţile norvegiene au organizat, fără succes, două expediţii de căutare ale avionului lui Amundsen.
O mare, un gheţar, un golf şi un munte din Antarctica poartă numele exploratorului
norvegian. De asemenea, un crater de la polul sudic al Lunii a fost numit Amundsen.

Învins, dar erou

Robert Falcon Scott, ofiţer al Forţelor Navale Regale Engleze, a murit fără să-şi îndeplinească visul de fi primul om ce a ajuns la Polul Sud. Dar perseverenţa sa şi a echipajului său l-au transformat în erou în anii ce au urmat morţii sale.
Primul contact cu Antarctica l-a avut în 1901-1904, când a luat parte la Expediţia Naţională Britanică în Antarctica. Participarea l-a transformat într-o personalitate foarte populară în Regat, aşa că în 1910 când fatala expediţie a fost demarată, Scott şi-a impus punctul de vedere că aceasta să fie o expediţie de cucerire a Polului Sud şi nu una cu caracter preponderent ştiinţific. În octombrie 1910, Scott avea să afle prin intermediul unei telegrame expediate de Amundsen, că demersul nu va fi unul obişnuit, ci se transformase într-o competiţie, într-o luptă de cucerire a punctului sudic. Pentru Scott, competiţia avea să fie plină de ghinioane: în drum spre Antarctica, nava sa Terra Nova a fost prinsă între gheţuri timp de 20 de zile, poneii achiziţionaţi s-au dovedit a fi prea puţin rezistenţi la clima rece, iar ruta aleasă spre Pol extrem de dificlă. În plus, membrii echipajului acuzau că ordinele lui Scott erau uneori contradictorii.
În 1 noiembrie 1911, o caravană mixtă, de oameni, cai, câini şi sănii cu motor, s-a pus în mişcare ţintind cel mai sudic punct al Terrei. Pe măsură ce expediţia înainta, echipajul se micşora, oamenii fiind trimişi înapoi în bază. În 4 ianuarie 1912, Scott şi patru coechipieri au atins Polul, doar ca să afle că Amundsen le-o luase înainte. Loviturile abia acum încep: vremea se schimbă brusc, unii membri ai echipajului acuză degerături, alţii dau semne de incoerenţă sau se rănesc. Din drum nu lipsesc labirintele, crevaşele şi crăpăturile. Survine primul deces, apoi un al doilea explorator, cu cangrenă la picioare, dispare în viscol, în încercarea de a-i salva pe tovarăşii săi. Sleiţi de puteri şi fără provizii, Scott şi ultimii doi tovarăşi ridică o tabară, la doar 17 km distanţă de unul dintre depozitele masive de alimente ridicate de Amundsen.  Conştient că sfârşitul e aproape, Scott notează conştiincios în jurnalul său, lasă câteva scrisori familiei sale şi familiilor tovarăşilor săi, precum şi o „Ultima notă. ” Se pare că Scott a murit în 29 sau 30 martie 1912: trupul său şi cele ale colegilor săi au fost descoperite opt luni mai târziu de o altă expediţie. În ianuarie 1913, înainte ca nava Terra Nova să plece spre casă, supravieţuitorii expediţiei au ridicat o cruce imensă pe un deal, iar pe cruce au scris un vers din poemul Ulise al lui Tennyson: „Să depui efort, să cauţi, să găseşti, nu să cedezi”.
După moarte, Scott a devenit erou naţional, iar Amundsen şi-a exprimat public regretul pentru dispariţia năprasnică a adversarului său. Despre eroismul lui Scott s-a vorbit câteva decenii, dar după 1970 au început să se ridice voci care au pus în discuţie deciziile lui Scott şi chiar eroismul lui în faţa morţii. S-a spus astfel că Scott şi-a condus oamenii spre moarte, că a renunţat la luptă şi chiar a fost numit „cârpaci eroic”. După anul 2000, revizuirile au fost... revizuite şi s-a adus în atenţia publicului faptul că vitregia condiţiilor climaterice a dus la eşecul expediţiei, şi nu proasta organizare.

Două expediţii, două viziuni

Discuţiile despre cele două expediţii sunt departe de a fi finalizate, aşa că de ani şi ani, cercetătorii încearcă să stabilească punctele slabe şi punctele forte ale planurilor concepute de Amundsen şi Scott.
În primul rând, Amundsen şi-a stabilit tabăra de bază în Golful Balenelor cu kilometri buni mai aproape de Polul Sud decât a făcut-o Scott. Apoi, Amundsen s-a bazat foarte mult pe câini, pe care el şi echipajul îi cunoşteau foarte bine. În schimb, Scott a pariat pe sănii cu motor şi pe oameni, dar pentru că nu cunoştea foarte bine mecanismul de funcţionare al săniilor, a fost nevoit să renunţe la ele, supunându-şi astfel oamenii travaliului de a căra 100 kilograme fiecare. Apoi, proviziile lui Scott au fost insuficiente, în timp ce Amundsen avea alimente suficiente pentru doi ani. În plus, hainele de lână alese de englez i-au protejat echipajul mult mai puţin decât blănurile pentru care optase norvegianul. Apoi Amundsen şi-a marcat mult mai bine drumul de întoarcere şi a organizat adăposturi mai multe decât Scott.

* Românul Emil Racoviţă a făcut parte în 1898 din prima expediţie care a petrecut iarna în Antarctica. Expediţia a fost condusă de belgianul Adrian de Gerlache, iar vasul lor, Belgica, a fost prins între gheţuri.
* În ianuarie 2009, alpiniştii români David Neacşu şi Zsombor Tulit au atins vârful Vinson, cel mai înalt de pe continentul Antarctica. Vârful este situat la 1.200 de kilometri de Polul Sud, iar temperatura înregistrată pe culme în ziua cuceririi lui era de - 42 de grade Celsius.
.

Un comentariu: