Legendele Pământului

„La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol...” Astfel începe cea mai cunoscută legendă a creării cerului şi pământului, cea biblică. Poveştile naşterii pământului sunt însă mult mai multe şi se spun de mii de ani, aşa că în mitologie Pământul este susţinut de patru elefanţi ce stau pe o broască ţestoasă, este o insulă suspendată cu frânghii de ceruri sau se naşte din lupta Fârtatului cu Nefârtatul.

Câte bordee, atâtea obicee, spune o veche vorbă românească. Ei bine, în privinţa legendelor lucrurile stau la fel, aşa că Pământul devine personaj de legendă, e zeiţă, e născut din Haos sau e plămădit de un voinic, apărător al binelui. Mulţimea legendelor nu trebuie să mire, dacă ne gândim că pământul este unul dintre cele patru elemente esenţiale, alături de apă, foc şi aer, şi că este văzut adeseori  ca pereche a cerului.Astfel, în mitologia greacă, Pământul este întrupat de zeiţa Gaia, iar în cea egipteană – de Geb.

Născut din lupta Fârtatului cu Nefârtatul

În cultura tradiţională română, Pământul se iveşte din lupta între bine şi rău a celor doi fraţi, Fârtatul şi Nefârtatul. În vreme ce amândoi pluteau deasupra apelor, Fârtatul îi cere fratelui său să culeagă nisip de pe malul mării, în numele său, pentru a se putea odihni amîndoi pe o bucată de pământ. Din puţinul nisip strâns, Fârtatul reuşeşte să facă o turtă de pământ pe care cei doi se întind, dar Nefârtatul, simbol al răului, încearcă să pună stăpânire pe pământ, aruncându-şi fratele în apă. Pământul însă creşte mereu pentru a-l proteja pe Fârtat şi aşa se naşte planeta de azi.

Esenţa mitului, adică lupta dintre bine şi rău, se păstrează într-o altă legendă în care locul Fîrtaului şi al Nefârtatului este luat de Dumnezeu şi Diavol, iar aici mitul creaţiei continuă cu facerea munţilor şi văilor. Se spune astfel că după ce Diavolul a încercat să-l alunge pe Dumnezeu de pe bucata de pământ care s-a făcut tot mai mare, apele nu mai aveau loc pe lume. Şi Dumnezeu a trimis albina la arici pentru a-i cere sfat, dar nu l-a primit, aşa că, trăgând cu urechea, albina a aflat că trebuie creaţi munţi, dealuri şi văi pentru ca pământul şi apa să aibă loc pe lume. Zis şi făcut, dar albina nu scapă de mânia ariciului care o blestemă ca oamenii să mănânce din scârna ei. Dumnezeu însă binecuvântează scârna transformând-o în miere.

O altă legendă românească, întâlnită în Bucovina, povesteşte că la începuturi nu exista nimic în afară de un munte pe care vântul îl purta prin zări. Din focul ce izbucnea din vârful muntelui s-a născut o femeie care a primit apoi viaţă de la Vântul-cel-mai-de-sus. Hoinărind pe munte, femeia găseşte două bucăţi de fier pe care le înghite şi dă naştere astfel la doi copii: unul - şchiop şi deştept, altul - sănătos, dar prost. Acum începe joaca celor doi cu pământul, aşa că din nisipul de sub ape, copilul cele deştept construieşte un cal fără viaţă, pe care doar fratele său are puterea să-l mişte, şi o căruţă, şi aşa începe lumea...

La egipteni, cosmogonia se leagă de floarea de lotus, aflată în vârful unui munte. Inima florii avea forma unui prunc, Atum, din a cărui gură au ţâşnit zeii, în vreme ce din ochii copilului s-au născut oamenii. Cosmogonia e o poveste de iubire în mitologia japoneză,unde primii zei, Izanagi şi Izanami, au primit o halebardă pe care au aruncat-o în ape. Din apă a ţâşnit o coloană uriaşă, dar când s-au întâlnit la coloană, zeitatea feminină, Izanami, a încălcat regulile şi a vorbit prima, aşa că zeii au alungat copiii pe mare, transformându-i în oameni.

Cutremure de legendă

Nici cutremurele nu au rămas fără legendă. Oamenii de ştiinţă vorbesc depsre mişcări ale plăcilor tectonice, dar bătrânii povestesc încă despre creaturile care muşcă pământul sau oamenii care trăiesc în interiorul Terrei. Populaţia Assam (care trăieşte între Bangladesh şi China) spune că viaţă există şi în interiorul pământului, acolo unde trăiesc oameni. Din când în când ei scutură planeta pentru a vedea dacă cei de la suprafaţă au supravieţuit.În timpul acestor cutremure, pentru a le da un semn de viaţă, copiii Assam strigă „Suntem vii, Suntem vii”, iar fraţii din interiorul planetei încetează mişcarea.

Pentru oamenii din Siberia şi din India, cutremurele se leagă de existenţa unor animale. De pildă, vechii siberieni credeau că Pământul este tras pe o sanie de un câine; când animalul nu mai suportă muşcăturile purecilor, se opreşte să se scarpine, iar Pământul se cutremură din toate încheieturile.

Nici şerpii din mitologia indiană nu au parte de prea multă linişte. Sunt şapte în toal şi trebuie să păzească Pământul şi cel mai jos cerc al Paradisului, aşa că atunci când reptilele schimbă tura, oamenii simt mişcările Pământului. În schimb, indigenii din Mozambic cred că Pământul este o fiinţă vie, ce râde sau se îmbolnăveşte la fel ca oamenii, aşa că strănutul gigantului se transformă în cutremur.

În pământul din adâncurile Scandinaviei, zeul Loki este pedepsit pentru că l-a ucis pe fratele său Baldur. E legat de o piatră, iar, de deasupra lui, un şarpe îi picură otravă pe faţă. Sora sa prinde fiecare picătură, dar din când trebuie să plece pentru a goli vasul cu otravă. Atunci Loki îşi scutură cu putere faţa pentru ca otrava să nu-i atingă ochii şi gura.

Poveşti de dragoste cu mişcări tectonice istorisesc indienii din America şi africanii. Se spune astfel că un şef Chickasaw s-a îndrăgostit de o prinţesă Choctaw, dar pentru că tânărul avea un picior bolnav, tatăl fetei a refuzat să i-o dea pe prinţesă de soţie. Încăpăţânat, şeful Chickasaw răpit-o pe fată crezând că va scăpa nepedepsit. Însă, în ziua nunţii lor, Marele Spirit i-a tăiat piciorul mirelui. Speriat de grozăvie, râul Mississippi şi-a învolburat apele şi i-a înecat pe toţi nuntaşii. Legenda africanilor e mult mai simplă şi cu final fericit: Pământul are forma unui disc pe care îl ţine în mână un uriaş. Soţia gigantului susţine cerul, iar când cei doi se întâlnesc pământul se cutremură cât timp uriaşii se îmbrăţişează.

De la căţelul pământului la Kalikάntzarί

De căţelul pământului am auzit cu toţii, dar puţini sunt cei care îi mai ştiu povestea. Se spune astfel în mitologia română că acest căţel păzea curtea unui om foarte bogat în vremea în care Dumnezeu şi Sf. Petru plecau să colinde lumea. Văzându-i pe cei doi călători îmbrăcaţi în haine rupte, bogatul a asmuţit câinele pe ei, iar pedeapsa a venit pe loc: animalul a orbit pe loc, iar omul s-a prefăcut în scrum. De atunci, căţelul trăieşte în interiorul pământului, în apropierea cimitirelor şi dacă un mort nu a fost bine înmormântat, el intră în sicriu şi îl muşcă de nas sau de urechi.

Despre nişte creaturi mici şi urâte din măruntaiele pământului, vorbesc şi grecii. Se numesc Kalikάntzarί, iar unii elini spun că aceste animale seamănă cu nişte capre, în timp ce alţii susţin că au o înfăţişare umană, dar sunt păroşi precum maimuţele, iar nasul e abia vizibil, în timp ce urechile sunt exagerat de mari. Le place să petreacă şi se tem de lumină şi foc, dar vor să cucerească Pământul aşa că rod mereu din Pomul vieţii. În fiecare an în Ajunul Crăciunului urcă la suprafaţa Pământului să-l vadă pe Iisus şi coboară înapoi în viziuni abia de Bobotează, de frica apelor sfinţite. Cât stau pe pământ, Kalikάntzarί se strecoară în case prin hornuri, mănâncă dulciurile copiilor şi fac mizerie, aşa că pentru a-i ţine departe de gospodării, femeile au grijă ca focul să nu stingă niciodată, iar ghiduşele creaturi să nu poată coborî prin coş. Când se întorc în subteran, Kalikάntzarί îşi reiau munca sisifică, pentru că între timp Pomul vieţii şi-a refăcut trunchiul şi rădăcinile tăiate şi tot aşa, Kalikάntzarί muncesc din nou până la următorul Crăciun când urcă din nou printre oameni.

.