Să faci un copil, să construieşti o casă, să plantezi un copac. Acestea sunt lucrurile pe care un om ar trebui să le facă într–o viaţă, spune o vorbă bătrânească. Cine a văzut o auroră, măreşte lista pentru că spectacolul cromatic al vântului solar pe Pământ depăşeşte orice aşteptări. În consecinţă, astăzi vedem cum arată, cum se formează o auroră şi câtă fascinaţie exercită ea asupra omenirii.
Un lucru trebuie subliniat de la început: că numele de auroră polară şi auroră boreală sunt impropriu folosite de cele mai multe ori. Auroră e numele dat fenomenului optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cer, în anumite regiuni ale Terrei. Când fenomenul este observat în emisfera nordică se numeşte auroră boreală sau luminile nordului, iar când apare în emisfera sudică – auroră australă sau luminile sudului. Nici sintagma auroră polară, utilizată pentru a defini fenomenul indiferent de locul apariţiei sale, nu este prea corectă. Explicaţia? Ele sunt vizibile de obicei în Cercul Arctic şi în cel Antarctic, în regiunile polare formându-se mai rar şi nefiind vizibile cu ochiul liber. Aurorele nu se formează doar pe Terra, ci şi pe Jupiter, Saturn, Venus şi Marte.
Explicaţii ştiinţifice
Cum se formează aurorele terestre? Întrebarea şi-a căutat un răspuns corect timp de câteva sute de ani, iar acum oamenii de ştiinţă sunt siguri că spectacolul aurorelor este datorat vântului solar. Terra este atinsă în permanenţă de vânturi solare, încărcate cu energie. Coliziunea vânturilor solare cu câmpul magnetic al Pământului face ca unele particule de energie să fie atrase în ionosferă, adică la distanţe de peste 80 de kilometri deasupra pământului. Aici, în ionosferă, datorită gazelor întâlnite, particulele solare încep să strălucească în diferite culori.
Razele verzi apar atunci când au loc eliberări mari de atomi de oxigen la peste 200 kilometri altitudine. Emisiunile de azot de la altitudinea de 100 kilometri dau nuanţele de roşu, iar albastrul apare dacă atomii recâştigă electroni după ce au fost ionizaţi. Un ultim amănunt: vântul solar atinge Terra cu o viteză de 400 km/secundă şi cu o densitate de 5 ioni/cm cub. Aceste valori pot fi de câteva ori mai mari în timpul furtunilor magnetice.
Fascinaţia aurorelor asupra oamenilor de ştiinţă nu e de dată recentă, ci numără sute de ani. Primii care au consemnat fenomenul au fost exploratori şi geografi din Grecia antică. În 1621, doi cercetători încercau, separat, să găsească explicaţii ştiinţifice. Este vorba de Pierre Gassendi şi Galileo Galilei. În secolul următor, James Cook a observat fenomenul în Oceanul Indian şi i-a dat numele de auroră australă. Lui Edmond Halley i se datorează supoziţia că formarea aurorelor este legată de câmpul magnetic al Pământului. Omenirea a mai avut de şteptat însă până la concretizarea teoriilor sau până la producerea în laborator a primei aurore. Experimentul de laborator efectuat de Kristian Birkeland, în1896, l-a condus pe cercetător la concluzia că electronii din auroră ar proveni din razele solare. Teorii peste teorii au fost confirmate sau infirmate odată ce oamenii de ştiinţă au avut ajutorul sateliţilor.
1859, anul celor mai spectaculoase aurore
Dacă mergeţi în Groenlanda sau în Noua Zeelandă în luna septembrie, aveţi toate şansele să vedeţi o auroră. Aurorele boreale sunt vizibile cu ochiul liber în nordul Peninsulei Scandinave, Finlanda, nordul SUA, Alaska, Groenlanda, Siberia, nordul Canadei, şi apar cel mai adesea din septembrie până în octombrie şi din martie până în aprilie. Din Antarctica, America de Sud, Noua Zeelandă, Australia, Papua Noua Guinee poate fi observată aurora australă.
La capitolul recorduri, anul 1859 a întrecut orice aşteptări. Din cauza unei mari furtuni geomagnetice, omenirea a avut parte de două aurore care îşi menţin încă statutul de cele mai spectaculoase fenomene de gen. În 28 august şi în 2 septembrie 1859, două aurore extraordinare prin dimensiuni şi strălucire au uimit cercetători şi oameni obişnuiţi. New York Times consemna atunci că, în Boston, la ora 1 noaptea, oricine putea să citească ziarul datorită luminii aurorei. Au existat şi efecte negative: pe o distanţă de 201.000 km, liniile de telegraf nu au funcţionat ore întregi. Alţii în schimb, au folosit energia aurorelor pentru a comunica telegrafic. În noaptea de 2 septembrie 1859, un operator din Boston şi unul din Portland au renunţat la puterea bateriilor şi au comunicat cu ajutorul „curentului auroral” timp de două ore. Şi în prezent aurorele influenţează liniile de curent şi comunicaţiile: furtuna magnetică din 13 martie 1989 a lăsat fără curent regiuni întinse din Canada, iar fenomenul s-a repetat în septembrie 1989 şi octombrie 1991.
Legendele aurorelor
Un semn de la Dumnezeu şi Dansul spiritelor – acestea sunt două dintre accepţiunile pe care europenii medievali şi, înaintea lor, triburile americane Cree, le-au dat aurorelor. Apariţia unor asemenea fenomene inexplicabile, dar de o rară frumuseţe, nu putea fi privită decât ca un semn al divinităţii. În consecinţă, nu e de mirare că aurorele au născut legende şi poezii.
O legendă nordică povesteşte că aurorele sunt datorate walkiriilor ale căror armuri strălucesc pe cer: „Walkiriile sunt fecioare belicoase, suite pe cai şi înarmate cu căşti şi lănci... Când ele călăresc înainte în misiunea lor, armurile lor emană o lumină stranie tremurată, care străfulgeră cerurile nordice, făcând ceea ce oamenii numesc aurora boreală sau Lumina Nordului”, scria Thomas Bulfinch, în 1855, în a sa Mitologie. Ei bine, explicaţii mai mult sau mai puţin legendare au fost căutate încă din secolul al XIII-lea când autorul cronicii „Konungs Skuggsjá” scria că aceste lumini colorate ar putea fi datorate focurilor care înconjoară oceanul, soarelui care atinge întunericul lumii sau gheţarilor. Aţii credeau că aceste raze colorate sunt lansate către cer de scrumbiile din apă. Finlandezii, în schimb, puneau aurorele pe seama vulpilor, mai precis a scânteilor din cozile lor.
Pentru eschimoşi, aurorele sunt legate fie de spiritele animalelor care dansează, fie de personajele fabuloase manabai'wok. Ori de câte ori aceşti giganţi pornesc la vânătoare sau la pescuit, torţele lor colorează cerul.
Semne rele sunt considerate aurorele în cultura tradiţională a letonilor sau inuiţilor. Letonii de odinioară erau convinşi că aurorele sunt sufletele războinicilor morţi care se arată pământenilor pentru a prevesti un război sau foamete. Tot de spiritele morţilor era legată aurora şi în folclorul inuit: se povestea astfel că morţii se jucau cu cranii umane în cer.
Dincolo de mitologiile lumii, se pare că şi Biblia include referiri la auroră. Adeseori citat în acest sens este un fragment din Ezechiel: „M-am uitat şi iată a venit de la miază-noapte un vânt năprasnic, un nor gros şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, din mijlocul căreia sclipea ceva ca un metal incandescent în mijlocul focului... Ca înfăţişarea curcubeului, care sta în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare”.
În literatură şi în cinematografie, aurorele au jucat, de asemenea, rol de muze. Poetul american Wallace Stevens le-a dedicat un poem de 240 de versuri, „The Auroras of Autumn”/ „Aurorele toamnei”, opera fiind inclusă în volumul cu acelaşi titlu publicat în1950. Elizabeth Barrett Browning spune povestea unei femei poet în "Aurora Leigh", scrierea sa din 1856.
Despre aurore se vorbeşte şi în filmele „Happy Feet - Mumble cel mai tare dansator” sau „Frecvența vieții”. Spectacolul aurorelor se încheie cu o explicaţie a sintagmei aurora boreală: a fost folosită de Pierre Gassendi, care s-a inspirat din numele zeiței romane a zorilor, Aurora, și de la titanul care reprezenta vânturile, Boreas.
V-aţi întrebat vreodată cum ar descrie un explorator aurora boreală? Am ales mărturia Ucăi Marinescu, omul care a străbătut cele cinci continente: „după câteva minute am văzut “valul care venea de sus ca un fuior de ceaţă albă trimis de sus spre pământ”. Şi a urmat spectacolul. Era ceva care îţi capta simţurile şi care te fixa numai acolo. L-am privit pe Joe (ghidul – n. r.) şi el era în aceeaşi stare. Cerul îşi deschidea fereastra trimiţându-şi mesagerul. Culoarul pe care a apărut aurora s-a luminat şi năframa albă a coborât spre păduri, spre oameni, spre pământ. Totul era o adiere, uneori mai puternică, dar foarte blândă. Se deplasa şi şi-a întins tentaculele largi peste tot. Nu mai ştiam unde să mă uit. Când era profundă, când devenea diafană şi îmi părea rău să dispară.”
La 48 de mile distanţă de Cercul Arctic se găseşte micul oraş Circle din Alaska, SUA. Unul dintre cei 107 locuitori este un pasionat al aurorelor şi le fotografiază de 17 ani. Se numeşte Dick Hutchinson, iar două dintre fotografiile sale au fost declarate de NASA „Imaginea astronomică a Zilei”..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu