"Am 92 de ani şi port ia în fiecare zi"

Rareori se mai văd ii şi cătrinţe pe uliţele României: hainele zi cu zi ale bunicilor şi străbunicilor noştri s–au transformat în costume naţionale, bune de "etalat" la sărbători ale satelor şi de "momit" turiştii. Ia şi cătrinţa, cioarecii şi chimirul au fost înlocuite cu haine "domneşti" sau "nemţeşti", aşa că dacă în zi de lucru sau în vreo duminică vezi bătrânii din sate purtând haine cusute de mână, nu poţi să nu ai o tresărire. La fel s–a întâmplat deunăzi la Fofeldea, când lelea Paraschiva a purtat ie la biserică, aşa cum face în fiecare zi de altfel.

Să-i numeri pe degetele de la două mâini au fost oame­nii care au îmbrăcat costum popular la Fofeldea, la lansa­rea lucrării monografice dedicate satului lor. E drept că poalele încreţite nu sunt uşor de purtat şi nici cioarecii albi, dar când ai 92 de ani şi îm­braci ia zi de zi, pentru că aşa ai învăţat de la mamă şi de la bunică, pentru că aşa te-ai pomenit în satul unde ai văzut lumina zilei, eşti, fără să o conştientizezi, un exemplu. Paraschiva Faraon e un astfel de om: e omul care îmbracă ia zi de zi şi nu consideră că e un lucru greu.

Bate veacul

Un chip brăzdat de ani şi o lu­mină în ochi, aşa cum rar ţi-e dat să vezi. O mână de femeie, în al cărui trup mic Dumnezeu pare să fi aşezat multă înţelep­ciune. E lelea Paraschiva din Fofeldea, care, dumi­nică, îşi croia drum cu pas încet, dar apăsat, ca să "sco­boare" treptele din pro­ga­die. Cu drag se opreşte din drum ca să-ţi vorbească şi de ia pe care a cusut-o chiar ea, şi de zilele în care mai toţi oamenii din sat purtau ii, foiţe şi cioareci în toate zilele.
"Cu ie mă-mbrac în fie­care zi: io am cusut ia asta mai demult. E ie bătrâ­neas­că cu pui şi beţe", povesteşte lelea Paraschiva, în timp ce îşi deschide haina şi îţi arată şi puii, şi copcile cu care se încheie ia la gât. Peste ie a îmbrăcat un "sfetăr" din lână neagră ca să se apere de frig, iar pe cap şi-a pus broboada neagră din lână, veche şi ea, nici nu mai ştie de câţi ani.
A îmbrăcat şi rochie neagră de postav, aşa cum face de mulţi ani. Ba nu, de multe zeci de ani: "Nu mai port foiţe şi poale: foiţele le-am dat ne­poatelor. Le-am purtat cât am fost tinără, apoi am luat rochie neagră. Cum să mai port poa­le albe?!... că eram vădu­vă", adaugă lelea Paraschiva.
Văduvă a rămas de tânără, de când soţul i-a pierit în cel de-al doilea război mondial: "Omu’ mi-o murit în război, în Rusia. Am tot gândit că vine acasă, dar n-o mai vint. Târziu mi-or pus că-i mort", poves­teşte lelea Paraschiva, în timp ce gândul îi zboară departe, departe spre Rusia, departe, departe, în urmă cu aproape şapte decenii.  Doar trei ani a trăit cu omul ei, apoi a rămas să crească singură un copil, iar cu socrii a trăit, în aceeaşi curte, 27 de ani.
Cu glas aşezat povesteşte lelea Paraschiva despre întâmplări de demult şi tot aşezat păşeşte pe treptele progadiei, coborând dealul. Aproape bate veacul lelea Paraschiva, dar se poartă mai uşor decât te-ai aştepta, iar uşurinţa vine probabil din înţelepciunea unui om care a ştiut să preţuiască tot ceea ce a văzut, a auzit şi a învăţat, acolo în Fofeldea unde s-a pomenit acum 92 de ani..